Studierea comunismului

Studierea comunismului (chiar și pe fâșii geografice și/sau de timp) te învață câteva lucruri aparent banale:

– libertatea este pentru majoritatea oamenilor o povară, nu un dar, motiv pentru care doar puțini, statistic, se luptă pentru ea;

– democrația este, în consecință, cel mai nenatural model politic, presupunând trecerea corpului colectiv de la animalismul supraviețuirii la ethosul unei societăți cu proiect;

– coada cometei negre a regimurilor totalitare este mai lungă decât a cometei văzute drept luminoasă a libertății, toxicitatea celei dintâi devenind celulară, interpersonală, instituțională;

– cum schimbările de mentalitate nu sunt așadar concomitente cu schimbările de regim, putem trăi aici, pe pământ, întâlnirea zilnică, neluată ca atare în seamă, cu marțienii;

– memoria este medicament și provocare: unii nu o vor, alții nu pot trăi fără ea, recursul la firul timpului trecut fiind ancoră dar și amenințare;

– onestitatea și pragul metafizic, pentru a nu spune religios, te scoate din dilemă, mereu.

Ca fost Președinte Executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), am beneficiat, de fapt, de cea de a doua mare bursă de educație, înțelegere și aprofundare a naturii umane. 

Am priceput, adițional, că:

– Justiția umană este nu doar relativă, ci cu sincope, că tace când alții plâng;

– cei dedicați unui asemenea domeniu, complex istoriografic și nu numai, investesc în viitor, nu în nostalgii;

– iarăși, memoria, cum spune Blandiana, este actul de dreptate ultim care ne-a mai rămas, dincolo de pensii, despăgubiri, monumente și muzee.

Doxa!