Necunoscuta istorie a partizanului anti-sovietic Mihai Ciutac, un titan al rezistenței din Basarabia noastră. A împușcat NKVD-iști și activiști comuniști până la martiriul final. Un erou al României / ”Aveam o frică mare de Ciutac și oamenii lui” – mărturia unui milițian care l-a vânat / Grupul operativ al NKVD

Am mers pe urmele lui timp de cincisprezece ani, pornind de la o informație sumară: un asemenea haiduc a existat, a luptat contra ocupației ruso-sovietice și a murit în confruntare cu trupele Securității, la mijlocul zbuciumat al secolului trecut. Am căutat alte detalii, întrebând orice drăslicenean pe care îl întâlneam. Însă toți știau doar atât cât știam și eu.

În toamna anului 2010, aflu de la colonelul Ion Izvoreanu, nepotul unui luptător din Recea (raionul Strășeni), că la Negrești trăiește un fost milițian din acea perioadă. L-am găsit și l-am abordat imediat, realizând un interviu video-audio, păstrat până astăzi. Era vorba de Ivan Vasilevici Șargo, cum îl numeau toți – în vârstă de 85 de ani, maior în retragere și, surprinzător, tatăl minunatei noastre colege de la Radio Moldova, Nina Jovmir-Șargo, care m-a ajutat să ajung la el mai ușor.

Printre informațiile succinte despre luptătorii „Armatei din pădure”, activi în satele Recea, Greblești, Zubrești, Tătărești, Gălești, Ivan Șargo mi-a relatat lucruri deosebit de relevante și despre Mihai Ciutac. Mi-a spus că la hotarul anilor ’40–’50 trăia la Sireți, unde activa ca milițian de sector.Satul este despărțit de Drăsliceni de un deal cu pădure veche – un adăpost ideal pentru partizani.

„Activiștii sovietici, dar și noi, cei din miliție, aveam o frică mare de Ciutac și oamenii lui”, mi-a spus el, accentuând cuvântul frică de două ori. „Sectorul meu cuprindea satele Sireți, Roșcani, Rădeni, Drăgușeni, Zamciogii. Circulam prin pădure, călare sau cu șareta. Am avut un schimb de focuri cu ei, din care am scăpat fugind. După aceea, îmi aruncau în ogradă scrisori și bilețele de amenințare – toate scrise cu grafie latină. Uneori găseam și animale moarte aruncate peste gard. Ajunsesem să-mi fie frică să ies noaptea din casă sau să mă întorc târziu”, a punctat.

CITEȘTE și EXCLUSIV: Cine au fost partizanii martiri ai Armatei din Pădure, cea mai longevivă și combativă organizație de rezistență armată anti-sovietică din Basarabia. ”Când am văzut că i-au deportat pe bieții oameni, ce trebuia să facem noi? Am pus mâna pe arme și ne-am ascuns în codru, de unde am început a vorbi cu sovieticii!” / Istorii însângerate

Șargo a mai povestit că un grup operativ din Chișinău, format din 5–7 până la zece oameni, înarmați cu pistoale-automate, acționa constant în tot raionul pentru a-i prinde sau nimici pe partizani. Dispozitivul era condus adesea de colonelul Jeglov, șeful Direcției de luptă cu banditismul din Ministerul Securității.

„Veneau pe înserate, în mare secret, și se ascundeau într-o încăpere a Secției raionale de securitate. Singura mobilă era o grămadă de paie, pe care se odihneau. Apoi ieșeau cu automatele, la primul semnal”.

Astfel s-a produs și intervenția grupului la Recea, în aprilie 1951, când a avut loc ciocnirea dintre Jeglov și pistolarii săi cu luptătorii „Armatei din pădure” – Afanasie Magari, Gavril Andronachi și Filip Magari – în gospodăria Lisavetei Donică. Lupta s-a soldat cu rănirea lui Jeglov și moartea securistului Șevcenco, al cărui mormânt se află și astăzi în parcul central din Strășeni. Din spusele lui Șargo, reiese că Jeglov era un comandant mediocru, nu cel arătat prin filme. În fiecare confruntare cu partizanii antisovietici suferea pierderi, morți sau răniți:

