"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Cercetătorul, profesorul și activistul pentru drepturile omului Gabriel Andreescu - una dintre puținele figuri emblematice ale disidenței anticomuniste, care a avut curajul să înfrunte regimul comunist totalitar din interior, fiind hărțuit, anchetat ani la rând (începând cu 1979), ulterior arestat (1987) și acuzat de trădare (situație din care a scăpat în urma evenimentelor din decembrie 1989) – condamnă ferm, într-un text pentru platforma contributors.ro, jocurile subterane revoltătoare ale Institutului „Elie Wisel” împotriva memoriei lui Mircea Vulcănescu, demontând cu argumente imbatabile falsurile istorice despre care și PODUL a scris pe larg AICI.
Context. Podul.ro a dezvăluit recent (detalii AICI) că Institutul ”Elie Wisel” și primarul PSD-ist al Sectorului 4 – Daniel Băluță – exercită presiuni subterane la adresa conducerii Liceului Tehnologic ”Mircea Vulcănescu”, obiectivul fiind schimbarea denumirii acestuia, fapt ce prejudiciază instituția de învățământ, corpul profesoral și elevii. Potrivit surselor PODUL, directoarea liceului a fost convocată în cursul lunii trecute, la 22 octombrie, la sediul Institutului Elie Wiesel, unde i s-a trasat sarcina de a schimba degrabă numele de ”Mircea Vulcănescu”, fiind avertizată că e mai bine să facă asta la propria inițiativă decât în urma altor demersuri. Detalii AICI
Reproducem mai jos pasaje esențiale din textul domnului Andreescu (care poate fi citit integral AICI):
„Denigrarea lui Mircea Vulcănescu a fost programată de mult și a urmat în timp tactici din ce în ce mai insidioase. Astăzi a pătruns pe Wikipedia, sursa primă pentru neinformați și centrală pentru străini. Varianta românească a „Enciclopediei libere” îl prezintă pe Vulcănescu drept „politician român de dreapta” (desigur, deși nu a activat ca „politician”), având puternice idei antisemite (aberant). Wikipedia în engleză merge mai departe: nu că Vulcănescu ar fi „politician de dreapta”, ci ar fi chiar ”far-right politician.” (extremist de dreapta). Sursa acestor „contribuții” la Wikipedia se confirmă ușor: pentru prezentarea „extremistului de dreapta” este citat chiar Alexandru Florian, directorul Institutului ”Elie Wiesel”, cu un text apărut în revista 22. Acolo Vulcănescu era acuzat de „susţinerea spirituală şi morală a antisemitismului guvernării”. [1]
Astăzi, avem o perspectivă acoperitoare asupra sociologului, filozofului al culturii, eticianului și profesorului universitar. Volumele și studiile publicate de exegetul lui Mircea Vulcănescu, Ionuț Butoi oferă o cunoaștere aproape exhaustivă. Scrierile lui Butoi sunt de o mare acuratețe profesională, iată de ce, calificativele sale pozitive la adresa lui Vulcănescu nu au nicio umbră de parti-pris.[2] Alte cercetări bazate pe arhive documentează falsitatea acuzațiilor care i-au fost aduse în proces și sfidarea principiilor de justiție, finalizate cu trimiterea la temniță grea, practic, omorârea lui prin condițiile de detenție.[3] Se adaugă mărturiile celor care l-au cunoscut (câteva aici). Îl citez doar pe Emil Cioran: „Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată”.[4]
Ce-l putea face pe Emil Cioran să folosească aceste cuvinte și solemne, și calde? Mircea Vulcănescu a avut în epocă un comportament de excepție. El a protestat față la scoaterea evreilor din universități. A scris împotriva înarmării Germaniei și a luat poziție publică împotriva arderii cărților de către hitleriști, după venirea lor la putere. A intervenit pentru asigurarea de locuri de muncă unor evrei în Institutul de Statistică (și în alte ministere). Relevant pentru spiritul său, a inițiat Asociația Studenților Creștini din România, care propunea ortodoxiei o dimensiune ecumenică – atitudine în confruntare cu mișcarea studențească dominantă atunci, agresiv ortodoxistă, șovină și antisemită.
Asemenea fapte demonstrează opoziția lui Vulcănescu la ideologiile extremiste ale anilor 1930. Cine pornește la studiul vieții sale va întâlni un umanist. Plasarea lui în categoria extremiștilor de dreapta este pur și simplu infamă.
Hărțuirea memoriei lui Mircea Vulcănescu este nedreaptă și ilegală
Numeroase adrese care poartă semnătura lui Alexandru Florian au cerut repetat instituțiilor să elimine orice celebrare a personalității gânditorului omorât în închisorile comuniste. Florian a folosit de fiecare dată ca argument obligația de respectare a Legii 217/2015 care interzice cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, crime contra umanităţii şi de crime de război.
Or, Mircea Vulcănescu nu se face vinovat nici de infracţiuni de genocid, nici de infracțiuni contra umanităţii şi nici de crime de război. El nu a primit vreo sentință pentru astfel de acuzații. Fostul subsecretar de stat a fost condamnat la 1948 sub acuzația de a fi militat pentru hitlerism (în sensul de a fi contribuit la tratate economice în detrimentul statului și la finanțarea armatei germane), de a fi permis intrarea armatelor germane în țară și de a fi continuat războiul contra URSS.[5] În limbajul Dreptului internațional, al doilea motiv de condamnare a lui Mircea Vulcănescu a fost „crimă împotriva păcii”.[6] Nu „crimă de război”.
