Josnicia României: i-a folosit și i-a abandonat. După ce a refuzat să ajute la extragerea judecătoarelor afgane, statul român nu a vrut să-i evacueze nici pe translatorii care au lucrat pentru trupele noastre, chiar dacă știa că sunt pe lista neagră a talibanilor. Militar român : „Au fost camarazii noștri, avem o datorie morală să îi ajutăm”

La mii de kilometri distanță de drama afganilor pe care noul regim teroristo-taliban de la Kabul i-a trecut pe răbojul represaliilor pentru colaborare cu trupele „de ocupație”, opinia publică din România e mai degrabă ostilă până la agresivitate verbală oribilă unei eventuale găzduiri de refugiați afgani, chiar dacă aceștia ar proveni din rândul celor în pericol de moarte. Naționaliști de Facebook până la ultima fibră virtuală, mulți conaționali „urlă” la orice postare pe tema asta că e un plan mondial de islamizare a Europei și că să-i ia țările arabe că noi i-am „ajutat” destul. 

Iar politicienii români, aflați în fiecare minut al vieții în campanie electorală, sunt sensibili la tulburarea care cuprinde internetul ori de cât ori se pune problema primirii de refugiați musulmani. Astfel că n-a mișcat un deget pentru salvarea a doi translatori afgani al căror rol a fost esențial în misiunile trupelor noastre, după cum relatează chiar militari trecuți prin experiența frontului din Afganistan, sub protecția anonimatului (pentru că o directivă a MApN nu îi lasă să detalieze cu nume și prenume).  

Jurnalistul român Ionuț Iordăchescu, colaborator al prestigioasei Agenții France Press, relatează în postările sale de pe Facebook despre abandonarea ticăloasă a doi interpreți afgani, „camarazi” ai militarilor noștri. Unul dintre cei doi a fost extras de armata americană, celălalt, captiv la Kabul, își schimbă ascunzătoarea o dată la două zile de teamă că talibanii l-ar putea găsi și ucide.  

Atitudinea României este nu doar condamnabilă, ci rușinoasă, jenantă, de țară pe care nu se poate conta, în condițiile în care până și Ungaria naționalistului gureș Viktor Orban a evacuat 450 de afgani. Mai mult, în ciuda demersurilor magistraților români, autoritățile noastre s-au făcut că plouă și când a fost vorba să ajute judecătoarele afgane în mare, mare pericol de moarte. Le-a evacuat, în cele din urmă, Polonia, nepasarea și lașitatea României determinând o jurnalistă de la Deutsche Welle să comenteze că „România a ratat din nou ocazia să-și demonstreze generozitatea, umanitarismul și capacitatea de a ieși din marginalitate”. „Reacția rapidă a Poloniei de scoatere a magistratelor din Kabul e exemplară, fiindcă orice viață salvată în fața teroriștilor care au pus stăpânire pe Afganistan devine o victorie. România poate învăța multe din acest exemplu, nu doar despre umanitarism sau generozitate, ci și despre asumarea unor inițiative înainte să fie prea târziu, înainte de toate reuniunile internaționale, înainte ca răul să fie și mai rău”, a mai scris Sabina Fati pe dw.com. Detalii AICI

Redăm integral mai jos postările jurnalistului AFP :  

31 august 2021: „Nu aș relata niciodată aici un demers non-jurnalistic dacă nu aș considera că este de interes public, de aceea vă voi spune această poveste despre evacuările din Afganistan 

Pe 23 august am trimis Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Apărării și ambasadei României din Islamabad datele de contact și pașaportul lui *Alex, un interpret afgan care a lucrat cu trupele României în Kandahar. Acolo l-am cunoscut și eu, acum trei ani, când avea doar 22 de ani, fața ciupită de acnee și înjura copios în românește, așa cum îl învățaseră soldații. Purta o vestă antiglonț cu tricolorul României pe ea. Acum era disperat să plece din Kabul pentru că munca lui cu trupele NATO i-au pus, automat, o țintă pe spate în ochii talibanilor. 

