"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Poetul, revoluționarul și gastronomul de la malul Dunării Mircea Dinescu a reluat, la Digi FM, atacurile la adresa poetei Anei Blandiana, care este și nașa unuia dintre copiii săi, și a filosofului Gabriel Liiceanu, liniștindu-i însă pe cei care s-ar putea simți oripilați de acest război al intelectualilor în plină pandemie și tragedie sanitară cu argumentul că este totuși un schimb de replici cu „stil”. „Omul de acasă trebuie să citească și să admire stilul, farmecul, pamfletul”, a spus Dinescu la Digi FM într-o emisiune difuzată Live și pe Facebook, unde i-a taxat pe cei doi preopinenți ai săi evidențiindu-le mai ales anumite lașități din vremea regimului de tristă amintire.
Războiul celor trei - Blandiana și Liiceanu versus Dinescu - a pornit de la o întâmplare pomenită de Ana Bandiana în „Soră lume”, cea mai recentă carte a sa lansată la editura Humanitas (patronată de Gabriel Liiceanu), care îl implica pe Mircea Dinescu și-l așeza într-o lumina nu tocmai favorabilă.
Astfel, Blandiana susține că Dinescu i-ar fi numit "Hitlerjungend" ("Tineretul lui Hitler") pe tinerii morţi la Intercontinental în zilele Revoluţiei. Într-o postare dură pe Facebook intitulată „Sărumâna, nășică”, Dinescu a respins povestea poetei și a atacat-o dur, acuzând-o că suferă de amnezie și că are meteahna reșapării trecutului, reproșându-I inclusiv faptul că în toamna lui 1989, când era arestat la domiciliu, Blandiana l-ar fi evitat pentru a nu se pune rău cu regimul comunist.
Ulterior, în apărarea Anei Blandiana a intervenit și Gabriel Liiceanu care a publicat pe platforma contributors.ro un text deosebit de acid la adresa lui Dinescu pe care l-a numit „cel mai mare pedagog valah al României”. „Când spun „pedagog valah”, am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populația românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic „Sudul”) printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini. (...) Cert e că, în locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampă a apărut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii. Debutează în noul timp al istoriei imaginându-și că totul îi e permis. Prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuită cu ani în urmă unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceaușescu. S-a mutat într-o villa damnata, fără să-i pese de „ce va zice lumea” și fără să-i fie silă de aerul pe care urma să-l repire acolo.”, a scris Liiceanu. Textul poate fi citit integral AICI.
Redăm mai jos câteva dintre opiniile exprimate de Mircea Dinescu, miercuri, la Digi FM:
Orientarea ideologică
„Eu sunt fiu de lăcătuș mecanic și trebuie să recunosc că am rămas cu anume aplecare spre ideea de protecție socială și sunt mai de stânga. Mai zic unii că nu înțeleg de ce vorbește Dinescu că el are moșie. Păi, domle, nu trebuie să fii sărac ca să ții cu săracii. Din contră. Bine, moșia mea e iarăși o mitologie. Am 50 de hectare de vie. Asta e toată moșia mea. (…)”
În ceea ce privește coronavirusul, Dinescu spune că nu neagă existența acestuia, dar că Dunărea și vegetația de la „cetate” protejează împotriva infectărilor.
„N-am avut nici pe dracu. E drept că paza bună trece primejdia rea. Nu neg această chestie că am prieteni care au murit, din păcate, și mi-am făcut și vaccinul ăla pentru că vreau să călătoresc în vara asta. Vreau să mă duc în Grecia.
Dar nu te folosi de grija asta față de om, pe care au folosit-o și comuniștii, ca să le distrugi viața. Pentru că în perioada acestei griji exagerate față de om am văzut, pentru prima dată, cătușele pentru prima oară zornăind pe străzile României. Am văzut cătușele pe mâinile unui student care nu a avut mască în metrou și l-au târât haidamacii ăia. Am văzut cătușele puse unui bătrân care n-a vrut să-și ia temperatura la intrare într-un supermarket. De când asta?! Un body-guard analfabet o face pe doctorul cu mine și-mi ia temperatura? Eu mă duc să mi-o iau că, în fond, e gratis...dar vreau să spun că am văzut și un om care a murit în centrul Bucureștiului. Era un tip nebun, îl știam de ani de zile, care nu știu ce a strigat prin centrul Bucureștiului. Au venit ăștia, i-au pus cătușe, i-au pus și genunchii pe...și a făcut infarct și a murit. Nimeni nu a intrat în pușcărie. În America au ieșit milioane de oameni să protesteze. În România...las că a murit nefericitul ăla nebun...
