"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Se împlinesc 75 de ani de la martirica moarte a colonelului Ion Uță (foto dreapta sus) în luptă cu trupele de Securitate – 8 februarie 1949, undeva în apropierea satului Borlovenii Noi (Banatul montan). Întru comemorarea sa, făcând recurs la memorie și la o istorie care nu se învață la școală, Podul.ro publică un amplu articol dedicat acestui partizan anticomunist pe nedrept necunoscut. Ramificându-se într-o zonă de peste 100 de kilometri pătrați, incluzând, în special, regiunile muntoase ale Banatului și Mehedințiului, organizația înființată și condusă de colonel s-a dovedit a fi cea mai ofensivă grupare de rezistență armată din țara noastră. Și asta nu-i deloc puțin lucru. Rețineți: Ion Uță a fost unul dintre cei mai importanți, mai vizionari și mai eficienți partizani ai României ocupate de trupe rusești, o adevărată pildă de curaj și demnitate. Aceasta este povestea lui.
Erou decorat al Armatei Regale Române
Născut la 22 decembrie 1891, la Caracal, Ion Uță e încorporat la nici 21 de ani ca simplu soldat al Armatei Regale. În 1913 participă la cel de-Al Doilea Război Balcanic, ulterior luptând pe fronturile Primului Război Mondial, unde se distinge și e decorat pentru fapte de arme, avansând până la gradul de căpitan. La începutul anilor ‘40 e trecut în rezervă cu gradul de colonel.
După 27 ianuarie 1941, Uță e numit prefect al județului interbelic Severin, poziție pe care o va deține până la îndepărtarea mareșalului Ion Antonescu. O lungă perioadă e comandant al Regimentului 97 din Lugoj. La 24 ianuarie 1942 e decorat cu Ordinul ”Coroana României” în grad de comandor.
Imediat după execuția lui Ion Antonescu, la 1 iunie 1946, consilierii sovietici (cu toții agenți ai NKVD și GRU) declanșează, prin intermediul Guvernului Petru Groza, arestarea ofițerilor superiori apropiați mareșalului. Printre cei vizați se numără și Ion Uță, desigur, cu atât mai mult cu cât e membru al PNȚ-Maniu.
După ce se ascunde o perioadă prin satele de munte ale Banatului, pe la oameni de încredere, în primăvara lui 1947 colonelul se retrage definitiv în munți (în primă instanță, prin pădurile și pe la sălașele din preajma Vârciorovei), reușind astfel să se sustragă arestării. În iulie ‘47, vestea înscenării de la Tămădău, care a reprezentat distrugerea PNȚ, îi confirmă cele mai întunecate așteptări. Vor urma aproape doi ani de rezistență anticomunistă la cel mai înalt nivel posibil, până în fatidica dimineață de 8 februarie 1949, când, trădat și încercuit, Ion Uță va muri eroic în luptă cu trupele de Securitate, lângă Borlovenii Noi, împușcat în timp ce acoperea retragerea camarazilor cu rafale de pistol-automat. Rămășițele sale pământești nu au fost recuperate nici până în zilele noastre.
Am avut uriașa șansă de a-l cunoaște îndeaproape și de a-l intervieva în repetate rânduri pe domnul Nicolae Ciurică.(93 ani / foto sus, sursa arhiva Podul.ro) fost deținut politic pentru 10 ani și ultim partizan supraviețuitor din gruparea odinioară condusă de colonelul Uță detalii AICI). Tatăl lui Nicolae – Ion Ciurică – se numărase, încă din 1947, printre primii susținători și oameni de legătură ai colonelului pe care tânărul îl va cunoaște în iulie 1948. Iată o serie de fragmente dintr-un interviu înregistat la Teregova, în Banatul montan:
Vânat de unitatea SMERȘ din România
”Răzvan Gheorghe: În ce perioadă a devenit tatăl dumneavoastră membru al organizației Uță?
Nicolae Ciurică: Asta s-a întâmplat încă din 1947. Tata a fost printre primii susținători ai grupării. Ți-am spus că familia mea deținea Muntele Olanu. Acolo pășteau și oi de-ale bănățenilor, nu doar cele ale proprietarilor din zona Mehedințiului. Nu erau deloc puțini bănățenii care-și lăsau animalele în grija ciobanilor tocmiți de noi. Asta a fost situația an de an, era normal să se lege niște relații bazate pe încredere și câștig reciproc. Ne știam și ne ajutam între noi că la stâne e muncă grea. Fiindcă tata era cunoscut ca om de ispravă și în cealaltă parte a munților, în Banat, a fost ușor să intre în contact cu Uță. Colonelul și ortacii săi l-au abordat, rugându-l să-i ajute cu alimente, îmbrăcăminte și informații. Tata a acceptat imediat, îi ura pe comuniști din toată inima. Pe-atunci satele începuseră să vuiască despre partizani, despre iminența unui război între Vest și URSS, despre venirea americanilor... Erau vremuri tulburi.
Pe la începuturi, deblocat din armată şi vânat de poliția politică, după o perioadă petrecută la Vârciorova, Ion Uță s-a ascuns în comuna Cornereva, în gospodăria lui Ghiță Picură zis ”Vulpeş”, unul dintre apropiații săi. Vecinii sesizaseră apariţia străinului şi-şi tot băgau nasul pe unde nu le fierbea oala:
– Mă Vulpeş, mă, da’ cine-i omu’ ăla de şade la tine?
Aşa-i la ţară, dragul meu, lumea e mereu curioasă și se bagă-n treburile altora, dar mai curioase erau autoritățile. Turnătorii se-nmulțiseră.
R. G.: Să precizăm că încă nu fusese înființată Securitatea. Oficial, asta urma să se întâmple la 28 august 1948. Până la acea dată, cei care îi vânau pe anticomuniști erau agenții Brigăzii Mobile, structură condusă de NKVD-istul Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg Nicolski). Brigada Mobilă (adică unitatea SMERȘ din România) a pregătit apariția Securității pe care a construit-o și a organizat-o după chipul și asemănarea CEKA/NKVD/GRU.
N. C.: Așa-i, criminalii Rusiei îi instruiau pe-ăștia de-aici cum să ne toace și să ne termine. Îți dai seama că identitatea colonelului trebuia protejată cu orice chip, fiindcă în spatele întrebărilor puse de țărani se puteau ascunde autoritățile, nu curiozitatea.
– Iaca e un amărât, l-am tocmit să vadă de vaci, le zicea Vulpeș, făcând tot ce-i stătea în putință pentru a-l camufla pe fugar.
