"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Savant român de prestigiu internațional, scriitor, filosof, sociolog, economist, teolog și profesor de etică, Mircea Vulcănescu a fost una dintre capacităţile generaţiei luminoase a anilor 1920.
Licenţiat în Drept şi participant la campaniile monografice ale profesorului Dimitrie Gusti, căruia i-a fost şi asistent de catedră, doctorand la Paris şi foarte activ în cercurile culturale pariziene, profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, pînă în 1935, membru al societăţii culturale Criterion, director general al Vămilor şi director în Ministerul de Finanțe, director al Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale, Vulcănescu a fost, din 1941 și până îla 23 august 1944, subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor.
Prin negocierile cu Germania hitleristă, el a reușit să obțină pentru Banca Națională a României nu mai puțin de 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea Armatei cu echipament militar german nou.
Mircea Vulcănescu NU a fost condamnat pentru crime de război sau pentru participarea la adoptarea unor măsuri anti-evreiești. Ancheta din 1946, instrumentată sub ocupație ocupație sovietică, de o ”justiție” stalinistă, NU a putut totuși să-i impută nimic. În stilul sovietic, guvernul comunist a impus Parchetului arestarea din nou a lui Mircea Vulcănescu și reluarea procesului, sub acuzații precum „militarea pentru hitlerism, declararea și continuarea războiului contra URSS”. El NU a fost acuzat de fapte pedepsite de legile referitoare la acțiuni anti-evreiești.
Procurorul a constatat că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului, acesta având în Guvern o funcție pur tehnică, fără putere decizională. Mai mult, Vulcănescu intervenise chiar în favoarea populației evreiești pentru ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura activitatea profesională, drept ce le fusese răpit de legile rasiale anterioare.
Multe personalităţi au depus mărturii în favoarea lui: Dimitrie Gusti, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu - fostul șef al SSI –, cărora li s-a adăugat și evreul Henry H. Stahl.
Curtea NU a desoperit nici o activitate care să motiveze condamnarea lui Vulcănescu, prestația sa fiind chiar tratată drept circumstanţă atenuantă. În aceste condiții, el a fost condamnat doar pentru că făcuse parte dintr-un guvern ce a purtat un război împotriva Uniunii Sovietice.
Istoricul evreu Jean Ancel, nota în studiile sale: „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în nici un fel antisemit“.
Mircea Vulcănescu a fost condamnat pe 9 octombrie 1946 la 8 ani temniţă grea. S-a stins din viaţă la 28 octombrie 1952, în penitenciarul Aiud, ca urmare a metodelor dure de exterminare la care a fost supus, deopotrivă cu valuri de umilințe.
Mult invocata sentință de mai târziu, din 2019, NU confirmă acuzația de “crime de război”, așa cum fals afirmă Institutul Elie Wiesel, ci constituie un fel de declinare a responsabilității de către Curtea de Apel București, care indică o cale de reabilitare mai potrivită printr-o acțiune penală a familiei defunctului (care nu s-a mai produs însă niciodată).
Prin Legea 127 din 2017, pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, Mircea Vulcănescu este cinstit, nominal și oficial, fiind considerat martir și victimă a terorii comuniste în expunerea de motive a acestui act normativ, alături de Radu Gyr, Iuliu Maniu, Nicolae Steinhardt, Tertulian Langa, Richard Wurmbrandt și alții. Paradoxal, în ultimii ani.
Trebuie punctat că, la presiunile Institutului Elie Wiesel și ale altor oficine, numele lui Mircea Vulcănescu este supus unei adevărate prigoane, fiind șters de pe frontispiciile unităților de învățământ în timp ce se tot încearcă, ghiolbănește și prin falsificarea istoriei, demolarea statuii sale din București.