Dincolo de ignoranță sau de premeditarea de a falsifica istoria și a o manipula,[7] rămâne faptul că directorul general al Institutului ”Elie Wiesel” încalcă legea. El semnează acte care poartă antetul statului român atribuind unor hotărâri judecătorești alt conținut decât cel real. Institutul ”Elie Wiesel” ar avea competența să argumenteze în fața autorităților și opiniei publice că celebrarea omului de cultură nu este oportună.[8] Ar trebui să convingă că are dreptate. Însă directorul instituției nu face ceea ce legea îi permite, ci ceea ce legea nu îi permite, amenințând destinatarii cu denunțuri penale. Acest comportament este nedemn pentru un demnitar sau funcționar public și, desigur, îl face incompatibil cu funcția pe care o are. Susținerile false reprezintă o infracțiune: abuz în serviciu. Faptul că de ani de zile, Parchetul nu a fost sesizat, ori nu s-a autosesizat cu privire la seriosul abuz în serviciu vorbește despre carențele de civilizație, carențe pe care instituțiile le împart cu societatea românească.
„De ce atâta încrâncenare, în legătură cu memoria unui om care a murit în închisoare?” Această întrebare, pusă de Marius Oprea (aici) cere, ca orice întrebare pe lume, o explicație. Opinia mea este, după circa 30 de ani de veghe asupra fenomenului, că originea nedreptății căreia îi cade victimă și Mircea Vulcănescu este sinergia intereselor foștilor ideologi ai stalinismului și a intereselor foștilor nomenclaturiști care au preluat puterea în decembrie 1989. („Sinergia”, o noțiune plină de conținut, compromisă prin 1990 de o zicere a lui Ion Iliescu.) Firul roșu începe cu numirea hotărâtă de Ion Iliescu, a lui Radu Florian, fost activist și profesor de marxism-leninism în anii 1950, în fruntea unui anume înființat Institut de teorie socială și politică. Tatăl și-a adus fiul, pe Alexandru Florian, deja semnatar al unor cărți de propagandă comunistă, să lucreze în instituție. În anul 1990, Institutul a constituit platforma „academică” care a legitimat reprimarea opoziției, stigmatizată cu eticheta de „fascism”, tehnica prilegiată cu care comuniștii își înfruntau adversarii dintotdeauna. Era vremea când Constantin Ticu Dumitrescu era demascat” ca fostă căpetenie legionară, torționar în Rebeliunea din ianuarie 1941 (avea atunci 12 ani!), iar actorului Dragoș Pâslaru (născut în 1951) i se punea în gură afirmația: „Sunt legionar din tată în fiu și voi lupta până la capăt pentru cauza acestei organizații”.[9] Radu Florian a promovat aceste idei în presa internațională.
Alexandru Florian a urmat o carieră în instituțiile înființate de partidul care asigura continuitatea de personal cu vechiul sistem, ca în final să fie numit director al Institutului „Elie Wiesel”. Poziția s-a dovedit cheie în rețeaua „foștilor” interesați să legitimeze, sau măcar să pună în umbră, trecutul comunist al noilor decidenți din România postdecembristă. A dat o nouă nouă putere campaniei împotriva unor disidenți, a fostelor victime și a personalităților care condamnau acuzațiile fără discernământ. Etichetele „pro-fasciști”, „pro-legionari” au curs cu susținere instituțională. (Cazul lui Octav Bjoza, fostul președinte al AFDPR, dat afară din poziția de subsecretar de stat, este un exemplu emblematic.) Mult timp implicit, anti-anticomunismul comunității conectate Institutului „Elie Wiesel” a fost asumat explicit în volumul Holocaust Public Memory in Poscommunist Romania (Alexandru Florian (ed.), Indiana University Press, 2018).
Din lipsă de spațiu, „explicația” pe care o dau „încrâncenării” împotriva victimelor comunismului este simplificată, iar contururile ei sunt îngroșate (alte detalii, aici). Rămâne faptul că prin acțiunile lor, Alexandru Florian și co-echipierii săi aduc daune nu numai memoriei victimelor comunismului, ci și memoriei victimelor antisemitismului din România, tema dintâi a Institutului ”Elie Wiesel”. Căci nu poți contribui la o autentică istorie a antisemitismului fără să distingi între cei care au promovat violența împotriva evreilor și cei care, dimpotrivă, au deplâns-o și au încercat să o limiteze – precum a făcut Mircea Vulcănescu.
Mai general, folosirea temei antisemitismului împotriva dreptului la memorie al victimelor comunismului este la fel de reprobabilă ca transformarea anticomunismului în denigrarea sau uitarea victimelor Holocaustului. Prezența simbolurilor ideologiilor urii în spațiul public ridică o temă simetrică.[10] Când o societate vrea să fie dreaptă cu unii, și nedreaptă cu ceilalți, ea nu este dreaptă.”
Mai jos aveți extrase din dosarul de la CNSAS al lui Mircea Vulcănescu unde însăși Securitatea afirmă că acesta este „funcționar de carieră” și nu a făcut parte din niciun partid politic. Medicii de la Penitenciarul Jilava, care constată și reclamă problemele serioase sănătate cu care se confrunta acesta, solicitând transferarea la Spitalul Văcărești, îl numesc „deținut politic”.