Blocul Național
Numai că autoritățile, care ştiau până şi cât lapte dădeau caprele oamenilor, au mirosit că Ion Uţă se ascundea în Cornereva şi au detaşat în zonă agenţi şi trupe. Turnătorii pândeau în spatele oricărui gard. Rele vremuri mai erau, rele cum nu s-au mai văzut… comunismul scotea la suprafață toată răutatea din oameni… Sesizând pericolul, colonelul a luat calea pădurii și a început lupta de partizani. După acel moment, în Munţii Banatului s-au constituit şi alte organizații. Cât a rămas în viață, Uță a fost comandantul tuturor acestor grupări de rezistență armată. Intenționa să înființeze Blocul Național, o structură paramilitară din care să facă parte toate organizațiile, acesta urmând să lupte pe viață și pe moarte cu regimul comunist și trupele rusești de ocupație. Dacă ar fi izbucnit într-adevăr un război între Vest și URSS, partizanii ar fi luptat atât în avangardă cât și în spatele liniilor inamice, hărțuindu-le în permanență. Pentru așa ceva ne pregăteam noi, dar n-a fost să fie.
Prima întânire cu Ion Uță
R. G.: Când ați aflat că tatăl dumneavoastră făcea parte din gruparea lui Uță?
N. C.: Încă din ‘47 observasem că devenise tăcut, era mai mereu îngândurat. Ceva îl măcina teribil și nu ghiceam motivul. Eram puștan, nu m-am gândit prea mult la asta că mă luam cu de-ale vârstei, însă țin minte că au fost situații când a plecat încărcat spre stână, zicând că ducea alimente ciobanilor, dar nu ajungea acolo. Era clar că făcea și alte drumuri, că ascundea ceva. Pleca tot mai des la munte cu desagii plini pe șeaua calului. Familia nu știa nimic, nu voia să ne supună riscurilor. Aveam să aflu adevărul în vara lui 1948, când tata mi-a propus să călărim împreună până la Muntele Olanu. Spunea că trebuia să rezolve ceva la stână, dar n-a zis ce și nici eu n-am întrebat.
Asta se întâmpla în iunie ‘48. Ziua a fost însorită încă de la primele ore, nu vedeai nici urmă de nor. Tata a aruncat pe şei desagii plini. Nu știam ce băgase acolo, bănuiam că-s lucruri trebuincioase la stână. Am făcut câteva popasuri. O bună parte din drum am mers pe jos, ducând caii de hățuri. Era zăpușeală. Drumul până la Muntele Olanu e destul de lung, pleci când se crapă de ziuă și ajungi pe-nserat. Am trecut Râul Cerna printr-un loc știut, cu apă largă dar puțin adâncă. Când am ajuns pe o culme, chiar în buza codrilor, tata mi-a zis:
– Măi, ia să n-o mai luăm pe plaiul ăsta, că ne bate soarele-n cap. Hai s-o tăiem direct prin pădure, știu eu o scurtătură.
M-am mirat când am auzit asta, dar n-am comentat. Știam prea bine că pe acolo nu era nici o scurtătură – în realitate, drumeagul ne ocolea destul de mult prin păduri seculare. Crescusem în munții ăia și vânam deseori pe versanți, îi cunoșteam ca-n palmă. Abia pe urmă mi-am dat seama că, de fapt, tata nu voia să fim văzuți de eventualii drumeți sau de cine știe ce alți ochi interesați în timp ce ne duceam cu desagii plini la munte, fiindcă ulterior, arestat și strâns cu ușa, oricine ar fi putut vorbi prea mult. Ăsta-i motivul pentru care a preferat să o apucăm pe o rută ocolitoare. Venind dinspre Cerna, am trecut prin Stârna și am urcat prin Poiana Stârminosu, urmând îndeaproape apa Olanului. Întregul drum e prin pădure.
Când ajunseserăm așa, cam la vreun kilometru de stână, în calea noastră au răsărit vreo șapte-opt bărbați înarmați cu pistoale-mitralieră. La-nceput m-am speriat de armele și de fețele lor nebărbierite, crezând că e vorba de niște tâlhari, auzisem de mic povești de-astea, dar am văzut că tata le zâmbea și m-am liniștit pe loc. Mi-a fost clar că se cunoșteau bine, se vedea că se-ntâlniseră de multe ori. A dat fuga la ei, i-a sărutat pe amândoi obrajii și i-a îmbrățișat ca pe niște vechi prieteni.
– El e Nicolae, fraților, feciorul meu, m-a prezentat.
Mi-au strâns mâna și m-au îmbrățișat. Abia atunci mi-am dat seama că-i aveam în fața ochilor pe vestiții partizani ai colonelului Ion Uță. Toată suflarea satelor bănățene și mehedințene șușotea cu speranță despre ei în timp ce autoritățile îi hăituiau zi și noapte, numindu-i ”teroriști”, ”bandiți”, ”dușmani ai poporului”, ”lupi” și câte alte de-astea.
R. G.: La întâlnire a participat și Uță?
N. C.: Da. A fost primul care l-a îmbrățișat pe tata.
R. G.: În vara lui ‘48, colonelul avea 56 de ani. Ce fel de om era? Cum vi-l amintiți? Dumneavoastră sunteți ultimul om în viață care l-a cunoscut. Ion Uță pășea pe o cale fără de întoarcere. După numai șapte luni va muri în luptă cu trupele de Securitate. Vorbim despre un militar de carieră cu o îndelungată experiență de front și de viață în general, un bărbat pârguit și călit din toate punctele de vedere. Era oltean la origine, la fel ca dumneavoastră, și a ales să lupte în Banatul montan, acolo unde de altfel urma să luptați și dumneavoastră, nu peste mult timp, când împrejurările vă vor forța să luați calea pădurii.
Portretul colonelului
N. C.: Fără să știu cine era, unul dintre acei bărbați mi-a captat pe loc întreaga atenție. Chipul lui exprima hotărâre și un calm desăvârșit, avea trăsături aspre și-și rostea cuvintele cu fermitate, apăsat, la fel cum pășea. Când vorbea își îngusta ochii, care-i scânteiau tinerește. Era bine legat la trup, însă deloc gras. Avea o condiție fizică de invidiat pentru vârsta lui și asta se datora strictei discipline militare pe care o respectase întreaga viață. De înălțime potrivită, era îmbrăcat cu straiele obișnuite ale țăranilor bănățeni pe care le purtau și ortacii săi. Haine din dimie neagră, stofă de-aia groasă. Dacă nu le-ai fi văzut pistoalele-mitralieră și ranițele ai fi zis că-s munteni plecați la o stână. Erau încălțați cu opinci de cauciuc, de-alea de se trăgeau direct pe laba piciorului, nu trebuia să le mai legi cu nojițe. Toți aveau la căciuli câte o panglică tricoloră fixată cu ajutorul unor monede de o sută de lei cu chipul Regelui Mihai. Am remarcat că ceilalți partizani erau foarte respectuoși cu omul despre care îți spun, îi ascultau indicațiile și i se adresau cu ”mătușoniule”. În părțile muntoase ale Banatului asta-i o veche formulă ce exprimă respectul. Așa vorbești cu o rudă vârstnică în care te-ncrezi, cu un bărbat înțelept pe care-l prețuiești. Mai târziu voi afla că Ion Uță își instruise camarazii să nu-i pronunțe niciodată numele, nici măcar în creierii munților, tocmai pentru a-i deprinde cu o conspirativitate absolută, crucială în timpul incursiunilor prin diversele localități vizate, când nimeni nu trebuia să scape, indiferent de situație, nume grele aflate pe răbojul Securității.