O zi mai târziu, pe 24 august, am trimis acelorași instituții, parte a unei celule de criză, documente și datele de contact ale lui *John, un alt interpret afgan. Am aflat despre cazul lui de la un militar român care voia să-l ajute. Un al doilea militar mi-a confirmat munca lui Alex cu trupele României. John a lucrat timp de șapte ani cu trupe NATO. Este din minoritatea etnică Hazara, formată predominant din musulmani șiiți, o țintă predilectă a Talibanilor și a grupării Stat Islamic (Daesh). În iunie anul acesta, 18 oameni au murit după ce în decursul a doar două zile patru microbuze cu pasageri au fost detonate într-o serie de atacuri care viza comunitatea Hazara, într-un cartier al capitalei Kabul. 

După atacul terorist din 26 august, de la aeroportul din Kabul, revendicat de ISIS-K, Alex nu mi-a răspuns două zile la mesaje. Știam că, în seara exploziei, încerca, pentru a nu știu câta oară, să intre pe aroportul Hamid Karzai. Cu fiecare oră care trecea mă resemnam în fața ideii că a murit. 

Sâmbătă după-amiaza, însă, primesc un mesaj pe Whatsapp: ”Hey, I am ok, thanks! We had no signal here to let you know. I am really sorry. I am in Qatar, brother”. Armata americană îl evacuase în ziua atacului. 

John este încă în Kabul. Schimbă locul în care se ascunde la fiecare două zile. De frică, nu a mai încercat să intre pe aeroport din seara atacului pentru că alerte succesive de securitate avertizau cu privire la noi atacuri iminente. 

E 31 august și, până acum, nimeni din partea statului român nu l-a contactat pe John. Nici pe Alex, până la momentul salvării sale de către americani. 

E 31 august și, până acum, Statele Unite au evacuat 123.000 de oameni din Kabul. Germania – 5.347, între care 4.100 de afgani. Ungaria – 540 de persoane, inclusiv 450 de afgani. Polonia – 1.100 de persoane, între care 937 de cetățeni afgani. 

În jur de 32.000 de soldați români au luptat în Afganistan în ultimele două decenii. 27 dintre ei au murit. În ultima etapă a prezenței NATO, ”Resolute Support”, România avea 619 militari, a patra forță din Afganistan. În unele momente, prezența României a însemnat și 1.800 de militari. 

Probabil nu ar fi reușit să-i vindece de lipsă de empatie pe românii care spun că ”nu e treaba noastră” sau că nu avem ”nicio datorie morală”, dar niciun oficial nu a încercat să explice publicului pericolul în fața căruia se află interpreții acum, ce face un astfel de om într-un teatru de operații și de ce este important ca România să-i ajute pe cei alături de care a participat la misiuni. 

Și de ce lipsa de reacție s-ar putea traduce, în viitor, într-un mesaj simplu pentru partenerii României din teren: vă folosim, apoi vă abandonăm. 

Nu a făcut-o nici președintele, nici premierul, nici ministrul de Externe și nici cel al Apărării, ultimul fiind poate cea mai respectată figură a armatei române și el însuși un veteran al războiului din Afganistan. 

Președintele Italian Sergio Mattarella, spunea, recent, într-un interviu pentru La Repubblica: ”E năucitor să vezi atâtea declarații politice în Europa despre drepturile afganilor, când în realitate nimeni nu vrea să-i primească. Asta nu e o atitudine la înălțimea valorilor Uniunii Europene”. 

Din fericire, în ultimele două săptămâni am întâlnit militari în termen care, discret, au încercat cum au putut ei să umple acest vid lăsat de către stat, vorbind cu presa, ajutând interpreții cu anumite contacte sau pur și simplu vorbind constant cu ei pentru a le arăta că nu au fost uitați și că cineva din România se gândește la ei. 

