EXCLUSIV Interviu. Îngrozitoarea dramă a Anastasiei Iorgulescu, fostă deținută politic. Viețașă la Jilava și Miercurea Ciuc, călcată în picioare de călăul securist Gheorghe Enoiu, supranumit ”Măcelarul de la Interne”. Soldații ruși i-au ucis tatăl în curtea vilei de la Cernica. Un interviu anti-8 martie, sărbătoare comunistoidă născocită de genocidarul Lenin

Podul.ro are onoarea de a vă prezenta, în exclusivitate absolută, un interviu-fluviu al cărei protagonistă e doamna Anastasia ”Sisi” Iorgulescu, fostă deținută politic, ”viețașă” la Jilava și la Miercurea Ciuc, abominabila închisoare menită zdrobirii și exterminării femeilor anticomuniste.

Simt nevoia să consemnez un aspect intim, având în vedere că prezint un text de care sunt foarte atașat: de-a lungul anilor, am realizat multe interviuri și am scris numeroase articole despre detenția anticomunistă și crimele Securității, însă niciunul dintre ele nu m-a demolat pe interior, zile și nopți în șir, în halul fără de hal în care a făcut-o această mărturie. Drama Anastasiei Iorgulescu este pur și simplu zguduitoare, întreaga sa familie fiind practic distrusă de Securitate și de autoritățile comuniste păpușate de la Moscova. Viața Anastasiei Iorgulescu este un țipăt nestins pentru memorie și dreptate. Haideți să-l ascultăm împreună.

Iată, pe scurt, o serie de episoade puțin spus îngrozitoare trăite într-o singură viață de om: în '44, abia ieșită dintr-o copilărie de basm, Anastasia Iorgulescu avea să fie martora disperată a asasinării tatălui ei, moșier important în perioada interbelică și membru al protipendadei bucureștene, care a fost bătut până la moarte de bravii și glorioșii soldați ai Armatei Roșii, în curtea casei sale de la Cernica, sub ochii neputiincioși ai familiei. Jefuite, traumatizate pentru totdeauna, pustiite sufletește și scăpate ca prin minune de viol, doar pentru că animalele bolșevice erau prea bete, văduva și cele trei fete de liceu au fost aruncate în stradă, în '46, când le-a fost confiscată abuziv întreaga avere, fiind nevoite să ducă un trai la limita subzistenței.

Dar cea mai cruntă lovitură avea să vină în '58, când tânăra Anastasia ”Sisi” Iorgulescu a fost arestată în cadrul unui lot din conducerea căruia făcea parte și Ioane Lugoșianu, fiul fostului ministru interbelic Ion Lugoșianu (exterminat în '57, în penitenciarul de la Rîmnicu Sărat), care urma să împărtășească soarta ilustrului său părinte, fiind condamnat la moarte și executat în Valea Piersicilor. Arestarea lui Ioane a fost spectaculoasă: s-a petrecut într-un tren, în apropierea Chitilei, tânărul reușind să împuște mortal pe unul dintre securiști. Anchetele au atins o bestialitate ieșită din comun și s-au desfășurat în arestul Securității din Uranus, care, în realitate, nu va fi fost altceva decât un abator modern al cărui șef incontestabil era căpitanul criminal (viitor general) Gheorghe Enoiu, supranumit ”Măcelarul de la Interne”, din rațiuni lesne de priceput. Relatând cele mai clocotitoare momente ale anchetei, Anastasia Iorgulescu zugrăvește cu o acuratețe răvășitoare adevăratul chip al bestiei la tinerețe, Enoiu reprezentând prototipul satrapului securist – un psihopat analfabet de o demență și cruzime ieșite din comun.