– Hai să ne tragem din drum, măi Ioane, ca să putem vorbi în tihnă, a zis mătușoniul.
Ne-am depărtat puțin, circa o sută de metri, și-am zăbovit într-o poiană ferită. Partizanii nu s-au despărțit nici o clipă de arme. Foarte curând aveam să dezvolt și eu o dependență similară. În desagii aduși erau diverse alimente. Le-au băgat în ranițe și-am mai stat la vorbă. Tata i-a transmis lui Uță câteva informații despre efectivele de Securitate și Armată din zonă. Într-un târziu, colonelul l-a întrebat, făcând semn spre mine:
– Ce ne facem, măi Ioane? L-ai adus pe băiat, acum a aflat socotelile noastre.
– Stai fără grijă, mătușoniule, l-a-ncredințat tata, Nicolae e de toată isprava, știe să păstreze un secret. Puteți avea încredere în el, n-o să vă vândă niciodată.
Apoi ne-am despărțit. Ei au dispărut în desișuri, noi ne-am dus la stână, unde am ajuns când deja se-noptase. Deși aveam numai 17 ani, din ziua aceea am devenit unul dintre principalii oameni de legătură ai partizanilor”.
Culisele unei grupări paramilitare
În cele ce urmează vă voi prezenta alte fragmente din interviu, acestea scoțând în evidență atât caracterul și viziunea colonelului Ion Uță, cât și organizarea paramilitară a grupării:
”Răzvan Gheorghe: Câți partizani număra organizația Uță în vara lui ‘48? Câți luptători a însumat de-a lungul întregii perioade de rezistență?
Nicolae Ciurică.: În vara lui ‘48, când am intrat prima oară în legătură cu ei, cred că erau vreo 14-15 oameni cu arma în mână, dar situația se schimba de la o zi la alta. Dragul meu, din ‘47 și până-n ‘54, în gruparea înființată de colonelul Uță am activat peste 70 de partizani, însă n-am putut lupta niciodată cu toții în același timp, au fost perioade și perioade. Unii piereau în luptă, cum s-a întâmplat cu Uță, cu Dumitru Ișfănuț, cu Ion și Nistor Duicu, ca să dau numai câteva exemple, în timp ce alții plecau sau cădeau arestați, cum s-a întâmplat cu Victor Curescu… au tot fost cazuri de-astea, însă erau destui care să le ia locul și să apese pe trăgaci. Lumea îi ura pe comuniști.
În vara lui ‘49, după moartea lui Uță, în grupare activau următorii partizani: Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă”, Ion, Petru și Nistor Duicu ziși ”Boierii”, Dumitru Mutașcu zis ”Fus”, Vasile Luță, Petru Românu, Ion Ciovică, Gheorghe Cristescu, Nicolae Lalescu, Iancu Baderca, Victor Curescu zis ”Gudulea”, Ioan Enea, Gheorghe Serengău și Stelian Berbecaru. Toți bărbați dintr-o bucată. Cei mai mulți făcuseră frontul de Est, știau prea bine ce însemna URSS, ce însemna colhozul. Și Ion Banda zis ”Meilescu” s-a numărat printre primii fugiți în munte, însă mai târziu, după moartea lui Uță, a ales să rămână pe cont propriu, ascunzându-se prin locuri greu accesibile. Ținea legătura cu noi, la o adică ne ajutam, dar a decis să stea în treaba lui fiindcă nu voia să fie responsabil pentru trădătorii și turnătorii împușcați de organizație. Nu s-a putut obișnui cu vărsările de sânge. Întrucât a rămas de unul singur, hrănindu-se cu ce găsea prin pădure și permițând doar cele mai stricte legături, avea să fie prins și împușcat abia în cursul anului 1962, în niște condiții nici astăzi elucidate.
Când spun că au fost peste 70 de partizani în gruparea Uță, printre aceștia nu-i socotesc și pe numeroșii susținători și oameni de legătură, zeci de români demni și inimoși împrăștiați prin satele de la poalele munților, care ne ajutau cu alimente, îmbrăcăminte și informații despre numărul și poziționările trupelor de Securitate și Armată. Eu fac referire numai la aceia care au venit în munți și au purtat armă.
Dacă Uță ar fi dorit asta, te asigur că putea suplimenta oricând numărul partizanilor, fiindcă mulți veneau la el și-i spuneau că voiau să i se alăture. Însă colonelul nu urmărea așa ceva decât în eventualitatea izbucnirii unui război între Vest și URSS, moment în care România sovietizată s-ar fi transformat într-un front al acestui conflict iar partizanii ar fi luptat în spatele liniilor inamice, sabotând, hărțuind și presărând haos. Pentru un astfel de context ne pregăteam noi, asta ar fi însemnat constituirea Blocului Național.
În lipsa războiului mult așteptat, Uță prefera ca oamenii care încă nu riscau arestarea să rămână la casele și sălașele lor, alături de familii, ajutându-i pe luptători cu diverse alte lucruri, după posibilitățile fiecăruia, pentru că, dacă ar fi luat calea pădurii, după aia nu mai exista drum de întors. Au fost destui care au procedat așa o perioadă și-apoi, când devenea clar că Securitatea pusese ochii pe ei, fiind turnați sau suspectați că aveau legături cu ”cei din pădure”, cum ne zicea lumea, puneau mâna pe armă și se alăturau grupării. Ți-am spus, unii dispăreau, alții veneau, așa a fost în toți anii ăia, mai cu seamă în perioada de început.
Comandamentul ascuns în munți
Strategia colonelului presupunea menținerea unui comandament ascuns în munți, redus numeric și alcătuit din oameni aleși pe muchie, care oricum erau vânați de Securitate. Acest comandament lua toate deciziile referitoare la planurile, acțiunile și legăturile noastre. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Ofițer superior cu o îndelungată experiență militară, trecut prin încleștările frontului, Uță înțelegea foarte bine că împrejurările nu-i permiteau să comaseze mulți oameni în munte, întrucât grupurile numeroase puteau fi detectate și nimicite rapid. Așa ceva nu doar că ar fi reprezentat o sinucidere sigură, dar am fi întâmpinat și mari, mari probleme cu alimentarea. Cum să hrănești atâtea guri pe munte? Cum să te deplasezi în număr mare fără să fi depistat de trupe și avioane? Acestea au fost motivele care l-au făcut pe colonel să-și scindeze deseori gruparea în două sau trei facțiuni, care se puteau strecura mai ușor prin zonele înțesate de trupe, reunindu-se rapid ori de câte ori se punea problema unor acțiuni comune.
