Determinism sau opționalism?

Ce ar fi fost dacă Mercedesul din acea reclamă i-ar fi storcit micuțului Hitler creierii pe caldarâm? Ce ar fi fost dacă moașa l-ar fi scăpat pe ciment în cap pe Stalin? Ce ar fi fost dacă Ceaușescu ar fi fost avortat când mă-sa a căzut pe burtă împiedicată de grebla lăsată aiurea în curtea din Scornicești de bețivu’ de ta-su?  Oare istoria ar fi fost scornită diferit? Determiniștii zic că nu. Istoria ar fi fost, dacă nu identică, măcar foarte asemănătoare. Tiranii se nasc în istorie nu prin faptul natural, cât prin cel conjunctural. Dacă nu ar fi fost Hitler, Stalin ori Ceaușescu, mai mult decât posibil ca istoria să fi avut oferta altor figuri de dictatori demenți care să fi apărut în locul acestora. Oamenii răului se pot manifesta în funcție de oportunitățile și spațiul care le sunt oferite. Îi putem regăsi atât în fruntea unei națiuni, cât și pe palierul unui bloc dintr-un cartier oarecare. Conjuncturile sociale nasc monștri și nu visele lipsite de rațiune. Climatul politic și social aduc oamenii la putere și nu invers.  

Pe de altă parte, opționaliștii, adică susținătorii teoriei liberului arbitru, spun că istoria ar fi putut fi altfel dacă poporul ar fi avut o altfel de voință. Indiferent cum, în istorie nu există noțiunea de „dacă”. Resursele răului, cât și ale binelui din fericire, sunt inepuizabile în societatea umană, astfel nu se poate preconiza în ce parte își va înclina talerele viitorul. Cât despre trecut, el este doar petrecut și nu mai poate fi schimbat în niciun fel. Determinările asumate de către societate devin posibile doar în funcție de factorul majoritar al opțiunilor. Când sunt mulți proști, opțiunile asumate colectiv vor fi tot atât de proaste. În societățile în care conștiința de grup prevalează, cu condiția ca acea societate să fie și realmente democratică, opțiunea alegerii poate schimba cursul de natură deterministă a istoriei. Și iarăși, norocul ca o națiune să fie deșteaptă este conferit tot de către providență. Deșteptarea românilor este condiționată de cât de abundentă este pentru ei masa micului dejun și de cât de tare e cafeaua matinală.  

În 1990 „ne-am căptușit” cu FSN și Ion Iliescu. Ar fi putut fi altfel? Ar fi avut România vreo șansă dacă Proclamația de la Timișoara cu faimosul ei Articol 8 ar fi fost adoptat? Evident că nu! Păi cine să-l fi adoptat? Ar fi existat alternative? Ba bine că nu! Ar fi putut fi chiar mai rău, dar nici mult mai bine. Românii s-au luat ei înșiși pe nepregătite. Mișcările sociale din acel an au demonstrat fără echivoc că democrația câștigată prin vărsare de sânge nu a fost decât o formă de slăbire a lanțului cu câțiva metri peste granița roșie și culoarea călușului de pe gură schimbat cu o cârpă ceva mai colorată și mai frumos mirositoare. Schimbări în sensul democratic cu certitudine că s-au petrecut, însă mentalitatea marii majorități a românilor nu s-a schimbat odată cu alungarea dictatorului și formala renunțare la metehnele de tip comunist prin libertatea câștigată cu atâta sacrificiu uman. Chiar și în ziua de astăzi întâmpinăm aceeași atitudine sfidătoare către cetățeanul obișnuit la ghișeele statului, în instanțele judecătorești, în administrațiile de Stat în genere, precum și lipsa de respect intercetățenesc, umilințele, nedreptățile și sfidările la care suntem supuși cu toții în inerentele aspecte ale vieții cotidiene, deviza furatului căciulii unul altuia fiind încă de actualitate. Cât oare ne-am civilizat și ne-am cizelat?

Acceptarea condiției prin resemnare este uneori atitudinea cea mai înțeleaptă în fața unui destin funest. Abdicarea ori revolta în fața implacabilului destin se regăsesc în tragedia antică greacă, cât și în dramele shakesperiene sau dostoievskiene. În tragedia contemporană autohtonă îi zice „Ghinion de neșansă”. „N-am avut noroc”, auzim deseori această lamentare din gura conaționalilor noștri. Pentru aceștia fatalitatea este asumată drept resemnare lămuritoare a lipsei de voință în a-și depăși condiția. Ghinionul, norocul, șansa, întâmplarea sunt pentru aceștia posibilități metafizice. Providența ori fatalitatea sunt pentru ei unicele posibilități ale manifestării realității. Optimismul și pesimismul coexistă în același timp pentru ei.    

Cu toate acestea, pare totuși că viitorul este indus prin deciziile luate la un moment dat. Deciziile proaste nu au cum să nu ducă decât la deznodăminte proaste. „Fii atent ce îți dorești” spune o vorbă din popor, același popor care nu prea știe ce își dorește sau pe cine își dorește pentru a-i îndeplini dorințele într-un mod miraculos. Alegerea este disponibilă chiar și atunci când nu ai de ales sau, mai bine zis, nu ai din ce alege. Știi bine că nimic nu se va schimba și totuși tu perseverezi să speri că o minune va schimba traiectoria săgeții în aer. În această ipostază îți îndrepți rugămintea în ruga către providența divină. Oare de ce mai cred unii în minuni? Zarurile sunt deja aruncate, rien ne va plus.... Formula „Doamne ajută!” a devenit urarea concludentă a românului în orice ar întreprinde în mod cotidian și că mai puțin ar conta inteligența și competența proprie pe cât e de important norocul.    

Pe de altă parte, opționalismul sau altfel spus interdeterminismul, susține că oamenii ar dispune de o libertate absolută a voinței proprii. Opționaliștii consideră că există mai multe variante posibile ale viitorului și care ar putea fi determinate ori schimbate prin voință. O presimțire nu este totuși același lucru cu ceva care te împiedică să te urci în avionul care se va prăbuși. Nimeni nu se mai ia în zilele noastre după presimțiri, cu toate că, mai toată lumea își citește horoscopul zilnic. Poți pierde avionul pentru că nu ai ajuns la timp din cauza unor implicații independente de voința ta sau poate pentru faptul că te întorci acasă din drumul spre aeroport fiindcă ai uitat dacă i-ai lăsat ori nu pisicii boabe și apă în castronaș. După perioada de sejur pisica poate și ea fi moartă ori nu, indiferent dacă avionul va cădea la ducere sau la întoarcere, dar în niciun caz să fie moartă dacă tu te întorci din drumul către aeroport. Totuși, chiar și în această variantă potențial fericită, pisica poate fi deja moartă fiindcă a căzut de la etajul 10 unde locuiești (echivalentul pentru dimensiunea unei pisici cu înălțimea de zbor a unui avion), căci tu ai uitat fereastra deschisă și nici măcar nu ți-a trecut prin minte că ai uitat să o închizi la plecare. Ceasul rău, pisica nefericită!  

Posibilitățile anticipează actualitățile, astfel că lucrurile care nu au fost încă dezvăluite cunoștințelor noastre pot fi pe moment ambigue și orice este posibil. Dacă evenimente se pot întâmpla ori nu, înseamnă că și politica se poate supune aceluiași raționament ce ține de mecanismele cuantice ale posibilităților. Putem deci aplica raționamentele cuantice pe câmpul de luptă politică? Pluralismul exponențial este deci posibil drept categorie a realității încă nepetrecute, asemenea și atunci când arealul politic este ofertant de pluralism politic. Când voința unora se opune voinței altora, câștigul de cauză este determinat de numărul de voturi. O parte va câștiga și o parte va pierde, cu toate că voința a fost exprimată și de unii, cât și de ceilalți. Cei care pierd vor da vina pe fatalism, iar cei care vor câștiga vor slăvi interdeterminismul. Totuși, nu se va ști câte pisici moarte și câte vii vor fi găsite până ce urnele de vot nu vor fi deschise. Factorul arbitrar devine prin calcul matematic certitudine valabilă pentru următorul mandat. Se consideră că alegerile pe care poporul le face îl definesc și, că în funcție de asta, își merită soarta.    

Dar politica pare a avea propria ei logică în desfășurarea evenimentelor, uneori chiar și când voința majorității este exprimată, rezultatele pot fi altele decât cele așteptate. Discursul politic anterior manifestării actualității poate fi cu totul altul decât demonstrarea virtuților promise după obținerea victoriei. Mereu gardul va fi vopsit în culori atrăgătoare, iar după gard în locul leopardului putem descoperi doar o cotarlă de mâţă cu apucături de hienă. Da, lumea politică e o faună, iar noi nu vom ști cu siguranță dacă suntem după gratii sau în afara lor. Mărturia obiectivă a unei reușite a răului naște judecăți tardive de regret. Judecata regretului înseamnă că acel lucrul nu ar trebui să se întâmple și că altceva ar fi trebuit să fie în locul lui. Teorema imposibilității alegerii sociale (“Alegerea socială și valorile individuale”), formulată de Kenneth Arrow, demonstrează că democrația electorală este imposibilă. Votul nu distribuie în mod egal resursele între participanții la vot, iar rezultatul alegerilor nu oglindește nici pe departe preferințele electorilor, majoritatea nevotând de fapt cu candidatul care va fi ales în final.

Determinismul nu admite că orice altceva poate fi în locul său, definind universul ca pe un loc în care ceea ce ar trebui să fie este imposibil să fie. Determinismul spune că necesitatea pe de o parte și imposibilitatea pe de altă parte sunt singurele categorii ale realului. Posibilitățile care nu reușesc să se realizeze sunt pentru determinism iluzii pure. Acestea nu au fost niciodată posibilități alternative de a transforma un viitor echivoc și dublu într-un trecut inalterabil și simplu. Determinismul este inițial un principiu științific care prevede că existența unui fenomen este legată în întregime și exclusiv de anumite condiții necesare apariției sale. Determinismul faptelor istorice sunt indisolubil legate de un fatalism al destinului comun. Realitatea nu este în consecință decât efectul unui șir de evenimente aleatorii.