În urma unui proces mascaradă, Anastasia Iorgulescu avea să fie condamnată la ”muncă silnică pe viață pentru favorizarea de fapte de teroare”, sentință din care a efectuat șase ani abominabili, la Jilava și la Miercurea Ciuc, fiind eliberată în contextul decretului din '64. Maria Plop, eroina partizanilor din gruparea Arnăuțoiu, i-a murit în brațe; la fel bătrâna și luminoasa doamnă Maria Marina, zdrobită cu cizmele, la izolare, de un gardian acefal. A fost colegă de celulă cu intelectuale reputate, cu studii la Sorbona și Oxford, dar și cu țărănci de o demnitate de-a dreptul neverosimilă, adevărate forțe ale naturii care au înfruntat tortura, umilințele și gratiile fără să-i toarne pe partizanii pe care-i ascundeau și-i alimentau cu riscul vieții. A cunoscut-o îndeaproape pe misterioasa Monica Sevianu, care i-a făcut confesiuni despre marele jaf din 1959 – detaliile le găsiți în interviu. De notat și faptul că, de-a lungul experienței carcerale, Anastasia ”Sisi” Iorgulescu a petrecut peste 200 de zile la izolare (adică la ”Neagra”), unde i-au degerat mâinile și picioarele, fiind cunoscut că Miercurea Ciuc este polul frigului din România.

Eliberată, finalmente, din temnița cu gratii în țara-lagăr, Anastasia Iorgulescu a aflat că mama îi murise cu numele pe buze, devorată de un cancer la ficat declanșat după întemnițarea fiicei iubite, despre care nu a știut, ani de zile, dacă mai era vie sau murise. Pe buza prăpastiei, dar întotdeauna demnă și niciodată prăbușită, Anastasia Iorgulescu avea să fie supravegheată și hărțuită în permanență de Securitate, ultimele interogatorii desfășurându-se în decembrie 1987, când presiunile anchetatorilor i-au cauzat o hemoragie cumplită care a impus mai multe zile de asistență medicală de specialitate. ”Sora mea plângea și mângâia mașina Securității...”, își amintește, iar văpăile din ochii ei sunt incendii în beznă, care parcă o întineresc.

De notat că, în pofida tuturor plăgilor și încercărilor de mai sus, doamna Anastasia ”Sisi” Iorgulescu a reprezentat întotdeauna o pildă de dârzenie, refuzând categoric orice formă de colaborare cu Securitatea și dictatura comunistă, deși a fost călcată în picioare, torturată și bătută cu pumnii, în repetate rânduri, de Enoiu, călăii acestuia și numeroși alți torționari. De aceeași demnitate și intransigență a dat dovadă întreaga sa viață, indiferent de numărul și de intensitatea loviturilor primite din partea uneia dintre cele mai criminale dictaturi ale lumii. Doamna Anastasia ”Sisi” Iorgulescu e o eroină reală, un simbol viu al rezistenței anticomuniste. E important să nu-i uităm sacrificiul și exemplul de viață. Este motivul pentru care alegem să publicăm astăzi acest interviu anti-8 martie, sărbătoare comunistoidă născocită de genocidarul Lenin.

Precizăm că interviul face parte dintr-un amplu proiect editorial aflat în curs de finalizare.

Răzvan Gheorghe: Povestiți-mi despre copilăria dumneavoastră. Înțeleg că proveniți dintr-o familie înstărită...

Anastasia Iorgulescu: M-am născut în apropierea Bucureștiului, la Cernica, într-o familie înstărită. Tatăl meu, Tudor Alecu, Dumnezeu să-l odihnească, era un comerciant prosper, respectat de toată lumea, atât pentru integritatea sa, cât și pentru dărnicia de care dădea dovadă. Deținea un magazin universal, la Cernica, dar și un restaurant cochet, în centrul Bucureștiului, pe care-l patrona împreună cu nașul nostru. Desfășura numeroase afaceri de familie. Am fost trei surori. Tata își dorise foarte mult un băiat, iar noi am ieșit, așa, mai băiețoase. Copilăria mea a fost un basm, un vis luminos de care îmi amintesc cu nostalgie. Trăiam într-o casă superbă ale cărei porți erau larg deschise, întotdeauna, atât pentru protipendada epocii, cât și pentru țăranii sărmani, încălțați cu opinci, pe care tatăl meu i-a ajutat în nenumărate rânduri. Deși exista o diferență de 25 de ani între ei, am avut niște părinți excepționali, de o moralitate desăvârșită, care au știut să ne educe în spiritul iubirii de țară, de Rege și de Dumnezeu. Mama –  Alexandrina – era o naționalistă înfocată și, deoarece vremurile erau tulburi, tata obișnuia să o povățuiască, cu vocea lui blajină: „Nu îți mai bate capul, scumpa mea. Politica nu este pentru femei.” Dar ea s-a implicat în continuare, pe ascuns. Îmi amintesc că, în '48. atunci când au fost arestați legionarii, la grămadă, mama, care era o femeie modernă, foarte receptivă la dramele acelor ani, le-a sprijinit cu alimente, îmbrăcăminte și bani pe sărmanele neveste rămase în libertate, care erau nevoite să își crească odraslele fără niciun venit, în niște condiții extrem de grele.