Conspirativitatea era literă de lege. De exemplu, dacă unii iernau într-un loc și ceilalți în altul, ca să se descurce mai ușor cu hrana și să nu lase multe urme, deși ortacii păstrau legătura, nu-și dezvăluiau niciodată unii altora unde aveau bordeiele, asigurându-se astfel că nu vor fi prinși cu toții în eventualitatea în care o locație ar urma să fie descoperită iar unii camarazi ar cădea prinși vii și ar fi supuși torturilor. Regulile stabilite de Uță au fost respectate cu sfințenie și înainte și după moartea lui. Gruparea era organizată paramilitar. Se făceau exerciții de tragere, se simulau ciocniri cu trupele de Securitate. Nopțile se stătea de pază cu schimbul. Prin toate astea voi trece și eu curând.
Armamentul
R. G.: Ce armament avea gruparea?
N. C.: Arme erau destule. Vezi tu, o parte rămăseseră încă de pe vremea războiului, că înainte de ‘48, când le-au confiscat comuniștii, satele erau pline de arme și muniții. Cele mai multe le-a procurat colonelul Uță, care păstrase legături cu numeroși militari deblocați sau activi, doar comandase Regimentului 97 din Lugoj. Nu i-a fost deloc greu să strângă armament, fiindcă oamenii își puneau speranțele în lupta partizanilor, așteptând izbucnirea unui război care să ducă la prăbușirea regimului comunist. Nu puține muniții proveneau din vechiul depozit de armament de la Jimbolia pe care nemții îl părăsiseră în grabă când s-au retras. După aia îl goliseră niște mecanici de trenuri iar printre ăștia s-au numărat destui care ulterior îi vor ajuta pe partizani, ani în șir, cu muniție. De exemplu, în perioada de început a rezistenței armate din Banat asta se întâmpla în unele nopți la cotul Mehadiei, unde calea ferată face o buclă largă și se duce spre București. Trenurile încetineau în zona aia retrasă, iar ceferiștii aflați în legătură cu gruparea aruncau lăzi cu muniție în căruțele ce așteptau la adăpostul întunericului.
Să-ți zic ceva. În vara lui ‘50, când m-am alăturat definitiv organizației, m-am dus în pădure cu arma mea de-acasă, un pistol-mitralieră Orița de calibrul 9 mm, n-am așteptat să-mi dea ei una. Familia mai avea și altele dar eram obișnuit cu asta. Am purtat multe arme în cei patru ani rămași în pădure. O lungă perioadă am folosit un ZB, apoi un pistol-automat Daimler-Puch. ZB-ul era remarcabil, bătea la distanțe mari. Pentru ZB-uri se găseau cartușe și la săteni, că le foloseau la vânătoare și braconaj. Pe lângă automate aveam diverse tipuri de pistoale și revolvere ”de buzunar”, cum le numeau ortacii. Fiind munteni, eram obișnuiți cu armele, făceau parte din viața noastră.
Aveam și două tipuri de grenade, unele cu mâner și altele ovale, cu pătrățele sau romburi tăiate pe suprafață, care la explozie se transformau în schije. Uneori s-a-ntâmplat să avem probleme cu grenadele și cartușele fiindcă erau ținute în condiții necorespunzătoare, le trăgea umezeala. Când ți-era lumea mai dragă, te trezeai că nu exploda grenada sau că nu-ți lua foc cartușul. S-au întâmplat și chestii de-astea, uneori în situații de viață și de moarte. Acum zâmbesc când mi-amintesc, da’ atunci vedeam negru în fața ochilor. E-adevărat, armamentul era destul de învechit, însă de regulă și-a făcut treaba. Nici securiștii nu erau dotați cu arme mai performante, ei doar veneau grămadă, de multe ori deschizând focul fără somație. Pe lângă menținerea noastră în formă, exercițiile de tragere aveau și rolul de a ne ajuta să identificăm munițiile deteriorate.
Jurământul morții
R. G.: Spuneți-mi despre jurământul pe care îl depuneau toți partizanii din gruparea Uță. L-ați rostit și dumneavoastră.
N. C.: Nu mai rețin formularea exactă, că a fost destul de lungă și făcea referire la multe aspecte. Cel mai important era că trădătorul se pedepsește cu moartea, indiferent cine e ăla. Așa am jurat cu toții și ne-am legat să nu dăm înapoi. Acolo se specifica și următoarea regulă: dacă trădătorul ți-era rudă de gradul unul, doi sau trei, nu erai obligat să-l omori, însă trebuia să ceri ajutorul celorlalți partizani și cineva îl pedepsea în locul tău. Nu erai forțat să-ți împuști mama, tatăl, frații, unchii sau verișorii, de ei se ocupau alții, cărora nu le-ar fi tremurat degetul pe trăgaci, în schimb, dacă te vindea oricine altcineva, jurământul te obliga să pui mâna pe armă și să acționezi personal. Nu puteai de unul singur, îi anunțai pe ceilalți și până la urmă se-ntâmpla. Dacă eu i-aș fi trădat, ei mi-ar fi împrăștiat creierii fără să stea la discuții. Păi, ce voiai să-mi zică, ”Stai cuminte, Nicule, că nu e frumos ce faci…”. Colonelul Uță fusese foarte strict cu acest punct din jurământ:
– Dacă nu-i omorâm, trădătorii se-nmulțesc și ne trimit pe toți în fața plutonului de execuție.
Și-avea dreptate, asta s-a-ntâmplat cu mulți dintre noi. Unii și-au lăsat ciolanele prin râpele munților, nici până-n zilele noastre n-am aflat în ce împrejurări a murit Dumitru Mutașcu… alții am înfundat pușcăriile și lagărele de exterminare. Eram conștienți de toate astea. Nu puteam să ne lăsăm duși ca niște miei la abator. Ne trădezi ca să fim împușcați și ne bagi familiile în aresturi și pușcării, păi așteaptă-te să te căutăm și să-ți tragem un glonț între ochi. Astea erau vremurile. În luptă se mai și moare.
Pe lângă trădători mai erau și recenții comuniști racolați dintre scursurile satelor. Până nu demult, ăștia fuseseră niște neica nimeni, râsuri fără căpătâi, cărora nici nu le-a plăcut munca, nici avere n-au avut. Așa au fost neam de neamu’ lor, niște neisprăviți. Acum deveniseră mari comuniști și le făceau probleme oamenilor noștri, îi turnau și-i prigoneau cu Securitatea și Miliția. Din cauza lor mulți țărani gospodari au fost ținuți prin aresturi, schingiuiți și aruncați în pușcării. Au distrus familii întregi. Comuniștii ăștia de care-ți spun ne lăsau fără susținători și ne tăiau mijloacele de aprovizionare. Situația era gravă, îți dai seama. Și-atunci, Uță a decis împușcarea unora dintre ei. Lazăr Cernescu a fost printre primii. (…)
Cum au fost lichidați 2 securiști sub acoperire
R. G.: Haideți să mai stăruim puțin asupra unor evenimente petrecute în ‘48. La un moment dat, partizanii lui Uță vor împușca și doi agenți ai Securității care încercau să se infiltreze în grupare.