Pe 29 august, premierul Florin Cîțu a declarat că evacuările decurg ”în funcție de cum se fac verificările. Aici Ministerul Apărării Naționale face verificările. România va extrage pe toți cei care vor trece de verificări. Am fost printre primele echipe acolo. Am extras ce aveam de extras în primă fază, acum ne uităm pentru colaboratori. Repet, aici este o muncă puțin mai complicată”. Poziția lui a fost întărită a doua zi de către Lucian Bode, ministrul Afacerilor Interne. 

Cu alte cuvinte, ”nu suntem noi incompetenți, serviciile secrete sunt prea bune și nu trece nimeni de verificări”. Este un reflex vechi al politicienilor aflați la putere. Iau un eșec și îi pun papion la gât, spun că de fapt arată competență, dar nu înțelege publicul. ”E mai complicat”. 

După modelul ”oamenii nu se mai vaccinează pentru că a fost un succes campania de vaccinare”, cum sugera președintele Iohannis în iunie, când puțin peste 20% din populația României era vaccinată. 

Din discuțiile pe care le-am avut cu diverși oficiali în ultimele săptămâni a reieșit, însă, alt sentiment predominant: neputință. Mai ales la Ministerul de Externe, rămas fără oameni în teren, cu cei mai apropiați diplomați staționați la Islamabad, Pakistan, și în general fără prea multe pârghii în afară de relația cu americanii și alți aliați despre care nu știm, însă, cum a funcționat. 

Nu pot să contest că celula de criză a depus eforturi și a muncit mult, că au fost nopți nedormite și eforturi disperate. Chiar dacă ăsta a fost cazul, rezultatele nu există. Iar de rezultate au depins vieți omenești. 

Poate că politicienii de la guvernare se îngrozesc și ei când citesc comentariile din online ale susținătorilor AUR de genul ”importăm teroriști”, ”vor să termine creștinismul”, ”lasă că interpreții munceau pe bani” etc, dar este îngrijorător dacă doar frica de consecințe politice și electorale ghidează politica externă a României în astfel de momente. 

Fiecare citește cum vrea modul în care a înțeles România să dea această pagină de istorie. Singura constantă a analiștilor de politică externă este seninătatea cu care greșesc constant, deci sunt sigur că unii vor clama că povestea evacuărilor este cine știe ce succes strategic. Dacă s-au găsit analiști care să vadă în Trump un geniu și un maestru al negocierilor, cred că vor apărea destui care să pună o medalie la pieptul acestei rușini”. 

23 august 2021. „Militar român : ”Interpreții afgani au fost camarazii noștri, avem o datorie morală să îi ajutăm” 

Timp de o săptămână, soldatul S. nu a știut nimic despre cei doi interpreți afgani, M. și H., cu care s-a împrietenit în timpul misiunii sale în Afganistan cu armata română. Schimbau constant mesaje, de obicei despre familie, economii si viitorul Afganistanului. Dialogul s-a oprit când talibanii au intrat în Kabul, locul unde M. și H. se refugiaseră.  

Un mesaj audio primit recent de la M. îl anunța pe S. că trăiește și că încearcă constant să intre în aeroportul din Kabul, dar că îi este aproape imposibil. 

Pentru cei care nu înțeleg care a fost contribuția interpreților și a altor afgani la misiunea României în Afghanistan (și cea a NATO în general), sau care se întreabă de ce România ar trebui să-i sprijine/salveze, dar nu doar pentru ei, redau aici discutia mea cu S., pe care o public cu acordul lui prealabil, dar sub anonimat.  

O directivă a Ministerului Apărării nu le permite cadrelor militare active, și altor categorii asociate MApN-ului, să vorbească on the record cu presa despre experiențele lor în Afganistan, o decizie care riscă să priveze publicul de o perspectivă prețioasă și să alimenteze un vid de informație într-un moment important. (despre asta a scris Libertatea, aici: https://www.libertatea.ro/.../mapn-nu-lasa-veteranii-din... ) 

- Care era relația voastră cu interpreții? 