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră la sfârșitul războiului, când tancurile bolşevice au dat buzna în țară?

Anastasia Iorgulescu: Calvarul familiei mele a început în '44, când am fost martora unei scene îngrozitoare, pe care nu am mai putut s-o uit niciodată. Tatăl meu a fost omorât fără milă, chiar în curtea casei de la Cernica, de câțiva bravi ostași ai glorioasei Armate Roșii, care, în marșul lor către Berlin, au năvălit peste noi cu scopul tâlhăriei. Blestemații ne-au amenințat cu mitralierele, au băut câteva butoaie de vin și, după ce s-au îmbătat zdravăn, ne-au confiscat caii – aveam vreo cinci armăsari splendizi, de curse, dar și unii de tracțiune, pe care-i foloseam la trăsură. Deși tata le-a pus întreaga casă la dispoziție, tocmai pentru că știa prea bine cu ce jigodii absolute avea de-a face și se temea de pornirile lor spre viol, bolșevicii l-au bătut cu bestialitate până ce sărăcuțul și-a dat sufletul acolo, pe caldarâm... Cu o oră-două înaintea crimei, când răpănoșii soldați sovietici se împleticeau prin curtea noastră, în căutare de „suvenire” prețioase, țin minte că tata ne-a spus în șoaptă, posomorât: „Marele lor noroc este că eu nu sunt un om rău. La cât de beți sunt porcii ăștia, aș putea să-i smulg automatul unuia și să-i împușc pe toți”. Numai că, din nefericire pentru noi, totul s-a petrecut pe dos. Și oroarea aceea mi-a rămas întipărită pe retină.

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră după această crimă abominabilă?

Anastasia Iorgulescu: În 1946 aveam să fiu martora unui alt episod înfiorător, care m-a marcat profund. Mama mea, văduvă, cu trei fete la liceu, a fost aruncată efectiv în stradă, împreună cu noi, copiii, din casa de la Cernica, aceasta fiind confiscată, în mod abuziv, de către organele noii puteri comuniste. Am plecat doar cu hainele de pe noi și am pierdut totul... După aceea, ne-am mutat la București, unde mai aveam o locuință, care, evident, a fost naționalizată, și am fost nevoite să ne ducem traiul în niște condiții precare. Deși primii ani de gimnaziu i-am finalizat la un pension franțuzesc, când s-a dispus așa-zisa reformă a învățământului, am urmat cursurile unui liceu sanitar. Ulterior am intenționat să dau examen la Facultatea de Medicină, dar nu am fost primită la înscriere, pe motiv de „origine nesănătoasă” – vă dați seama, tata fusese burghez, om înstărit, iar nenorociții de bolșevici nu puteau uita asta. În disperare de cauză, m-am dus la Iuditha „Dita" Ardeleanu, fostă colegă de clasă, care avea să devină soția lui Radu Cosașu (scriitor contemporan, unul dintre cei mai apreciați autori români de nuvele – n. a.), pe care am rugat-o să apeleze la relații, ca să mă facă și pe mine UTM-istă (Uniunea Tineretului Muncitor – n. a.). Numai după acest sacrificiu, mi s-a permis să mă înscriu la Facultatea de Medicină. În paralel, m-am angajat la o policlinică, pe post de asistentă, cu ajutorul doctorul Ghiotescu. Așa am putut obține un salariu micuţ și am avut oarece bani de buzunar, în primii doi ani de studenție.