N. C.: Iancu Baderca mi-a povestit ce s-a întâmplat atunci. El l-a împușcat pe unul dintre securiștii ăia în vara lui ‘48. Cu Iancu vorbeam multe, era mai mare cu numai trei ani ca mine și asta ne-a apropiat. Cică s-au trezit cu băieții ăștia doi umblând prin pădure. Ziceau că-s studenți din București și insistau să devină partizani, se rugau de ei să-i primească. Dădeau strada și numărul unde locuiau, spuneau tot felul de date. Uță a acceptat până la urmă, dar îi mirosise de la bun început. Îi ținea așa, într-o formă de carantină, erau supravegheați în permanență și n-aveau voie să poarte arme. Noaptea se stătea de pază cu rândul. Și dacă ar fi vrut să fugă nu mai puteau. Nimeni nu s-ar fi riscat să-i lase de capul lor, de-acum știau nume, trasee, ascunzători. În tot timpul ăsta colonelul i-a verificat cu ajutorul oamenilor de încredere, cineva a scormonit și la București. Ți-am zis, Uță era foarte bine informat. Și-au început să vină informații că mințeau, nu se potrivea nimic din ce spuseseră. Verificarea a durat vreo două luni. Ăia se comportau ciudat, se vedea că ascundeau ceva.
Când a fost de i-or împușcat, Uță le-a zis așa celor doi:
– Mă băieți, mă, m-ați convins că sunteți într-adevăr oameni de încredere. De-acum rămâneți cu noi. Azi ne mutăm de aici, da’-nainte de asta, duceți-vă și aduceți câteva brațe de lemne că trebuie să facem mâncare.
Înainte de a-i mâna pe securiști, colonelul îi întrebase pe ortaci:
– Care dintre voi îi împușcă pă-știa? Am nevoie de doi voluntari.
Iancu Baderca a făcut un pas în față, al doilea a fost Pușchiță Mutașcu. Uță le-a zis în felul următor:
– Haideți să vedem ce vor face. Trageți în plin numai dacă încearcă să fugă.
Și-mi povestește Iancu:
– Mă Nicolae, noi ne-am băgat în pădure cu mult timp înainte să plece ei după lemne. Ne-am ascuns și-i așteptam să vedem ce fac. Luau o creangă, se uitau înapoi, apucau un vreasc, iar se uitau înapoi… Când or observat că nu mai pot fi văzuți din tabără, or dat drumu’ la lemne și-or rupt-o la fugă. Am tras într-unu’, o căzut lat fără suflare.
Lat a rămas și al doilea, l-a doborât Pușchiță. I-au împușcat la Izvorul Rău de lângă Pârvova. Pentru treaba asta amândoi aveau să fie condamnați la moarte. (…)
Cu moartea pre moarte călcând
R. G.: L-ați întâlnit de multe ori pe Uță în cele șapte luni ce aveau să-i prefațeze moartea survenită în dimineața de 8 februarie 1949?
N. C.: Am avut onoarea să-l întâlnesc de multe ori, l-am văzut și l-am auzit când își instruia oamenii. Dragul meu, personalitatea colonelului m-a marcat profund, cuvintele lui au rămas cu mine mereu și așa va fi până când voi coborî în mormânt. Dumnezeu să-l odihnească în pace alături de frații de arme. Deseori îi aprind câte o lumânare lângă fotografie. Era un om cu solide principii morale și cu un caracter de fier, un anticomunist desăvârșit.
Cum își învăța Uță partizanii să moară
Îmi amintesc perfect învățăturile pe care le transmitea camarazilor. Uță ne-a explicat că cel mai cumplit lucru cu putință era să cădem vii în mâinile securiștilor. Asta presupunea tortură permanentă, primejdia era destăinuirea unor secrete și nume. În anchete se scoteau dinți cu cleștele și se smulgeau unghii cu patentul, te băteau și te schingiuiau până te desființau de le ziceai și laptele pe care l-ai supt. Dacă ne-am fi aflat într-o misiune fără scăpare, soluția era una singură: sinuciderea prin împușcare sau otrăvire.
– Da’ ce-i de făcut, de pildă, dacă adormiți sau mai știu eu ce se-ntâmplă și vă treziți c-un securist călare pe voi? Nu puteți să vă-mpușcați, nu puteți să vă otrăviți. Cădeți vii în mâna lor, da? Închipuiți-vă asta. Ce faceți atunci?, întreba colonelul, luând în calcul toate posibilitățile.
Trebuie spus că toți cei care am luptat în gruparea Uță aveam cusută în gulerul hainei o fiolă cu stricnină ce ne-ar fi adus o moarte rapidă, chiar dacă aceasta ar fi presupus spasme, chinuri și agonie. O țineam în guler ca să poată fi apucată cu gura și spartă-n dinți, în cazul în care s-ar fi întâmplat să fim arestați și încătușați. O fiolă de-asta am purtat și eu.
– Da, mătușoniule, așa-i, există și riscu’ să ne prindă vii, da’ tot nu spunem nimic, îndurăm pân’ la moarte, răspundeau ortacii.
Și-atunci colonelul îl lua pe unul dintre ei și-l învăța:
– Ioane, de te-or prinde viu, nu poți să taci. N-ai cum! Te vor bate, te vor tortura și te vor interoga zi și noapte. Trebuie să le spui ceva, da’ niciodată să nu le dai vreun om de-al nostru. Le zici că ai legături cu oameni de-ai lor, trădători și turnători, doar știi destule iude. Nu vei spune decât două nume, trei sunt deja prea multe, și pe-astea le vei ”scăpa” cu greu, după torturi și interogatorii, că ei te vor ancheta în permanență. Da’ tu s-o ții pe-a ta: oamenii lor ți-au dat hrană, haine, informații și adăpost. Ce le zici trebuie să fie simplu și credibil. Să nu vorbești mult, să nu spui nimic complicat, că te vor prinde cu minciuna și-o vor lua de la capăt. E de-ajuns să dai un singur om de-al nostru și putem muri cu toții.
Așa ne vorbea Uță, capta întreaga atenție. Noi știam că, dacă dădeam numele unor colaboratori ai autorităților, securiștii, care n-aveau încredere nici măcar în oamenii lor, i-ar fi arestat și i-ar fi băgat în anchete, ajungând și ei la bătaie și tortură. Măcar am fi reușit să scoatem din joc niște pioni inamici.
”Aici e locul unde vreau să mor”
Tot colonelul ne-a învățat să facem următoarea chestie: în cea de-a zecea, a unsprezecea sau a doisprezecea zi după o eventuală capturare, să mimăm acceptarea unei înțelegeri cu Securitatea și să mințim că suntem gata să dezvăluim locația exactă a grupării. În perioada indicată, atât pe timp de zi, cât și pe timp de noapte, restul partizanilor urmau să pândească, într-un loc propice unei lupte purtate în minoritate numerică, trupele călăuzite de ortac. Prin organizarea unei astfel de ambuscade, scopul nostru principal nu era eliberarea camaradului, fiindcă așa ceva ar fi fost aproape imposibil, ci împușcarea fratelui de arme pentru a-l scăpa de torturile Securității și de primejdia de a turna.