S: Una de prietenie foarte puternică și de ajutor reciproc acolo, pentru că eram într-un loc total nou, despre care noi nu știam nimic, iar ei cunoșteau foarte multe lucruri, de la teren, la localități. Mi-au fost de foarte mare ajutor. 

- Îți amintești un moment anume care ți-a arătat că ei sunt, de fapt, colegii voștri și vă puteți baza pe ei? 

S: A fost un incident în care el a reușit să aplaneze un conflict pentru că știa foarte bine și alte dialecte din Afganistan. Ar fi putut să stea în spate, să-și vadă de treabă, dar s-a interpus între mine și afganul care nu coopera. Și asta a însemnat foarte mult, pentru că, până la urmă, el avea în fișa postului să traducă ceea ce spun eu și ceea ce spune celălalt. Ne-au demonstrat că putem avea încredere în ei. 

- Ai tinut legatura cu vreunul dintre ei?  

S: Da. Cu doi. Și vorbim în calitate de prieten. Pe unul dintre ei îl mai întrebam ce face, dacă s-a căsătorit, dacă a strâns bani pentru a se căsători, pentru că avea nevoie de o anumită sumă. Recent nu mi-a mai răspuns la mesaje timp de o săptămână. În general vorbeam cam o dată pe lună, îi intrebam cum mai e viața acolo, dacă mai lucrează ca interpreti, chestii de familie etc. 

- Crezi că sunt în pericol acum? 

S: Da, absolut. Mi-au și spus că sunt in pericol, au fost contactați și amenințați, li s-a spus foarte clar că dupa retragerea trupelor vor avea probleme. Iar după retragere ei s-au ascuns, fiecare pe unde a putut mai bine. Au fugit din provincia unde locuiau către Kabul. Acum 3-4 săptămani ajunsese unul dintre ei în Kabul, iar după ce talibanii au ajuns în capitală nu am mai reușit să vorbesc cu el. Vreau să-i știu bine, pentru că au fost colegi cu noi și aș vrea să-și vadă în continuare de viață, să-și facă o familie, să aibă și ei copii, să meargă liniștiți dimineața la un job, așa cum facem și noi, fără teama că cineva îi poate omorî familia sau pe el. 

- Ce i-ai spune unui om care susține că România nu are nicio responsabilitate față de afganii care au lucrat cu voi? 

S: Să se gândească la un coleg de muncă cu care se înțelege foarte bine și cu care a lucrat 6-7 luni, dacă l-ar lăsa de izbeliște sau nu. Da, munceau pentru bani, dar nu asta facem toți, până la urmă? Si noi muncim tot pentru bani. Nu-ți poți lăsa un camarad acolo. Și nu oriunde. Era un camarad într-un teatru de operații, nu la tricotaje, unde te poate înțepa un ac. 

- Are România o datorie morală față de ei? 

S: Da. Atâta cât timp au lucrat cu oamenii noștri, și lucrau cu fiecare contingent în parte, există o datorie morală. Plus că nu cred că erau mai mult de 10 interpreți pentru fiecare țară. Deci trebuie ajutați într-un fel sau altul, scoși din calea talibanilor. 

- Ești optimist că vor scăpa? 

S: Aș vrea să fiu optimist, dar sunt pesimist. Sunt foarte mulți care au lucrat pentru forțele Resolute Support si cu siguranță îi vor găsi cei pe care noi îi numim talibani”. 

PS Precizare: fotografia atașată textului are doar rol ilustrativ, ea surprinzând, de fapt, revenirea în țară a militarilor Batalionului 21 de Protecția Forței „Viperele Negre”, în august 2020, după șase luni de misiune în Afganistan