O grupare subversivă

La această policlinică am cunoscut-o pe doamna Lugoșianu, dar și pe fiul acesteia, Ioane (băiatul ex-ministrului Ion Lugoșianu, jurist și absolvent de științe politice, cu studii în Franța, apropiat al liderilor Partidului National din Transilvania. Deputat în mai multe legislaturi, ministru al Instrucțiunii Publice, 1930, și al Industriei și Comerțului, 1932/1933. Moare în 1957, în penitenciarul de exterminare de la Râmnicu Sărat, din pricina unui „colaps cardio-vascular” – n. a.). Soția lui era fata lui Stelian Popescu (jurist, om politic și ziarist, director al publicației „Universul”. În 1944, Popescu se refugiază în Elveția, în timp ce, în România, este condamnat în contumacie, la detenție grea pe viață, deoarece fusese inclus în „Lotul celor 14 ziariști”, printre care se numărau Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic și Radu Gyr – n. a.). Într-o bună zi, în toamna lui 1958, mă trezesc că Ioane Lugoșianu vine la policlinică și mă întreabă: „Auzi, am pus bazele unei organizații anticomuniste... Te bagi?” În acel moment, m-a străfulgerat imaginea tatălui meu, ucis în curtea casei de la Cernica, și i-am răspuns, fără nicio ezitare: „Bineînțeles că da! Cum să nu?” Însă, lucrurile aveau să se precipite, peste noapte, iar eu nici măcar n-am mai apucat să acționez, într-un fel sau altul, în rândurile aceastei grupări subversive.

Răzvan Gheorghe: Dezvoltaţi...

Anastasia Iorgulescu: La doar o săptămână după ce mi-am anunțat adeziunea, Ioane Lugoșianu m-a vizitat din nou la policlinică, numai că, de data aceasta, era răvășit și cuprins de agitație: „Sisi, am fost turnați! Mă caută Securitatea... Dă-mi te rog niște bani, ca să fug din Bucureşti... O să iau legătura cu tine peste câteva luni, când se vor mai liniști apele”. I-am oferit 300 de lei, ăștia erau toți banii pe care îi aveam în buzunar. Aveam să aflu că studenții conduși de Ioane dăduseră o lovitură la casa lui Ștefan Voitec (comunist de frunte, ministru al Educației Naționale în perioada 4 noiembrie 1944–27 decembrie 1947, în guvernele Sănătescu, Rădescu, primul și al doilea guvern Petru Groza; în 1961 a fost decorat cu medalia A 40-a aniversare a Partidului Comunist din România – n. a.), unde au imobilizat niște milițieni și le-au luat armele. Vă dați seama ce tărăboi se iscase... Cu același prilej, Ioane m-a rugat să recuperez sacul în care dosiseră armamentul și să-l arunc în Dâmbovița. Era esențial ca eu să ajung la sacul cu armament înaintea securiștilor, care l-ar fi folosit ca probă, fireşte. Când mi-a dezvăluit de unde trebuia să ridic povara – casa lor conspirativă se afla pe Aleea Modrogan –, m-am crucit: „Băi, voi chiar nu aveți pic de minte? V-ați aciuat chiar în buricul comuniștilor?!”

Un securist împușcat mortal în tren

După această scurtă discuție, Ioane a plecat grăbit și atunci a fost ultima oară când l-am mai văzut în libertate. La rândul meu, am încercat să ajung la adresa indicată, numai că Securitatea trecuse pe acolo cu mult înaintea mea. Agenții operativi ne luaseră urma și ne înregistrau toate mișcările. În acele vremuri, activitatea studențească era atent supravegheată de brațul armat al partidului unic, cu atât mai mult cu cât toate acestea se întâmplau după revoluția eșuată din Ungaria, sfârșită printr-un masacru de proporții comis de trupele sovietice, la 10-11 noiembrie 1956. Drept urmare, Ioane Lugoșianu nu a ajuns prea departe – de fapt, a fost arestat în tren, la Chitila, la doar o aruncătură de băț de București. Când s-a văzut încolțit, Ioane a scos pistolul și l-a împușcat mortal pe unul dintre securiști. Din câte am auzit, agenții deschiseseră primii focul. Fiindcă Ioane l-a omorât pe securistul ăla în tren, anchetatorii ne-au încadrat pe toți la acte de teroare. Per total, am fost 14 condamnați în lot; eu eram singura fată.

Răzvan Gheorghe: Cum ați fost arestată?