– Fiecare să-și aleagă un loc în munți. Veniți și-mi spuneți: ăsta-i locul unde vreau să mor. Atenție, îl veți alege în așa fel încât să nu rămână nici măcar 1% șanse să scăpați cu viață! Acolo trebuie să existe o unică posibilitate, anume ca doi-trei prieteni să te poată împușca fără probleme, de la o distanță rezonabilă, și-apoi să se retragă în siguranță, eventual împușcând și câțiva securiști.
R. G.: Dumneavoastră v-aţi ales un astfel de loc?
N. C.: Da. Impresionat de învățăturile auzite, l-am ales și i l-am arătat colonelului, când s-a nimerit ca ortacii să-și facă tabăra în zona respectivă. Asta se-ntâmpla în ‘48, undeva pe Valea Cernei. Dragul meu, cred că găsisem cel mai bun loc în care să mor de mâna prietenilor. Pe Cheile Corcoaiei, la vreo 70 de kilometri de Băile Herculane, undeva sus, sus, sprijinit de stânci colțuroase, exista un podeț cu o lungime de vreo trei-patru metri, n-avea mai mult, pe sub care se buluceau puhoaiele Cernei. Acolo, spune o legendă, viteazul Iovan Iorgovan ar fi ucis un balaur. Și-acum zona a rămas aproape la fel de sălbatică, doar podul a fost înnoit și dotat cu balustradă, însă la sfârșitul anilor ‘40 nu exista așa ceva, bârnele erau paradite și întreaga punte avea o lățime de cel mult doi metri. Dedesubt, la câțiva metri, apa era adâncă, nu puteai desluși bolovanii de pe fund.
– Bravo, mă Nicolae, ai ales cel mai bun loc!, m-a felicitat colonelul.
Ca să răzbată până la podeț, securiștii ar fi fost nevoiți să se deplaseze nu mai puțin de un kilometru și jumătate pe o porțiune foarte îngustă – într-o parte se înălțau stânci pline cu mărăcinișuri, în cealaltă se revărsau apele Cernei. Pe-acolo putea înainta doar un singur om cu un cal ținut de dârlogi, dar un grup trebuia să se răsfire și să înainteze în șir indian, ceea ce ne și doream. Unul sau doi trăgători m-ar fi lichidat fără nici cea mai mică problemă, existând și posibilitatea de a provoca pierderi semnificative trupelor de Securitate. Asta ar fi fost ideal. Regula alegerii unui astfel de loc a fost respectată cu sfințenie și înainte și după moartea lui Ion Uță.
Planul marii insurecții de la Timișoara
R. G.: Partizanul muscelean Cornel Drăgoi, arestat la 19 iunie ‘49, fost membru al grupării de la Nucșoara, condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu și apoi de locotenentul de cavalerie Toma Arnăuțoiu, spunea într-un interviu: ”Deci noi așteptam semnalul de la Timișoara. Ei erau cei mai aproape de sârbi. Sârbii reușiseră să iasă din tutela rusă și aveam speranțe de acolo. Adevărul este și istoria trebuie să consemneze că a existat o dată fixată pentru Banat, dar a eșuat datorită trădării”.
La ce semnal de la Timișoara se referea Cornel Drăgoi? La ce anume făcea trimitere atunci când invoca ”o dată fixată pentru Banat”? Se referea la ortacii dumneavoastră din gruparea Uță, de la ei ar fi trebuit să vină acel semnal. Și ce legătură avea Timișoara cu toate astea?, se vor întreba mulți dintre cititorii noștri, fiindcă vorbim despre o istorie care nu se învață la școală. Dacă războiul mult așteptat ar fi răbufnit, facilitând conjunctura și breșele necesare, partizanii bănățeni plănuiau organizarea unei insurecții la Timișoara prin ocuparea instituțiilor publice, abordarea drapelului monarhist și anunțarea ruperii de comunism. Acesta ar fi fost semnalul de la Timișoara. În funcție de împrejurări, colonelul Uță preconiza ca lovitura să aibă loc în primăvara lui ‘49.
N. C.: E adevărat, exista o astfel de intenție, se plănuiau insurecții la Timișoara, Caransebeș și Lugoj, dar pentru a pune în practică așa ceva era nevoie de condiții favorabile, condiții pe care gruparea nu le-a avut niciodată. Uță nu excludea nici să încerce o trecere în Iugoslavia, dacă situația externă nu se schimba. De acolo ortacii sperau să poată ajunge în lumea liberă. Asta presupunea mari pericole, frontiera și împrejurimile erau păzite cu strășnicie. Dacă scăpai de grăniceri, de trupele de Securitate și de Armată, exista riscul să te prindă comuniștii iugoslavi, care fie te împușcau fără să stea pe gânduri, ca să nu se mai complice cu tine, fie te băgau în pușcăriile și-n lagărele lor, deloc diferite de cele din România. Exista și posibilitatea să te trimită înapoi în schimbul unui vagon de sare, că așa era pe vremea aia, și-ți dai seama ce pățeai când te luau în primire securiștii. Cine știe ce s-ar fi întâmplat până la urmă, dacă Uță nu ar fi fost trădat și ucis. Încă avea relații și legături importante, poate că ar fi reușit să treacă în Sârbia, cum îi ziceam noi, și de-acolo să ia calea Vestului.
Cum a murit Ion Uță
R. G.: Relatați-mi ce știți despre împrejurările în care a murit Uță. Dumneavoastră ați auzit ce s-a întâmplat chiar de la cei doi partizani care au supraviețuit acelei încercuiri.
N. C.: Așa-i. Tot ce știu am aflat de la Iancu Baderca și de la Dumitru Mutașcu zis ”Fus”. Ambii sunt morți de mult. Căzut arestat, Iancu a fost executat în incinta Penitenciarului Caransebeș, la 13 august 1953, iar Fus va fi găsit împușcat în pădurea de lângă Văliug, la 22 noiembrie 1954, circumstanțele morții rămânând învăluite în mister. În dimineața de 8 februarie 1949, când securiștii l-au înconjurat pe colonelul Uță și pe cei câțiva luptători care-l urmaseră la sălașul de lângă Borlovenii Noi, Iancu și Fus au fost singurii care au reușit să scape cu viață. Restul au murit în luptă sau au căzut arestați. Peste ani aveam să aflu mai multe detalii privind modul în care a operat trădătorul, că Iancu și Fus știau numai ce se-ntâmplase în timpul împresurării. Ceva informații am auzit și în pușcărie, apoi în libertate, când am vorbit din nou cu oamenii din sate, iar după Revoluție s-au mai publicat ici-colo diverse chestii.