„Mult mai iscusit era adjunctul său, căpitanul Salei. Dar și el a murit într-o luptă acerbă cu grupul lui Ciutac, la Sireți, în 1951. A fost înmormântat ulterior la Memorialul Gloriei Militare din Chișinău”. Șargo a relatat și amănuntele acelei lupte:

„Ciutac și oamenii lui aveau case conspirative la Sireți și în alte părți. Într-o zi am aflat că intrase la prietena lui din sat. Noaptea a sosit grupul operativ, condus de căpitanul Salei, și am înconjurat casa, cerându-i să se predea. Ne-am apropiat de ferestre. O rafală de automat l-a lovit pe căpitan direct în piept, la câțiva centimetri de mine. A murit în brațele mele. Eu am scăpat ca prin minune. Ciutac n-a mai tras, retrăgându-se printr-un canal subteran, construit din timp, cu intrare din casă în beci și de acolo mai departe. A dispărut în siguranță, iar noi am rămas cu mortul și cu frica. După scurt timp am fost mutat la Recea și am răsuflat ușurat. Dar și acolo acționa un alt grup de partizani, la fel de combativ. Atunci am înțeles că e mai bine să fac pace cu ei. Am inițiat relații prin oameni de legătură – îi ascultam și încercam să nu-i supăr”.

CITEȘTE și Partizanul antisovietic Afanasie Magari. Fapta și moartea

De la Șargo am mai aflat că partizanii aveau multe amplasamente prin toate pădurile din zonă. Grupurile operative descopereau uneori colibe sau bordeie, dar niciodată nu-i găseau pe luptători, nici măcar atunci când aceștia lăsau urme evidente – de pildă, după distrugerea patrimoniului colhoznic sau după jefuirea unor magazine ori depozite ale statului fals și terorist născocit de Stalin după raptul României.

Între timp, în zona Drăslicenilor, grupul lui Ciutac s-a confruntat cu un dispozitiv securist condus de ofițerul Fedorenko, și el din echipa lui Jeglov. L-au zdrobit și pe acesta, ofițerul fiind ucis de glonțul unuia dintre luptători. Au mai căzut atunci doi activiști locali din „garda civilă”. Tot în acea perioadă, Ciutac l-a lichidat pe agentul de colectări din Drăsliceni, cel care confiscase hrana sătenilor în timpul foametei, provocând moartea în masă. Fapta este menționată într-o informare ulterioară a Ministerului Afacerilor Interne.

Date biografice și context ideologic

O biografie completă a lui Mihai Ciutac nu a fost încă identificată. Din datele existente, se poate presupune că s-a născut între anii 1915–1920. La mijlocul anilor ’30, a studiat la o școală din Iași sau București și a făcut parte din organizația de tineret a Ligii Apărării Național-Creștine (LANC), una dintre cele mai radicale formațiuni politice românești din perioada interbelică. Aceasta i-a fost prima școală politică și i-a format o convingere anticomunistă profundă.

Mihai Ciutac, student la București, purtând basca de membru al organizației de tineret Liga Apărării Național-Creștine (LANG) din România / Fotografia datează din anii 30 ai secolului trecut

Revenit la baștină, Ciutac nu putea deveni altceva decât un adversar intransigent al bolșevismului ruso-sovietic. Securitatea l-a catalogat ulterior drept „element legionar naționalist” și „contrarevoluționar”.
Potrivit consătenilor, în timpul războiului a fost mobilizat în Armata Română. În 1944 a fost luat prizonier și internat în lagărul de la Bălți, de unde a evadat. Un fugar nu putea avea un parcurs normal sub regimul sovietic de ocupație, cu atât mai puțin un dușman declarat al comunismului. Astfel, Mihai Ciutac a trecut la viața clandestină. La început, a lucrat ocazional în Chișinău, dar după ce Securitatea i-a dat de urmă, a luat decizia consacrării totale – pe viață și pe moarte – pentru eliberarea Basarabiei.

A organizat un grup de combatanți în zona de baștină. Printre camarazii săi se numărau Arsenie Spânu, Ștefan Efros, Petru Stratan, frații Bartolomeu și (Ion?) Boaghe, Ion Ursu, Pantelimon Negură, Vasile Băluțel, Ion Voloșciuc, Ion Uzun, Fanase Andronic și alții – aproximativ 20 de luptători anticomuniști înarmați și beneficiind de zeci de oameni de legătură, inclusiv în Chișinău. O notă a Miliției, semnată de locotenentul superior Bajenov, arată că grupul avea rețele în 14 sate din șase raioane: Chișinău, Strășeni, Criuleni, Vadul lui Vodă, Susleni și chiar la mănăstirea Curchi din raionul Orhei.

Moartea și memoria luptătorului

Grupul lui Ciutac a fost activ o perioadă îndelungată, fără a avea pierderi. Abia în primăvara anului 1954, într-o luptă inegală cu un pluton al Ministerului de Interne, la Drăsliceni, au căzut uciși Uzun și Andronic. Alți doi au fost capturați, iar ceilalți au continuat lupta la limită, sub presiunea unor forțe considerabile. Drăsliceniul și satele din jur s-au umplut de informatori și spioni ai Securității.

În toamna aceluiași an, Mihai Ciutac a fost localizat într-o gospodărie din apropierea bisericii, cu ieșire spre râpa satului. Încercuit din toate părțile, s-a apărat cu dârzenie ore întregi. În cele din urmă, a fost lovit mortal prin foc de automat, apoi executat cu focuri de control în cap.
Trupul său a fost expus public, ca mijloc de intimidare, apoi înhumat într-o groapă cu var, pe teritoriul Direcției raionale Vadul lui Vodă a Afacerilor Interne.

Povestea fragmentară a lui Mihai Ciutac și a grupului său de rezistență supraviețuiește prin tradiție orală, în zona Drăslicenilor și dincolo de ea. Însă comemorarea creștinească și identitară a acestor luptători pentru neam și dreptate încă nu s-a realizat.

Dispun de materiale documentare și fotografice privind activitatea lui Ciutac și a grupului său, identificate inclusiv cu sprijinul ilustrului jurist și profesor Gheorghe Malic din Chișinău. Sunt gata să contribui la această necesară recuperare a memoriei istorice.

NOTĂ: În acest context, se cere o precizare importantă. Recent, un formator de opinie din R. Moldova a încercat să minimalizeze lupta Rezistenței Armate din Basarabia postbelică, afirmând că luptătorii ar fi fost „niște rebeli cu interese personale, care, deși mai făceau zile fripte miliției, nu aveau nicio organizare și acționau la drumul mare”. Această interpretare este profund eronată! Mihai Ciutac, cel puțin, și gruparea cunoscută sub numele de „Armata din pădure” combate categoric această perspectivă de gândire. Incontestabil, luptătorii erau intelectuali, foști primari, funcționari ai administrației regale române, adversari declarați ai orânduirii ruso-sovietice, în final, oameni animați de un profund patriotism românesc.

După reinstaurarea regimului bolșevic de ocupație, ei s-au confruntat cu o dilemă morală clară: să colaboreze cu dușmanul sau să lupte pentru eliberarea țării, inclusiv prin acțiuni armate. Așa au apărut primele nuclee de rezistență, imediat după război, chiar dacă la început păreau spontane.

După deportările masive din 1949 și violența colhoznică, lupta basarabenilor împotriva regimului sovietic a căpătat un caracter eminamente politic.

Noii combatanți proveneau din rândul celor care tocmai scăpaseră de trenurile spre Siberia. Sau refuzaseră să-și cedeze munca și brațele colectivizării forțate. Însuși regimul sovietic îi încadra, în dosarele de securitate, în monografii și manuale istorice, în propagandă, ca pe niște inamici politici, etichetați „dușmani de clasă”.

Atacurile lor asupra magazinelor și instituțiilor de stat nu erau jafuri de drept comun, ci acțiuni tipice de partizani, îndreptate împotriva infrastructurii ocupantului – obiective ce trebuiau distruse împreună cu oamenii care le deserveau.

În plus, în absența unui centru organizat care să asigure aprovizionarea centralizată a partizanilor, confiscarea bunurilor statului terorist reprezenta singura modalitate realistă de supraviețuire și de continuare a luptei de eliberare națională. Vom diseca subiectul mai amănunțit cu alt prilej.