Anastasia Iorgulescu: Păi, m-au luat în două tranșe. Prima oară am fost arestată în 2 octombrie 1958 – pe atunci eram studentă în anul II la Facultatea de Medicină. Agenții au descins în plină zi, cu brutalitate. Mi-au pus ochelarii de tablă și m-au dus la sediul Securității de pe strada Uranus. Acolo am fost împinsă într-un birou mare, unde am fost chestionată, pe rând, de nu mai puțin de zece anchetatori. Intrau pe rând și mă supuneau unui tir nesfârșit de întrebări asemănătoare. Când unul ieșea, mă lua altul în primire – aceasta era o strategie, firește, ca să vadă dacă îmi mențineam declarațiile întocmai. Din fericire am fost hărăzită cu o memorie foarte bună, așa că am reușit cu brio să susțin aceleași povești, fără nici cea mai mică problemă. Pe de altă parte, din moment ce nu participasem la acțiunile grupării lui Ioane, nici nu aveam ce să le spun.

Salvată de genialul Pelé!

La un moment dat, căpitanul Gheorghe Enoiu – viitorul meu călău, pe care aveam să-l cunosc pe propria-mi piele, peste numai câteva zile – a băgat capul în birou și, acrit, l-a luat la trei păzește pe investigator: „Ei... ce zice asta, bă?” Ăla a ridicat din umeri și a răspuns, spășit, cu jumătate de gură: „Nimic...” – și avea dreptate, pentru că eu îndrugasem o groază de bazaconii, care nu aveau legătură că speța care îi interesa. După ce m-a săgetat cu uitătura lui dușmănoasă, Enoiu a dat dispoziția să fiu eliberată. Țin minte că în Securitatea de la Uranus era o mare agitație: anchetatorii se grăbeau, care încotro, ca să vizioneze un meci al Braziliei (selecționată care câștigase deja Campionatul Mondial de Fotbal din Suedia, în 29 iunie 1958, impunându-se în fața țării gazdă cu un zdrobitor 5-2, două dintre goluri fiind înscrise de legendarul Pelé – n.a.). Microbiști înfocați, nemernicii voiau să se delecteze cu driblingurile lui Pelé... Fiindcă nu mai aveau timp de mine, securiștii m-au trimis într-o scurtă „vacanță”, de doar câteva zile, timp în care am fost supravegheată în permanență.

„M-au arestat de Sfânta Parascheva”

Îmi amintesc cum, într-o zi, observând că un agent se încăpățâna să se țină după mine, l-am plimbat prin tot Bucureştiul, în speranța că doar-doar s-o plictisi și m-o lăsa în plata Domnului. Dar inevitabilul nu a întârziat să se producă, în 14 octombrie, de Sfânta Parascheva, când m-a arestat însuși Gheorghe Enoiu, marele ștab al Securității. Acest porc m-a luat pe sus, chiar din fața policlinicii în care lucram, și m-a împins într-un jeep negru, unde a început să mă pălmuiască cu sete. I se citea plăcerea în priviri. Când l-am întrebat de ce mă lovește așa, din senin, fără nici cel mai mic motiv, securistul s-a stropșit la mine: „Iote, bă, ce obraznică e asta! Adică, eu te eliberam așa, de capu' tău, când tu m-ai mințit și m-ai dus de nas? Te-am lăsat liberă doar câteva zile, bandito! Cum credeai că scapi de noi, când tu te-ai înhăitat cu jigodiile alea teroriste (Enoiu făcea referire la gruparea subversivă coordonată de Ioane Lugoșianu – n. a.). Se vede pe tine că părinții tăi au fost chiaburi, care au sărăcit poporul... Las' că-ți arăt eu ție, bandito!” Fac precizarea că Gheorghe Enoiu m-a înjurat ca un birjar și m-a lovit cu nesaț, tot restul drumului, care n-a fost chiar scurt. Faptul că mă pălmuia şi mă umilea îi stârnea o plăcere înfiorătoare, dementă. Într-un final, am ajuns la Securitatea din strada Uranus, unde am fost dusă la beci, într-o celulă strâmtă. Singura lumină de acolo, emanată de neoanele de pe coridor, se strecura printr-o fantă micuță, aflată deasupra ușii. A urmat o perioadă de aproximativ patruzeci de zile de anchete extrem de dure, în cadrul cărora am fost supusă la suplicii repetate. De cele mai multe ori interogatoriile se prelungeau pe o durată de 10-16 ore.

Răzvan Gheorghe: Cum s-a desfășurat ancheta?