Trădătorul era chiar unul dintre partizani. Andrei Vădrariu îl chema, de loc din Mehadica. Se ocupase cu plugăritul înainte să fugă în munți. Ăsta nici n-a stat mult cu ei, că li se alăturase recent, prin decembrie ‘48.
R. G.: Documentele Securității atestă că Andrei Vădrariu s-a înfățișat la postul de Miliție din comuna Mehadica, în cursul nopții de 7 spre 8 februarie, unde a cerut să fie pus în legătură cu organele de Securitate pentru a oferi informații despre localizarea lui Ion Uță și a celorlalți ortaci. Părăsise grupul în cursul aceleiași nopți, invocând diverse pretexte. Suprimarea colonelului reprezenta un obiectiv major, Batalionul 9 Securitate a lua de urgență calea muntelui. Călăuza era chiar Vădrariu. În Raportul emis de Comandamentul Unic Timiș cu nr. 30155, datat 9 februarie 1949, se consemnează că la acțiune au participat 4 ofițeri, 7 subofițeri și 38 de ostași ai trupelor de Securitate.
N. C.: Trădătorul i-a condus prin împrejurimile satului Borlovenii Noi, dar nici el nu cunoștea cu exactitate care era cea mai recentă locație a ortacilor. Ajunși în zonă de puțin timp, după ce reușiseră să scape din alte tentative de împresurare, că de-aia umblau iarna, Uță și oamenii săi plecaseră de la sălașul lui Dionisie Careba, om de încredere din Borlovenii Noi, care le mai oferise adăpost și în trecut, la un alt sălaș, situat nu foarte departe, ce-i aparținea lui Meilă Careba, unchiul lui Dionisie. Posibil ca Ion Uță să fi simțit ceva, dovadă trecerea asta de ultim moment de la un sălaș la altul. Din ce mi-au spus Iancu și Fus, sălașul lui Dionisie era poziționat mai la drum, or grupul avea nevoie de o ascunzătoare cât mai retrasă. Vădrariu nu știa cum să ajungă la sălașul lui Meilă, așa că i-a dus pe securiști la Dionisie, care s-a-ncăpățânat să nu le spună nimic. Și-au început să-l bată, să-l schingiuiască… L-au confruntat și cu iuda de Vădrariu, care-l cunoștea și-i amintea de diverse situații când îi ajutase pe partizani.
Un act de eroism
R. G.: Potrivit unor mărturii păstrate la Borlovenii Noi, când au văzut că Dionisie Careba refuza să colaboreze, în pofida bătăilor primite, unul dintre securiști a apucat-o de un picior pe fetița acestuia, care avea doar 3 ani, și a ținut-o cu capul în jos deasupra fântânii, amenințând că-i va da drumul dacă Dionisie nu îi va conduce la sălașul unde se aflau partizanii. Disperat și zdrobit, tatăl acceptă, numai că, ajuns în apropierea sălașului, e capabil de un ultim act de eroism.
Mai exact, le cere un muc de țigară securiștilor, iar ăia, nu prea isteți, i-l dau și i-l aprind, bucuroși că-i duce la ”bandiți”. Dionisie pufăie cât poate, astfel încât santinela partizanilor vede jarul în noapte. E motivul pentru care nu vor fi luați chiar ca din oală. Se pare că Uță, care era obișnuit să pună răul înainte, îl învățase să facă asta dacă ajungea într-o astfel de situație, știind prea bine că Dinoisie Careba nu era fumător. Gestul țăranului le-a oferit ceva timp partizanilor și le-a dat șansa să lupte. Potrivit documentelor, securiștii au ajuns la sălaș în jurul orei 6.45. Maiorul Ciorapciu, cel care a condus acțiunea, și-a împărțit oamenii în patru grupe cu scopul înconjurării sălașului. Lupta a durat între 30 și 45 de minute. A debutat sângeros: ieșind din sălaș, Pantelimon Erimescu și Meilă Careba au fost împușcați mortal.
”Este momentul suprem să le spunem: a sosit clipa”
N. C.: Iancu mi-a zis că s-a tras ca la război. Ai noștri au aruncat și grenade, că asta era cutuma când cădeai încercuit. Pe securiști îi îngrozeau grenadele, după ce auzeau exploziile preferau să rămână cu capul la cutie. Ortacii s-au luptat cu îndârjire, la disperare, dar erau într-o zdrobitoare inferioritate numerică și nici zona nu i-a avantajat. Securiștilor le reușise împresurarea. Ion Uță, Ilie Voica, Mircea Vlădescu și Dumitru Mutașcu au încercat să răzbească de mai multe ori prin cordonul fixat de Securitate, dar le-a fost imposibil. La cea din urmă încercare, colonelul a rămas în urmă, acoperind retragerea camarazilor cu rafale de pistol-automat. Atunci au fost loviți mortal Uță și Ilie Voica. Pe Mircea Vlădescu l-au rănit și a căzut viu în mâinile lor. Iancu și Fus n-ar fi scăpat fără sacrificiul colonelului.
R. G.: Mircea Vlădescu avea să fie condamnat la 20 de ani de muncă silnică, în noiembrie 1949, alături de alți 11 partizani din gruparea Uță. Șef de lot, ulterior Vlădescu va fi asasinat. Potrivit documentelor, per-total au fost 86 de arestați dintre care 65 erau țărani. După moartea lui Uță conducerea organizației va fi preluată de Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă”, care urma să fie condamnat la moarte în contumacie, în martie 1950, împreună cu Dumitru Mutașcu. În urma incidentelor de la sălașul lui Meilă au fost capturate următoarele: cinci puști Z.B., un pistol Schmeisser, o pușcă-mitralieră sovietică, o traistă cu muniții pentru pușca-mitralieră, două cutii de tablă cu material explozibil, o grenadă Kissle, un pistol-automat Browning și o traistă țărănească ce-i aparținuse colonelului, în care se aflau diverse acte, o hartă și câteva însemnări, printre care și aceste rânduri scrise de mâna lui:
”Este momentul suprem să le spunem: a sosit clipa. Dar pentru aceasta sunt necesare mijloace, nu numai vorbe de încurajare și exemple de răbdare și curaj. Trebuie să trecem de la pregătirea tăcută, plină de suferințe și pericole, la acțiune, care întotdeauna a fost plină de rezultate fructuoase. Dacă e să pierim, mai degrabă pierim prin pasivitate decât prin acțiune, în plus dușmanul politic se întărește. Deci, acțiune pentru a ridica moralul și cu orice sacrificiu a împiedica consolidarea inamicului”.
O enigmă
Ce s-a întâmplat, domnule Ciurică, cu trupurile sparte de gloanțe ale partizanilor uciși în dimineața zilei de 8 februarie 1949?
