Încotro merge războiul din Ucraina?

Am urmărit războiul din Ucraina de la începerea lui zi de zi vreme de aproape șase luni, exclusiv din surse ucrainene comparate cu informații din spațiul occidental. Presa rusească nu m-a interesat, vorba unui prieten, acolo nu găsești decât rumeguș informațional. (Ca să înțelegem parțial ce se întâmplă în Rusia din mass-media de acolo acum ar trebui aplicate metodele de lectură din timpul Războiului Rece, nu am nici timpul nici resursele pentru asta, ar fi interesant de știut dacă se ocupă cineva de la București de așa ceva, de principiu există oameni care ar putea face chestia asta, dar sunt destul de sceptic, oricum nu cred că există oameni în clasa noastră politică în stare să citească și înțeleagă o astfel de revistă a presei, nu mai vorbim s-o folosească, e mult mai simplu să nu-și supună creierii la eforturi exagerate și să facă ce li se spune, dar asta e altă discuție).

După jumătate de an am renunțat să mai fac un tur de orizont zilnic asupra războiului din Ucraina, nu atât din cauza oboselii (îmi lua cam 3-4 ore în fiecare seară) dar mai mult din cauza „încețoșării” din mass-media ucraineană. Treptat au dispărut întregi categorii de informații, mass-media de la Kiev a intrat în subordinea guvernului ucrainean și ceea ce circulă în spațiul public sunt în exclusivitate informațiile permise de guvern. Și pentru lectura serioasă a presei ucrainene a devenit necesară aplicarea metodelor folosite pentru presa sovietică în timpul Războiului Rece, din nou nu am timpul și resursele necesare pentru așa ceva.

Ca să avem o cât de vagă idee asupra direcției în care merge războiul din Ucraina în primul rând trebuie înțelese obiectivele Rusiei în acest război, ce dorește să obțină Moscova prin folosirea forței militare? Obiectivul central nu mi se pare atât achiziția de noi teritorii, cât schimbarea regimului politic de la Kiev. Nu doar schimbarea actualei conduceri a Ucrainei (președinte, guvern, parlament) ci o modificare fundamentală a clasei politice ucrainene („denazificarea” în formularea lui Putin). Rusia își dorește în Ucraina o conducere asemănătoare cu cea din Belarus, un regim cu forme exterioare relativ indiferente (constituție, președinție, guvern, parlament) dar care să adere la setul de valori post-sovietice („critica constructivă” a Uniunii Sovietice îmbinată cu o nostalgie după acea perioadă, ceva de genul „Stalin a ucis mulți oameni, dar erau trădători și oricum a câștigat războiul cu hitleriștii și a făcut din Uniunea Sovietică o putere mondială”) și cel mai important Ucraina ar trebui să accepte statutul de zonă de influență a Moscovei orientată împotriva structurilor occidentale. O revenire la relația Kiev-Moscova dinainte de Euromaidan și cu perspective de integrare aprofundată a Ucrainei în „lumea rusă”. Acesta rămâne în continuare principalul obiectiv al Moscovei în războiul din Ucraina, asta se ascunde sub eufemismul „denazificării”. (Aici v-am propus un exemplu de citire/ decodificare a comunicărilor făcute de Moscova în stilul celei din timpul Războiului Rece, când diverse poncife ale dialecticii marxist-leniniste erau folosite pentru a comunica dorințele reale ale Kremlinului, un fel de neo-limbă orwelliană; în realitate o capcană a gândirii, când îți contorsionezi mintea să ceri relații de economie de piață folosind conceptele marxist-leniniste începi să ai probleme serioase în perceperea realității).

Restul obiectivelor anunțate de Moscova (demilitarizarea Ucrainei, renunțarea la aderarea la NATO, recunoașterea anexării Crimeei și regiunilor Lugansk, Donețk, Herson etc.) vin ca niște consecințe naturale ale unei modificări fundamentale a actualului regim politic de la Kiev. Ideea este că războiul Rusiei împotriva Ucrainei include capitularea necondiționată a Kievului, Rusia vrea să repete în Ucraina experiența din Europa de Est de după al Doilea Război Mondial, o schimbare totală a regimului politic urmată de modificări fundamentale ale societății, actuala societate ucraineană trebuie făcută țăndări și recompusă după asemănarea celei ruse.