Anastasia Iorgulescu: Enoiu – pe atunci căpitan – era atât comandantul Securității din Uranus, cât și directorul Direcției de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne, structură criminală care se ocupa cu arestarea, torturarea și încondeierea viitorilor deținuți politic. Am refuzat în permanență să colaborez cu Securitatea, deși am fost interogată chiar de bestialul Enoiu, care m-a călcat în picioare, la propriu, în repetate rânduri. Odată, după ce m-a dat cu capul de toți pereții din dotare, am ripostat, cu disperarea omului schingiuit ore-n șir, care nu mai are nimic de pierdut: „Dom'le, eu nu sunt supărată că mă snopiți în bătaie, doar pentru așa ceva sunteți plătit. Asta ați învățat, asta faceți... Atât vă duce capul! De fapt, aveți și o poreclă pe măsură: Măcelarul de la Interne. Vi se potrivește de minune!”. Da, i se spunea ”Măcelarul de la Interne”, acesta era sinistrul supranume al torționarului, care obișnuia să își agațe un cearșaf peste gulerele cămășii, pe post de prosop, pentru a nu-și păta costumul cu sângele victimelor călcate în picioare și lovite până la leșin. Auzindu-mi cuvintele, Enoiu – care era o namilă de om, înalt cât ușa – mi-a tras un mare pumn în falcă, de mi-au zburat doi dinți.

„Măcelarul se hrănea cu spaima și durerea arestaților”

A doua zi, când m-a luat din nou la anchetă, nu mică mi-a fost surpriza că dementul de Enoiu începuse să-mi vorbească, dintr-odată, pe un ton prietenesc, ca și cum nici nu m-ar fi caftit la greu cu doar câteva ore înainte: „Ce mai faci tu, Sisi? Ce bine arăți astăzi!” – vă închipuiți, eram învinețită toată! Când i-am reproșat că pumnul lui m-a lăsat fără doi dinți, Enoiu și-a holbat ochii inexpresivi, aparent uluit, și a ridicat din umeri: „Eu?! Cum poți spune așa ceva, Sisi? Eu îți vreau doar binele...” Ăsta era Gheorghe Enoiu, dom'le, o bestie cu severe și evidente tulburări psihice! Cel mai mult l-a deranjat că am știut să mă abțin și nu am izbucnit niciodată în lacrimi, că nu a putut să citească groaza pe fața mea. Cred că se hrănea cu spaima arestaților...

„Te-aș executa cu mâna mea, bandito!”

Odată, tot după o cotonogeală zdravănă, când m-a umplut de sânge, Măcelarul a mârâit: „Eu nu știu din ce material ești tu plămădită. Ori ești cea mai mare nesimțită, ori ești puternică, foarte puternică... De ce nu plângi, bandito, ca un om normal? Ție chiar nu îți este frică de mine?” I-am răspuns și de data aceea, cu un dispreț vizibil de la o poștă: „Nu! Eu mă tem doar de Dumnezeu. El le judecă și le plătește pe toate.” Drept urmare, Enoiu mi-a alocat o înjurătură cât se poate de previzibilă – „Tu-ți dumnezeu' mă-tii de bandită!” – și m-a transformat, din nou, în sacul lui de box, în timp ce îmi zbiera în ureche, cuprins de o furie neagră, de necontrolat: „Să știi un lucru: nu îți dă judecătorul sentința, eu ți-o hotărăsc! Dacă legea ar fi permis pedeapsa cu moartea pentru femei, te executam chiar eu, cu mâna mea. Mi-ar fi făcut plăcere! Dar, fiindcă nu am cum să te împușc, o să-ți dau o condamnare atât de grea, încât n-o să mai vezi niciodată lumina soarelui!”

O cârtiță a Securității

Acolo, în odiosul arest de la Uranus, care de cele mai multe ori se transforma în abator, Securitatea nu a precupețit nicio metodă pentru a intra în posesia informațiilor râvnite. La un moment dat, în celula mea a fost băgată o fată cam guralivă, care avea ochii învinețiți de la bătaie. Ea mi-a povestit că ar fi fost arestată fiindcă le dusese haine și mâncare partizanilor. Se văita că agenții o bătuseră și o supuseseră unor interogatorii foarte dure. Din vorbă-n vorbă, m-am trezit că mă întreabă: „Dacă ne-am fi cunoscut în libertate, nu-i așa că ai fi mers cu mine în munți, la partizani?” La rândul meu, am fost cât se poate de sinceră: „Bineînțeles! Cum să nu mă alătur unor patrioți care luptă cu arma în mână pentru țara lor? Comuniștii mi-au nenorocit întreaga familie, mi-au ucis tatăl!”

