Conflictul memorial (note social-teologice)

Dragoș Ursu mi-a pus la conferința de joi de la Alba Iulia dedicată comunismului o întrebare foarte binevenită: cum împăcăm memoria noastră bisericească din perioada comunistă, a ortodocșilor majoritari, cu cea a greco-catolicilor minoritari? Înainte de a răspunde, câteva limpeziri.

În marea majoritate a cazurilor, cearta dintre doi oameni, parteneri, iubiți sau chiar necunoscuți, are câteva ingrediente obligatorii: cuvinte spuse într-un fel, gesturi anume și ceea ce noi am resimțit și ne amintim în chiar clipa următoare, atribuim celuilalt. Din reproșul despre ce mi-ai spus, că nu vezi ce faci, că nu te-ai gândit că mă rănești, că nu ești drept etc.? se naște replica eu am spus asta, dar de unde și până unde, tu mi-ai zis sau făcut asta și asta! Acest schimb de replici, care poate dura în faze clinice și ani de zile, îl putem numi conflict memorial în care factualul este concurat de evaluare, iar aceasta este viciată de atribuiri emoționale care, dacă mai ai și o cultură psihopisicească de mall, se transformă în acuze de toxicitate (câți chimiști nedeclarați mai sunt pe lume!), de terorism sentimental, de lașitate sau, grav, de omor al dragostei care nu fu înainte de a nu se fi ivit. Cu așa ceva își pierd timpul și își otrăvesc viețile milioane de oameni zi de zi, umplu cabinetele de consiliere și dau iama la calistrații religioși din lumea largă în căutarea rezolvării. Cuvântul magic este „relația”, cum poate fi ea întreținută, crescută, corectată, salvată, recuperată, ruptă sau vindecată, depășită și metabolizată post-traumatic. Alteritatea este încadrată furtunos între complementaritate și atracție a contrariilor, între recunoaștere și necunoaștere, între ce am fost eu și ce ai devenit tu. Soluția? Teologic vorbind, schimbarea de paradigmă, de cuvinte și ticuri: reintrarea în duh, în gramatica comuniunii și în sintaxa provocărilor și bucuriilor partajate. Cum se face asta, nu este aici nici locul și nici timpul pentru a detalia, dar vă asigur că am învățat cum se procedează...

Bine, dacă așa sau asemănător se produc amintitele conflicte memoriale între doi oameni sau două familii și grupuri, cum se produc și se întrețin, se alimentează sau se soluționează ele între două entități mai mari, instituții, etnii, țări și continente? Avem și o psihologie a relațiilor inter-umane și inter-naționale? Avem, doar că nu este o specialitate unică, ci multiplă: de la limbi străine la diplomație, de la cultură la istorie, de la stradă la școală, de la spectacol la convorbiri la vârf, de la glume la galerii de fotbal. Și așa cum, Doamne ferește!, în cazul marilor drame din familie – moartea copilului sau boala părinților –, nenorocirea comună nu este nici ea gestionată la comun, tot astfel și capitolele întunecate ale istoriei nu sunt percepute egal. În cazul nostru: în ciuda experierii, trăirii pe propria piele a totalitarismului comunist, nu putem vorbi despre violență ca fapt supraordonator, ca impas major unificator de resurse. Nu este deloc întâmplător că exemplele evreilor cu al lor Holocaust și al armenilor cu al lor Genocid sunt printre puținele care pot fi date în sprijinul suferinței ca temelie a unui ethos colectiv. Noi am ieșit, ca persoane, categorii sociale și țări esteuropene foarte diferit din lagărul sovietic, de unde și, mai ales în primele decenii, concurența memorială indecentă a unora în raport cu alții, ignorând că înaintea comunismului însuși eram cultural totuși diferiți, că nu s-a petrecut, în ciuda asprimii Gulagului, o uniformizare nici măcar teoretică, principială. Dimpotrivă. Specificul precomunist a ieșit și mai mult în evidență în postcomunism. Ceea ce se traduce azi inclusiv în raportul cu Rusia a țărilor post-totalitare pe tema invaziei din Ucraina.

Revenind la comunitățile de credință, după cum se știe, iar eu am fost după 1990 în chiar ochiul furtunii, la Cluj, uniatismul a fost și este văzut în funcție de „tabăra” în care te afli când ca manevră politică, când ca factor de modernizare, când ca siluire a ortodocșilor, când ca exemplu de cruzime al acelorași ortodocși, fiind, realist, din toate câte ceva: strategie politico-religioasă postridentină evidentă, pas înainte nu mai puțin evident spre europenizarea noastră și articularea idealului de emancipare națională, pricină de persecuții religioase de o parte și de alta, unealtă a unui Imperiu declarat creștin și victimă a unui stat ateu. Recunosc că în amintitul deceniu de după 1990 o încadrare corectă era nu atât imposibilă, cât inexprimabilă, ceea ce era pentru unii destul fiind pentru alții prea puțin. Moderația era văzută simultan ca slăbiciune, dacă nu direct ca trădare. Lui restitutio in integrum nu îi puteai răspunde decât prin refuz integral, orice pas de întâmpinare, repet, fiind prea mărunt și oricum tardiv în raport cu așteptările maxime. Am asistat de-a lungul acelor ani la tot felul de tentative de mediere politică, profund improprii, fie în biroul Președintelui Senatului, fie cu ocazia vizitei Nunțiului Apostolic la Cluj, fie cu alte ocazii și în alte locuri. Constantă era neîncrederea și spirala argumentelor: noi reproșam 1700, ei ne reproșau 1948, ei invocau juridic bisericile, noi le defineam eclesiologic parohii, ei vorbeau de ziduri, noi de oameni, ei amenințau cu urmări grave în parcursul integrării în UE, noi le respingeam spunând că nu poți corecta o injustiție prin alta, iar tot așa până la calendele grecești. Intelectualii de ambele părți nu mediau nici ei, încrâncenarea și reproșul că unii au suferit, în vreme ce alții, chipurile, nu, menținând situația sub un clopot de ură.

Să scurtez: concluzia la care am ajuns și pe care am expus-o inclusiv joi rezidă, precum în „relația” de cuplu, tot în schimbarea de paradigmă, a duhului. Adică, sunt convins că până să avem o memorie reconciliată între ortodocși și greco-catolici, urgentă este reconcilierea între memoria ortodocșilor întemnițați și a celor „liberi”, între perdanți și câștigători, între martiri și lepre, între idealiști și realiști. Or, acesta este un proces intern care avansează extrem de greu măcar și din simplul motiv că actuala ierarhie are în mare majoritate și ea probleme de biografie apărute din simplul fapt de a fi trăit în vremurile acelea. Peste toate și toți, nu poți reproșa însă cuiva că a supraviețuit, că mai trăiește încă, să îl încarci cu tone de suspiciuni. Desigur, au fost și mai sunt cazuri grave de colaboraționism, incompatibile nu doar cu „funcția”, ci cu Slujirea. Le știu, cum le știu cel puțin parțial și istoricii sau, cu un termen „inteligent”, inclusiv alți oameni bine informați. Una peste alta, canonizările anunțate pentru 2025 sunt un pas în direcția bună și lipsită de alternative. Cu condiția de a nu a face din exemplul martirilor „noștri” contra-exemplul concurențial la adresa martirilor „lor”, a greco-catolicilor, că atunci urcăm conflictul de pe pagini de arhivă direct în icoane și în fresce, ceea ce ar fi un spectacol total al imaturității în ciuda și spre jena lui Hristos. Nici mai mult și nici mai puțin.

DOXA!