Cu un astfel de obiectiv asumat de Moscova războiul va fi unul de durată, iar discursurile recente ale lui Putin nu au modificat obiectivul. Majoritatea analiștilor occidentali sunt de acord asupra faptului că Moscova percepe acest război ca pe unul existențial, sunt intim convinși că dacă îl pierd Rusia riscă să dispară ca stat, oricum riscă să dispară în actuala formă. De aici se impune concluzia că Moscova nu va renunța la acest război, chiar și în cazul unor înfrângeri militare majore, chiar catastrofale în Ucraina. Am văzut recent o serie de vox-uri din sate rusești, unde oamenii simpli erau ferm convinși că în Ucraina rușii nu sunt o forță invadatoare, ci eliberatori care luptă împotriva „naziștilor” (termenul folosit de Putin „denazificare” a fost foarte bine ales, permite o înțelegere extrem de simplă și profundă într-un popor îmbibat de miturile „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”). Mai mult, toți acei oameni simpli din satele ruse erau ferm convinși că acest război este unul existențial pentru Rusia, că trebuie eliminată o amenințare directă la adresa „lumii ruse”. Ideea „războiului drept” și a „războiului existențial” pare să fie aceeași, coerentă și constantă în toate straturile societății ruse, de sus până jos. Cei care nu sunt convinși de această construcție argumentativă sunt marginalii Rusiei, priviți drept „americanizați” și „trădători” (și oricum au părăsit Rusia după anunțarea primei mobilizări). Pe termen scurt și mediu eu aș exclude orice fel de ipoteze privind o eventuală revoltă anti-Putin în Rusia. (Ideile și discursul de factură occidentală au șanse zero să pătrundă în societatea rusă, unde rețelele sociale sunt controlate de guvern și nu sunt Facebook sau Twitter). (O eventuală dispariție fizică a lui Putin, indiferent de cauze, nu va duce neapărat la o încheiere a războiului, depinde foarte mult de „moștenitorul tronului”, care este greu de imaginat că va proveni din afara actualului cerc al lui Putin, adică chiar nu-mi imaginez că-l scot pe Navalnîi din pușcărie și-l trimit la Kremlin).

În România foarte multă lume vorbește despre „ideologul lui Putin” – respectiv Aleksandr Dughin – fără să-i fi citit sau înțeles textele și originile ideologice. Pregătesc de mai mult timp un text despre originile intelectuale ale lui Dughin (câți din România știu că a fost căsătorit cu „mămica” mișcării LGBT din Rusia?) și este cumva fascinant să constat că Dughin a reușit o sinteză a nazismului și bolșevismului, paradoxală și delirantă în esența ei. De la Nolte încoace nu mai avem nevoie de o nouă demonstrație a faptului că nazismul și bolșevismul pornesc de la aceeași rădăcină socialistă, Dughin vine și ne propune o îmbinare a lor. Am citit recent o analiză a literaturii populare actuale din Rusia, unde în continuare există o producție literară de masă de factură sovietică, acolo se citesc romane de aventuri și dragoste produse local, îmbibate cu ideologia lumii ruse de factură dughinistă. Pavel Coruț de la noi este un caz unic și oricum redus ca nivel al delirului sau al popularității (în ciuda unui articol recent, greșit și cu țintă în politica internă românească); în Rusia sunt activi zeci de Pavel Coruți cu vânzări care i-ar face să plângă pe intelectualii și editorii români care-și înjură cititorii la fiecare târg de carte.

Însă dughinismul nu îmi pare suficient pentru a explica războiul din Ucraina, cu toată argumentația istorică a „lumii ruse” care conține obligatoriu Ucraina sub controlul Moscovei. O altă explicație propusă de mai mulți analiști occidentali ar fi intenția lui Putin de a readuce sub controlul militar al Moscovei toate căile de acces dinspre Europa spre centrul „lumii ruse”. Asta ar include stabilirea unei prezențe militare ruse de necontestat la Dunăre și Marea Neagră. (De aici și insistența în actualul război pentru obținerea controlului asupra litoralului Mării Negre și direcția de avansare către Transnistria, să ne amintim și de proiectul „Rada Basarabeană” de la Odessa din 2015). În cazul în care ar fi validă explicația prin decizia Moscovei de a atinge principalele „porți” europene către stepa nord-pontică asta ar însemna că Putin dorește un control asupra întregii Ucraine, până în Maramureșul istoric, nu mai vorbim de problemele pentru baltici și polonezi în această situație.

În aceste condiții și pentru Ucraina acesta este un război existențial – o eventuală înfrângere înseamnă înlocuirea actualului sistem politic și chiar „re-educarea” societății. De aici și agresivitatea ucrainenilor în mediul diplomatic și nu numai, pentru Kiev nu mai prea există cale de întoarcere (dar mai multe despre asta mai jos). (Nu m-am mai ostenit să demontez linia argumentativă a Moscovei, ceea ce contează este că așa sunt văzute lucrurile de la Kremlin și această viziune determină cursul evenimentelor, că viziunea este eronată/ delirantă/ lipsită de sens nu are nici o importanță acum, nu există metode și mijloace pentru schimbarea ei, nu ne rămâne decât să încercăm să o înțelegem și să folosim această înțelegere pentru a ne proteja interesele ca națiune).

Istoricul american Clay Blair a argumentat într-un mod convingător că în realitate nu a existat o amenințare a submarinelor germane asupra convoaielor către Marea Britanie în al Doilea Război Mondial, cel puțin nu la nivelul clamat de mass-media și de primii memorialiști ai războiului. Sperietoarea submarinelor germane a fost o creație propagandistică britanică, în realitate fluxul aprovizionării Marii Britanii nu a fost în pericol de a fi întrerupt total; submarinele germane au provocat într-adevăr pierderi masive, dar niciodată la nivelul la care să fie redusă semnificativ capacitatea britanicilor de a lupta. Propaganda de război este una, realitatea din teren este alta și preluarea tezelor propagandistice nu face altceva decât să ne împiedice să înțelegem realitatea. Impresia mea personală este că ucrainenii au fost mult mai bine pregătiți pentru acest război decât vrea să ne convingă propaganda oficială. Tacticile de luptă și tehnica militară folosite de ucraineni în primele luni ale invaziei ruse au fost perfect adaptate pentru a răspunde eficient atacului.

Dacă toți rușii ar fi fost niște incompetenți prost înarmați, iar toți ucrainenii niște super soldați dotați cu tehnică superioară așa cum încearcă să ne convingă mass-media de propagandă atunci acest război se încheia de multă vreme. Realitatea este că ucrainenii beneficiază de o tehnologie superioară a comunicațiilor și informațiilor din teren furnizată de partenerii occidentali și de un flux constant de muniții și armament. Rușii au probleme în a se adapta la acest tip de război în care spațiul cibernetic este transformat în armă, dar reușesc să se adapteze. Și mai presus de toate se pierde din vedere faptul că acesta este un război între două state europene, cu o populație cu un nivel înalt de școlarizare, capacități tehnologice înalte și un nivel crescut de agresivitate. Nu prea există elemente de comparație ale războiului din Ucraina cu războaiele recente din Irak sau Afganistan, aici avem de-a face cu ceva total diferit.

După eșecul invaziei inițiale războiul s-a transformat într-unul de poziții, urmat de o scurtă contra-ofensivă ucraineană de succes, dar care nu a provocat o cădere a liniilor rusești. De circa trei luni de zile rușii atacă permanent pozițiile ucrainene fără să obțină succese notabile – ideea este că rușii mențin o presiune constantă asupra ucrainenilor pe linia frontului, în continuare dețin inițiativa. În paralel am văzut o campanie de distrugere a sistemului energetic al Ucrainei în care rușii au folosit rachete și drone de fabricație iraniană – în ciuda pagubelor masive ucrainenii au rezistat și s-au adaptat, sistemul energetic este în continuare funcțional fie și parțial pentru populație (cu întreruperi sau furnizare în anumite perioade a energiei electrice). De principiu linia frontului este stabilă de mai multe luni de zile și toată lumea așteaptă o modificare – fie o ofensivă (indiferent din care parte) fie o reluare a negocierilor.

Primele negocieri în acest război s-au dus în luna martie 2022 cu intermedierea Turciei și au eșuat, Moscova susține că Kievul era de acord cu principalele puncte: renunțarea la aderarea la NATO și demilitarizarea, urmând ca chestiunea Crimeei și a independenței Donețkului și Luganskului să fie discutate ulterior. Între timp s-a produs o modificare majoră: Moscova a anexat oficial regiunile Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie. Dorințele oficiale ale Kievului în acest moment sunt recuperarea tuturor teritoriilor anexate de Rusia (inclusiv Crimeea) și clădirea unui sistem de garanții militare pentru Ucraina (fie prin aderarea la NATO, fie printr-un soi de alianță NATO-Ucraina). Planul de pace recent anunțat de China este în realitate o formă de înghețare a conflictului, nu se spune nimic de teritoriile anexate de Rusia, în esență se cere încetarea luptelor și demararea negocierilor – însă în acest moment nu există nici un punct comun între Kiev și Moscova care să permită negocieri, pozițiile sunt diametral opuse. Planul de pace al Chinei vine pe fondul discuțiilor despre o eventuală implicare a Chinei în conflict prin furnizarea de muniții și armament Rusiei – asta ar provoca o dezechilibrare majoră a balanței luptelor. Rămâne de văzut dacă respingerea planului de pace propus de Beijing va deschide accesul Rusiei la resursele militare ale Chinei (și sub ce condiții).