„Voiai să fugi în munți, terorista dracu', să tragi cu arma în noi!”

Nu mai devreme de a doua zi, când am fost cărată la ancheta de toate zilele, Enoiu mi-a reproșat din prima, morcovit la culme, în timp ce se plimba prin birou, trosnindu-și degetele butucănoase: „Așa deci, tu voiai să fugi în munți, terorista dracu'! Plănuiai să te duci la partizani, să tragi cu arma în noi!” În acel moment, mi s-a întors stomacul pe dos și am înțeles că am avut de-a face cu o cârtiță a Securității: o turnătoare adusă de la o secție de drept comun, cosmetizată cu pumnul și introdusă într-adins în celula mea, ca să ciripească tot ce afla. Nu am putut să mă abțin și l-am avertizat pe Măcelar: „Domnu' grad – calificativul ăsta îl enerva îngrozitor –, fiți atent la ce vă spun: dacă eu mă întorc în celulă și o mai găsesc acolo pe turnătoarea aia abjectă, o bat până o las fără suflare! Îi scot ochii!” Când m-au coborât în vechea mea criptă, „plimbare” în cursul căreia m-au dat cu capul de toți pereții, sorcova securistică dispăruse fără urmă.

Confruntarea cu Ioane Lugoșianu

Într-o zi, Enoiu mi-a arătat o poză cu mama – agenții o găsiseră în poșeta mea – și m-a amenințat că o arestează și că îmi bagă surorile la pușcărie. I-am explicat că familia nu avea nici cea mai mică legătură cu speța în care eram cercetată – de fapt, asta reieșea cât se poate de clar din întregul rechizitoriu. Însă vă mărturisesc că am stat cu inima cât un purice, fiindcă porcii de securiști erau în stare de orice samavolnicie, iar eu mă gândeam la mama, sărmana, care oricum avea inima zdrobită. Altădată, Măcelarul mi-a mai fluturat pe sub nas o fotografie de grup, în care eram înconjurată de colegi și colege de la Facultatea de Medicină. Poza fusese făcută chiar în fața statuii lui Carol Davila. Enoiu m-a întrebat, micşorându-şi ochii de sălbăticiune perfidă: „Da' zâmbăreții ăștia cine sunt? Nu cumva, fac și ei parte din organizația voastră, de bandiți? Ia gândește-te tu bine...” Vă daţi seama că am depus eforturi considerabile ca să-l lămuresc că tinerii cu pricina erau doar niște studenți nevinovați. Dacă ar fi avut o cât de mică suspiciune, sunt sigură că i-ar fi umflat pe toți, fără nicio discuție. Pentru că am refuzat în mod constant să-mi mărturisesc apartenența la organizația subversivă – pe care, oricum, o acceptasem doar discursiv, fără să am timp să și acționez în vreun fel –, Enoiu m-a confruntat că Ioane Lugoșianu, care fusese constrâns să recunoască lovitura de la casa lui Ștefan Voitec. Pe de altă parte, el omorâse un securist – vă dați seama că nu avea cum să spună că e nevinovat! Cu toate acestea, când l-am auzit că își asumă spășit toate acuzațiile, am răbufnit și l-am scuipat în ochi, chiar acolo, în fața porcului de Enoiu.

Răzvan Gheorghe: Cum s-a desfășurat procesul?

