Prâslea cel voinic și merele de aur (despre Veniamin și ispita soluției prea repezi)

Se știe că în povești, din trei frați trimiși la încercări, doar cel mic, beniaminul, izbutește. Ceea ce funcționează însă în povești poate că nu funcționează și în realitate, mai ales că situația creată de fostul Mitropolit Petru al Basarabiei, de jalnică memorie, este orice altceva, dar nu de poveste. La limită, aproape nici de povestit. Despre Veniamin Goreanu trebuie discutat separat tocmai pentru că numele lui a fost aruncat imediat în vârtejul rușinos al acestei prăbușiri. Unii au distribuit, cu o siguranță de baltă tulbure, minciuna sfruntată că el ar fi fost „a doua persoană” din înregistrări, adică omul care ar fi filmat. Asemenea afirmații trebuie respinse câtă vreme nu există dovadă. Dar tocmai toxicitatea aceasta - adică posibilitatea ca Veniamin să fi fost, faptul că poate fi în aceeași barcă a păcatului odios - arată cât de prudentă trebuie să fie acum Biserica: într-un spațiu în care zvonul ține loc de dosar, dosarul de armă, iar arma de argument, graba nu mai este discernământ. Este combustibil. Iar faptul că, aproape simultan, au apărut și lăudătorii de serviciu ai lui Veniamin, ca și cum ar fi așteptat deja, cu textele pregătite, deschiderea campaniei electorale pentru Chișinău, nu liniștește deloc atmosfera. Dimpotrivă: o face și mai tulbure.

Critica mea la adresa lui Veniamin nu are nevoie de zvonuri. Este suficientă realitatea lui publică. În opinia mea, care poate coincide sau nu cu a altora, este încă prea tânăr pentru o asemenea misiune, nu biologic, ci instituțional și duhovnicește, având o anumită impulsivitate în decizii și acel touch de autoritarism care îmi displace profund la oamenii mari mai ales prin funcție, nu prin valoarea intrinsecă dovedită și altfel decât prin șefie. Nu are, apoi, o experiență reală de conducere eclezială majoră, alta decât aceea de executant promovat rapid, eficient, disponibil. Da, a dat un suflu nou Episcopiei Basarabiei de Sud, ajutat masiv și de statul român, într-un context în care prezența României trebuia oricum să devină mai vizibilă, mai articulată, mai curajoasă. Dar una este să administrezi o deschidere locală, sprijinită logistic și simbolic, și alta să primești, aproape peste noapte, cheia unei Mitropolii aflate pe linie de falie canonică, geopolitică, identitară și morală. Este pur și simplu prea mult și prea repede. Da, este adevărat că s-a obișnuit cu viteza, el fiind promovat la București prin arderea vădită a unor etape. Iarăși, prea repede, cred. În plus, a intrat în logica episcopatului fără o minimă probă călugărească în sens tare, nu doar formal, iar aici atingem una dintre slăbiciunile actualei noastre culturi ierarhice: practica monahală reală pare să conteze mai puțin decât dosarul canonic. Or, îndeplinirea condițiilor pentru episcopat nu este totuna cu maturitatea episcopală. Una ține de acte. Cealaltă ține de om.

Revenind la imensul scandal și la rușinea din Basarabia, întrebarea cu adevărat importantă nu este dacă Veniamin a fost ținta unei minciuni grosolane. A fost. Întrebarea grea, pe care nu o putem evita dacă vrem să fim serioși, este alta și ea se pune oricum: are sau nu are ambițiosul nostru vlădică vreo legătură, directă sau indirectă, cu comanda, circulația ori valorificarea înregistrării din urma căreia ar putea deveni, fie și prezumtiv, beneficiar? Nu afirm că are. Tocmai de aceea întrebarea trebuie pusă instituțional, nu urlată pe rețele. Dacă răspunsul este nu, cu atât mai bine: Biserica are obligația să nu lase un episcop să fie linșat prin zvon. Dacă răspunsul este mai complicat, ca să nu spun ambiguu, atunci graba de a-l așeza în scaun ar fi nu doar imprudentă, ci sinucigașă, de-a dreptul indecentă, alimentând pornirea spre scenarită. În plus, cum am spus deja, apariția spontan-organizată a corului de elogii, cu aerul acela de „iată soluția!”, înainte ca rușinea să fie lămurită, înainte ca întrebările să fie puse, înainte ca praful să se așeze, reprezintă un motiv în plus de sobrietate, nu de accelerare. Basarabia nu are nevoie de Prâslea împins în față înainte să știm cine a furat merele, cine a păzit pomul și cine a pregătit scara.

Pentru a limpezi toate acestea, Sinodul ar face bine să își ia timp. Nu ani, nu somn, nu mușamalizare, ci timp de verificare, de respirație, de dezintoxicare a atmosferei. Basarabia nu are nevoie să treacă de la un improvizat vechi la un ambițios nou, de la o soluție de avarie la o soluție de carieră, de la o rușine consumată la o nelămurire instalată. Există, între timp, la Chișinău, un episcop-vicar în persoana fostului stareț de la Sihăstria Putnei, trimis din păcate de fostul mitropolit la cules muște pe coclauri, dar care știe ce înseamnă conducerea bisericească. Or, cine a format și menținut ca el o obște de aproape o sută de călugări, cine a ridicat o mănăstire de la firul ierbii și cine a imprimat întregului un duh inegalabil nu poate fi inutil tocmai acum, când avem nevoie de așezare și de discernământ. În asemenea momente, omul fără ambiție vizibilă, precum vlădica Nectarie, poate fi mai prețios decât omul cu toate calitățile la vedere, subliniate cu markerul.

Nectarie Clinci mai are și un avantaj deloc minor, ba aș spune că de-a dreptul decisiv: nu este al locului. Adică nu este prins, cel puțin nu în aceeași măsură, în mentalitatea, duplicitatea, traseismele și reflexele decantate acolo după secole de istorie zbuciumată, opresiune, amestec de populații și regimuri mincinoase. Asta nu îl face automat soluția finală, cu toate că omenește vorbind nu știm dacă nu ar putea deveni. Îl face însă util, necesar, poate providențial pentru o perioadă de tranziție ca aceasta. Una peste alta și cât mai limpede: Basarabia nu are nevoie acum de un sprint ierarhic. Are nevoie de oameni care nu vin să ocupe, să revendice un post, să își accelereze biografia, ci să vindece multe suflete, pe ambele maluri ale Prutului deopotrivă. Dacă Sinodul înțelege asta, criza poate deveni început de limpezire. Dacă nu, vom schimba doar numele de pe ușă, păstrând aceeași boală în pereți. Și încă ceva, spus deja limpede și de oameni care cunosc bine Chișinăul: rușii nu dorm. Iar dacă noi confundăm iarăși viteza cu soluția, ne vor mânca, bisericește și simbolic, cu mitre cu tot.

Doxa!