Pe de altă parte nici aprovizionarea Ucrainei cu resurse militare occidentale nu este lipsită de dificultăți. În primul rând statele europene sunt lipsite de capacități de producție sau rezerve de muniție și armament la nivelul la care acestea sunt solicitate de ducerea războiului din Ucraina. Statele Unite riscă să-și golească la rândul lor depozitele militare și nu par hotărâte să pornească o producție militară masivă. Calitatea superioară și cantitatea mică a armamentului occidental se confruntă cu calitatea inferioară și numărul mare al armamentului rusesc.

Din punct de vedere economic Ucraina este pe butuci, cu un deficit bugetar lunar de circa 5 miliarde de dolari, finanțat integral din donațiile occidentale. Evacuarea și ocuparea a patru dintre cele mai industrializate regiuni, atacarea sistematică a capacităților de producție a energiei, mobilizarea generală, plecarea a mai multor milioane de oameni care au fugit din fața războiului – toate acestea constituie cauze pentru un real colaps economic. Nu cred că economia Ucrainei mai este viabilă, în acest moment singura activitate la nivel societal este războiul. Am văzut estimări conform cărora guvernul de la Kiev mai controlează o populație de 25-30 de milioane de locuitori, o bază de mobilizare mult mai restrânsă decât cea aflată la dispoziția Rusiei. În paralel, dispoziția și capacitatea țărilor occidentale de a oferi ajutor militar și finanțare Ucrainei sunt fără îndoială limitate ca timp și cantitate. Prelungirea pe termen nedeterminat a războiului înclină balanța în favoarea Rusiei. O apreciere exactă este imposibilă câtă vreme nu sunt cunoscute cifrele oficiale ale pierderilor ucrainene – în orice caz acestea nu sunt de 10 ori mai mici decât cele rusești, mai degrabă le văd undeva la paritate. Pentru o țară care deține 25-30 de milioane de cetățeni pierderi de circa 100.000 de soldați într-un an de lupte reprezintă o cifră enormă, nu cred că este sustenabil un astfel de ritm al pierderilor în rândurile militarilor ucraineni. (România la o populație de 16 milioane a abut 93.000 de morți în Al Doilea Război Mondial într-o perioadă de aproape 4 ani).

De partea cealaltă sancțiunile economice nu par să afecteze Rusia (am văzut pe Hotnews un interviu cu un om de afaceri rus care a explicat de ce sancțiunile occidentale nu vor provoca un colaps al economiei ruse, pe scurt: acolo lucrurile funcționează diferit; eu aș zice că rușii se așteptau la asta și s-au pregătit din timp). În același timp Moscova este dispusă să arunce în luptă încă câteva sute de mii de oameni, chiar mai slab înarmați și pregătiți decât ucrainenii pe baza principiului că de la un anumit nivel în sus cantitatea devine o calitate (sau conform dictonului marxist că acumulările cantitative provoacă salturi calitative).

Războiul ăsta îl văd mergând către un final de tip coreean – deși mai este drum lung până acolo câtă vreme ambele părți sunt încă dispuse să arunce noi resurse în luptă. Finalul coreean nu va fi unul negociat, ci va fi o confirmare a unei stări de fapt de-a lungul unei linii a frontului care va fi înghețată atunci când ambele părți nu vor mai dispune de resursele necesare continuării luptelor. O să scriu ce cred despre efectele acestui război asupra Europei și țărilor vecine într-un alt text, ăsta a ieșit mult mai lung decât intenționam. Putin a cerut de mai multe ori o nouă arhitectură de securitate în Europa (o mai veche marotă de factură sovietică a Kremlinului, fundamentul real al acestei solicitări fiind „să plece americanii din Europa”) – și se pare că tocmai ce a obținut ceea ce dorea, o nouă arhitectură de securitate europeană este pe cale să se nască, dar nu va fi chiar pe placul lui Putin.