Anastasia Iorgulescu: La finalul supliciilor intitulate „anchete”, care, v-am spus, s-au derulat pe o durată de aproximativ 40 de zile, lotul nostru a fost băgat în dubă și transportat la Tribunalul Militar din București. Eu stăteam singură, într-un colț, iar băieții în celălalt. Când să intrăm în boxa acuzațiilor, lângă noi și-a făcut apariția un personaj dubios, care ne zâmbea tâmp, în timp ce agita, cu sârg, o seringă plină cu un lichid incolor. Ăsta, pesemne un medic al Securității, ne-a anunțat, grijuliu, că a venit să ne facă câte o injecție, menită să ne calmeze în vedere procesului. Bineînțeles că l-am luat la trei păzește și l-am alungat de acolo: „Auziți, chiar nu vă este pic de rușine? Mie nu îmi faceți nicio injecție, ca să mă tâmpiți de cap și să vorbesc ce vreți voi!” Fiindcă urma să fim dați drept exemplu, procesul s-a desfășurat în regim public. Țin minte că m-am răsucit puțin și mi-am văzut sora, pe Emilia, și cumnatul, Vasile Dimitrie, în sala de judecată. Sărăcuța era distrusă, avea ochii înfundați în orbite, inflamați și împăienjeniți de atâtea lacrimi amare. Ce mai, era umbra femeii de altădată... Peste ani aveam să aflu că niște prieteni de-ai cumnatului meu, care cunoștea mai mulți rugbyști de la Dinamo, le-au facilitat, printr-o „pilă”, intrarea în sală.

„Uită-te bine la lună, că n-ai s-o mai vezi niciodată!”

Șeful completului de judecată era chiar maiorul Adrian Dumitriu, viitorul ministru comunist al Justiției. Halal justiție mai făceau criminalii ăștia! El ne-a audiat depozițiile întreaga zi. La final, când am ieșit amețiți din clădire, se lăsase deja o noapte senină și friguroasă. Priveam îngândurată la lună, când m-am trezit cu nenorocitul de Gheorghe Enoiu, acolo, pe scările tribunalului, care a ținut să-mi șoptească, la ureche, pe un ton în care se simțea o bucurie de om smintit: „Auzi, uită-te bine la lună, că n-ai s-o mai vezi niciodată!” Deși l-am tratat cu spatele, i-am răspuns, cu fermitate, ridicând un deget către cer: „Nu-i nimic, dacă asta îmi e soarta... Dar există un Dumnezeu și El are grijă de mine.” „Tu-ți dumnezeu' mă-tii de bandită!” – ăsta a fost unicul răspuns, jenant de previzibil, pe care a știut să-l dea această canalie limitată, deși îi explicasem în nenumărate rânduri că, pentru mine, mama este o fiinţă sfântă.

Răzvan Gheorghe: Ce condamnare ați primit?

Anastasia Iorgulescu: Verdictul mi-a fost comunicat chiar a doua zi, în arestul de la Uranus, când am fost împinsă pe culoare și dusă într-un birou spațios unde se aflau procurorul de la proces, Enoiu și încă doi securiști cu grade înalte. Măcelarul m-a înștiințat, radiind de fericire: „Ai primit pedeapsa MSV!” Fiindcă nu aveam habar ce însemna prescurtarea asta, tot el m-a lămurit, apăsând pe fiecare literă în parte: „Ai fost condamnată la m-u-n-c-ă s-i-l-n-i-c-ă p-e v-i-a-ț-ă, pentru favorizarea la crimă de acte de teroare!” Rânjea satisfăcut, mai că nu-și freca palmele. La rândul lui, procurorul m-a întrebat ce părere am despre această sentință, așa că i-am răspuns, sfidătoare, doar mă aranjaseră „bine”: „Păi, am impresia generală: voi dați niște condamnări uriașe, total disproporționate în comparație cu fapta comisă.” Menționez că Ioane Lugoșianu a fost condamnat la moarte, împreună cu un alt băiat, amândoi fiind executați la Jilava, în „Valea Piersicilor”. Sărmanii de ei.

„Or să te trimită la Jilava și n-ai să mai vezi pâine niciodată”

M-au dus înapoi în celulă și, pradă unei furii neputiincioase, am început să mă plimb de colo-colo prin acea cutiuță de chibrituri: trei pași înainte, trei înapoi. Aveam toate motivele să fiu revoltată. Deși nu săvârșisem nicio crimă, urma să-mi petrec întreaga viață într-o carceră! Așadar, bestia de Enoiu s-a ținut de cuvânt și m-a încondeiat pe viață. Pe când mă cotropiseră cele mai negre gânduri, ușa celulei s-a deschis și a intrat unul dintre paznici, un caraliu mai sufletist, care m-a îndemnat: „Auzi, vino încoace... Ia jumătatea asta de pâine, fătuco. Mănânc-o repede, să nu bage nimeni de seamă. