Sovietizarea României. Cum a fost acuzat Gheorghiu-Dej de ”titoism” prin intermediul lui Bodnăraș, agentul GRU

În Europa situația se complica rău cu fiecare zi. Doi factori contribuie la această evoluție 1/ blocada Berlinului, declanșată la ordinul lui Stalin la 24 iunie 1948. Durează aproape un an și se termină (la 11 mai 1949) cu victoria țărilor occidentale care au organizat un pod aerian pentru aprovizionarea populației berlineze 2/ conflictul dintre Stalin și Tito pe chestiunea supremației în lagărul comunist. 

De abia format în toamna lui 1947 la Sklerska Poreba, Cominform-ul, replică anemica a Cominternului – se fracturează în numai cîteva săptămîni. Tito este declarat eretic și exclus. O serie de comploturi și atentate coordonate de Moscova încearcă să îl lichideze, dar fără succes deși Stalin a pretins că e de ajuns să sufle o dată pentru a răsturna regimul lui Tito, dar lucrurile nu s-au adeverit. Iugoslavia & Tito au rezistat. Stalin a declanșat atunci o vînătoare de vrăjitoare în țările comuniste. S-au căutat insistent titoiști – reali sau presupuși - la Sofia, Tirana, Budapesta, Varșovia, Praga. 

S-au organizat înscenări judiciare pe tiparul proceselor „Marii terori” de la Moscova din anii 1936-1938. Lideri comuniști - Traicio Kostov, Xoxe Dodja, Laszlo Rajk, Rudolf Slanski, etc. au fost acuzați de trădare și complot, judecați în procese publice și condamnați la pedeapsa capitala și executați. Campaniile de presă au încercat cu cinism să convingă că acești comuniști cu vechi stagii din perioada interbelică luptaseră de fapt în tabăra adversă. Altfel spus erau spioni, trădători, fasciști și titoiști, bineînțeles.

De remarcat acoperirea mediatică a acestor procese – care au asigurat pagina întîi a celor mai importante cotidiane ale presei mondiale. Aceste show-trials s-au derulat în disprețul total al adevărului și au fost însoțite de mitinguri de înfierare cu accente isterice. Cereau mereu pedeapsa cu moartea pentru cei aflați în boxă. Era o încercare de a teroriza partidele și populația deopotrivă. De a le înfricoșa și a le aduce la ordine. 

Bucureștiul a fost temporar ocolit de o asemenea înscenare. Pregătiri au existat. Arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu în aprilie 1948 și a unora dintre oamenii din anturajul său (Harry Brauner, Ermil Calmanovici, Belu Silber, a lui Remus Kofler, Alexandru Ștefănescu, etc.) au fost semnale că se pregătește un mare proces politic. El nu s-a desfășurat totuși în acei ani (1948-1953) pentru că la Kremlin s-a considerat că PMR (fost PCdR) era prea slab, nu avea cadre suficiente, și nu reușise să se impună în societatea românească. Apoi, la Kremlin și Lubianka s-au tras concluzii nu prea favorabile din înscenările de la Budapesta, Sofia, Tirana, Praga. Un asemenea proces la București ar fi adus pagube nemăsurate acestui partid care la 23 august avea doar cîteva sute de membri. 

Procesul s-a amînat, iar la 5 martie 1953 Stalin a murit. Noua echipă dirigentă de la Kremlin a preferat să anuleze derularea proceselor politice din Estul Europei. Inclusiv la București, chiar dacă în 1952, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu (membri ai Biroului Politic) au fost demiși și arestați și urma să fie judecați. O echipă numeroasă de așa-ziși experți (anchetatori, judecători, torționari etc) de la Moscova a venit la București, dar ordinul inițial a fost anulat. Doar procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu a mai avut loc în aprilie 1954, pentru că Gheorgiu-Dej îl detesta și îi era teamă să nu fie înlocuit la conducerea PMR de acesta. Nu își făcea iluzii asupra fidelității tovarășilor lui doftaniști. 

Și Gheorghiu-Dej și-a văzut amenințată poziția. S-a întîmplat în vara lui 1948 pe fundalul crizei sovieto- iugoslave. Stalin l-a suspectat de titoism pe baza unor denunțuri venite de la București. Bodnăraș – omul lui de încredere, dar și agent GRU, cetățean sovietic – trimite la Kremlin mai multe rapoarte/denunțuri, în care îl demască pe Dej pentru deviaționism de la linia Moscovei. Bodnăraș s-a visat o zi dictatorul României. Acuzațiile aduse lui Gheorghiu-Dej puteau fi letale în climatul încins din 1948. Tito fusese în decembrie 1947 la București, și primit triumfal. Gheorghi Dimitrov, vechiul lider Comintern, după vizita sa la București din ianuarie 1948 a fost dus pentru „îngrijiri medicale” în URSS de unde nu s-a mai întors viu. Gheorghiu-Dej a fost ridicat și dus la Constanța sub controlul serviciilor speciale sovietice. 

A reușit să supraviețuiască pentru că trimișii Moscovei la București nu aveau opinii identice despre caz. Dar și datorită agitației care s-a stîrnit în partid. Mai ales la Grivița, care era nucleul dur al PCR (PMR) – ceferiștii au încetat lucrul, iar Constantin Doncea s-a adresat lucrătorilor în curtea atelierelor, e vorba de cîteva mii dintre ei. Ceferiștii dobîndiseră multe privilegii – locuință, cartele, cantină, concedii gratuite, condiții mai bune de lucru decît restul muncitorimii, salarii peste medie. Fără ceferistul Dej, unul de-al lor, riscau să le pierdă! Le-a spus Constantin Doncea în apărarea lui Dej. Destui și-au amintit de episodul din februarie 1933. 

După acest miting, Gheorghiu-Dej a fost eliberat din sediul GRU de la Constanța, adus la București și reinstalat în funcție. A trebuit, pentru a se reabilita în ochii lui Stalin, să susțină raportul privitor la criza iugoslavă la prima reuniune a Cominform intitulat „Liga comuniștilor din Iugoslavia în mîinile unei bande de asasini și spioni”. Textul a fost redactat în intregime la Moscova, Gheorghiu-Dej a făcut doar serviciul de a-l citi la microfon în fața delegaților Cominform. A fost prețul plătit pentru a-și salva viața și cariera. Poate că așa-zisa lui arestare a fost o mascaradă – în tradiția rusească – montată pentru a-l vulnerabiliza și a-l obliga să țină acel discurs infamant. A declarat mai tîrziu, în anii 60, că regreta... Greu de crezut. I-a trecut glonțul de Nagan pe la ureche, la propriu.

(Fragment din volumul ”Zvonuri despre sfîrșitul lumii”, manuscris de sertar. Copyrght editura Corint, 2023)