Oamenii sunt speriați. Au luat și această bucurie a omului de a sta la masă și de a chefui, de a se bucura. Am doi lăutari și unul dintre ei, Gogu, care are un milion de fani pe Facebook, mi-a dat telefon că moare de foame. I-am zis să vină în fiecare zi la mine pe malul Dunării să-i dau o masă, o ciorbă, o tocăniță și o sticlă de vin. Dacă mai vin și oameni, mai câștigi și un ban. Și vine în fiecare zi. (…) Eu nu cred în ruptul capului că la restaurant, unde sunt atenți oamenii, e mai dramatic ca în metrou care e rudă cu peștera în care s-a născut coronavirusul” .
Cearta intelectualilor
„Eu sunt fericit că am avut posibilitatea să scriu în perioada asta câteva pamflete de care sunt mândru. Deja pe Facebookul meu am peste un milion de oameni care se uită la mine. Sunt un influencer...în primul rând că nu eu am atacat...e o vorbă, pe șarpe când îl doare capul iese la bâtă pe cărare...m-am trezit înjurat de prietenul sau fostul meu prieten Stelian Tănase, de Blandiana care e nașa copilului meu și pe vremea lui Ceaușescu în 89 n-a venit să-și vadă finul niciodată, de Liiceanu care a făcut pe el de frică și n-a vrut să semneze un protest destul de tare unde ar fi fost și el azi semidisident...
Or eu ce să fac?! Să iau aceste lovituri și să spun, domle, nu-i frumos de ce tocmai scriitorii..păi tocmai scriitorii să scrie pamflete. Omul de acasă trebuie să citească și să admire stilul, farmecul, pamfletul...De exemplu, Liiceanu, care face pe omul fin, filosoful, a scris absolut scârbos despre mine. El se dă anticomunist...după căderea comunismului. A înjurat până și faptul că pun în cârnăciorii oltenești sfeclă roșie. Dar e analfabet că el nu știe, toate mezelurile sinistre din comerțul nostru capitalist sunt vopsite cu o gâză roșie care e pisată...ăia în America Latina o foloseau la vopsitul straielor. Toată lumea care mănâncă salam habar n-are că mănâncă și puțin gândac d-ăla sud-american. Eu m-am gândit să coc sfeclă și când fac cârnații pun puțină sfeclă care îi dă culoare.
Săracu Liiceanu s-a înverșunat până și pe zeama mea de portocale din tocăniță, din tocana de urzici. Eu nu aveam cum să stau liniștit când sunt înjurat la modul grobian. Eu aștept cu mare drag să mai iasă unul la înaintare. Eu sunt pamfletar. (…) Liviu Antonesei de la Iași, un scriitor tânăr, important, a scris că ăsta cu Liiceanu, răspunsul meu, este cel mai frumos pamflet în limba română. Mersi. (…) Ăștia sunt oamenii, n-ai ce-i face. Scriitorii sunt oameni și ei cu probleme, cu patimi. Există invidii, există venin. Unii au ratat până în 89 șansa de a deveni anticomuniști și au devenit după. E un soi de ranchiună care circulă în lumea asta, n-ai ce-i face. (…)
Când eu eram arestat la domiciliu, nășica scotea în Biblioteca pentru toți, acea colecție nu era aprobată decât de la biroul Elenei Ceaușescu. Foarte puțini scriitori...Eu știu de ce i-au dat voie, pentru ca nu voiau ca în jurul meu să se creeze o mișcare mai puternică cum s-au înregistrat în Cehia, că mulți spun că noi n-am avut Havel...noi n-am avut Solidaritatea care a existat în Polonia și solidaritatea care s-a manifetat și în Ungaria că mulți scriitori au devenit pe vremea comunismului șoferi de taxi pentru că nu voiau să scrie, să câștige prin compromisuri. Ori noi am trăit un delir sinucigaș pentru un popor. În afară de Doina Cornea, de mine, de Dorin Tudoran, de Goma și de câțiva tineri de la Iași, au mai fost și câțiva oameni pe care I-au omorât...pe mine nu m-au omorât pentru că eram cunoscut...
Eu n-am nicio ură. Pe Blandiana dacă o văd, pot să-mi scot pălăria. Pe Liiceanu, nu. Pe Liiceanu mi s-a pus pata. A depășit orice chestie de mârlănie, mai ales că el știe toată povestea că cel mai bun prieten al lui, Andrei Pleșu, a fost și prietenul meu...ne-am împrietenit noi în anii ăia siniștri și Andrei Pleșu a avut curajul să protesteze alături de mine, iar când eu am fost arestat la domiciliu, el a fost trimis într-un fel de exil în Moldova. Or Liiceanu i-a reproșat atunci, s-a dus la el acasă: „Andrei, nu credeam că-mi faci mie o asemenea problemă, ca și cum noi doi stăm într-o curte discutăm filosofie și trece golanul de Dinescu și tu te iei după el”. Asta mi-a povestit mie Andrei Pleșu după 89. Deci ăsta era Liiceanu, marele anticomunist”.