N. C.: Cadavrele lui Ion Uță, Ilie Voica, Pantelimon Erimescu și Meilă Careba au fost coborâte din munte și duse la Domașnea, unde le-au rezemat de gardul postului de Miliție, păzite în permanență de milițieni. Acolo le-au batjocorit cum le-a trecut prin cap… le-au lovit cu picioarele, le-au scuipat, le-au pus țigări în gură… ”Cine face ca el ca el să pățească” – le agățaseră mesajul ăsta pe piept. I-au lăsat în văzul lumii timp de trei zile ca să bage spaima în țărani, însă rămâne un mister ce s-a întâmplat ulterior cu trupurile lor, rămășițele pământești nefiind recuperate nici până-n zilele noastre, așa cum se întâmplă în cazul multor partizani uciși de Securitate. Ani de zile am încercat să găsesc rămășițele colonelului, unele informații spuneau că cele trei cadavre ar fi îngropate pe raza comunei Teregova sau prin împrejurimile Domașnei. I-au îngropat noaptea, în cel mai adânc secret cu putință. Îmi stă pe inimă că rămășițele lui Ion Uță sunt pierdute, că n-are și el un mormânt ca tot omul unde să i se poată aprinde o lumânare.
R. G.: Există și posibilitatea ca trupul colonelului nici să nu fi ajuns într-o groapă. Știind că mă întâlnesc cu dumneavoastră, deunăzi l-am întrebat pe istoricul și arheologul Gheorghe Petrov dacă a aflat informații referitoare la traseul postum al lui Uță. El i-a găsit și i-a dezgropat pe câțiva dintre ortacii dumneavoastră, dar și pe alți partizani. Vă spun ce mi-a răspuns: ”Trupul lui Uță a fost expus prima oară la Domașnea, împreună cu trupurile celorlalți partizani. După trei zile l-au dus cu o mașină la București. Prima oprire a fost la Ministerul de Interne, apoi am informația că l-au incinerat la Crematoriul Cenușa. Este certă și sigură informația. Ar trebui verificată evidența de la Crematoriu, poate că au notat, cine știe, deși sunt puține șanse, întrucât așa ceva se făcea cu niște norme de conspirativitate”.
Voi încerca să fac niște verificări, sper ca registrele să existe și să mi se permită accesul, dar n-am așteptări în privința rezultatului, întrucât mi-e greu să cred că securiștii ar fi acceptat consemnarea incinerării lui Ion Uță, dacă într-adevăr aceasta a avut loc. Ce credeți despre o astfel de ipoteză?
N. C.: Nu știu ce să-ți zic... Eu sunt convins că l-au îngropat pe-aici, că i-au aruncat pe toți într-o groapă și aia a fost, așa cum s-a procedat și-n alte cazuri. Uță murise, se terminase cu el, asta era clar pentru toată lumea, ce rost mai avea să-i ducă trupul până la București?
R. G.: Totuși, după Vladimir Macoveiciuc, împușcat tot prin trădare, în vara lui ‘46, într-un climat oarecum diferit, dar la fel de întunecat, care nu favoriza încă speranța declanșării unui război între Vest și URSS, colonelul Uță era, la începutul lui ‘49, cel mai important lider de partizani lichidat de securiști. Moartea lui a reprezentat o victorie însemnată pentru regimul comunist. Controla rezistența armată din Munții Banatului și ai Mehedințiului până departe-n Oltenia, avea numeroase ramificații, nu degeaba semnalul va fi fost așteptat de la partizanii lui. Însăși existența unui plan privind o eventuală insurecție la Timișoara arată că Uță gândea la scară mare. Să punctăm și că organizația sa paramilitară s-a dovedit a fi cea mai ofensivă comparativ cu toate celelalte care au activat în rezistența armată anticomunistă din România.
Nu știu, dar poate tocmai faptul că era vorba de o captură de calibrul lui Uță, reușită într-o conjunctură internă deosebit de tensionată, să-i fi făcut pe securiști să recurgă la ceea ce susține domnul Gheorghe Petrov. Poate că unii generali și colonei au ținut morțiș să se tragă-n poze lângă trupul lui desfigurat, cine știe? Poate că au vrut să se asigure că nu va exista niciodată un mormânt al lui Ion Uță, crezând că lupta, crezul și memoria lui vor fi distruse odată cu trupul înfulecat de flăcări. Asta dacă într-adevăr a fost adus la București și incinerat. Oare vom afla vreodată? Mă gândesc și că era iarnă, frig, cadavrul colonelului n-ar fi intrat în descompunere după cele trei zile în care a fost expus la Domașnea.
N. C.: Chiar nu știu ce să-ți zic. Poate că securiștii or fi recurs la asta în cazul lui Uță, fiindcă fusese cine fusese, dar nu cred că ar fi procedat așa și cu Dumitru Ișfănuț, că acum asta susțin urmașii lui, deși nu există dovezi care să probeze așa ceva. Se spune că, în vara lui ‘52, când l-au omorât securiștii, i-ar fi trimis cadavrul la București sau l-ar fi decapitat și i-ar fi expediat doar capul. Eu nu pot crede asta. Sunt convins că l-au îngropat în secret pe undeva”.
Partizanii lui Uță, eroi ai folclorului bănățean. O biruință a memoriei
Să terminăm într-o notă cumva optimistă. În ”Sfinți fără aureolă” volumul I (Editura Eubeea, 2019), jurnalistul Constantin Mărăscu publică și mărturia Călinei Ienea, nora partizanului Ion Ienea din Verendin, fost armurier al grupării Uță. După moartea în luptă a colonelului, urmează o perioadă de acalmie și un oarece vid de putere. Partizanii supraviețuitori se impart în două facțiuni, una condusă de Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă”, alta condusă de Ion Duicu zis ”Boieru” sau ”Popa”, în timp ce alți luptători se ascund pe cont propriu pe la sălașele sau prin satele de munte, pe la neamuri și cunoscuți. Printre aceștia din urmă s-a numărat și Ion Ienea, pe care securiștii aveau să-l prindă prin trădare și să-l ucidă la 17 februarie 1950.
Și care-i nota optimistă?, veți întreba. Ei bine, aspectul pozitiv rezidă în faptul că memoria acestor oameni și a luptei lor a intrat în folclorul zonei, dovadă că țăranii i-au prețuit, i-au iubit și i-au protejat pe partizani. Mărescu reproduce un cântec auzit la doamna Călina Ienea, care avea să mi-l cânte și mie peste un an, când am avut onoarea de a o cunoaște la Verendin. Poezia-cântec îi este dedicată lui Ion Ienea, partizanul ucis de securiști (detalii AICI), iar trimiterea la comandantul mort în luptă e o referire la momentul morții colonelului Ion Uță, care iată că nu încetează să-i fascineze pe țăranii bănățeni. Acestea sunt versurile:
”Foaie verde maghiran
Noi cu drag de partizan
Partizan de pe Prislop
Cu cinci lovituri pe corp.
Trase gloanțe mici și mari
Că-s trase de la jandari.
N-pădure la Slatinic
Comandantul ne-o murit
Și noi toți ne-am răsăpit
Și acasă am vinit
Groapă-n pământ ne-am săpat
Și dușmanii m-or aflat
Ș-acolo m-or împușcat”.
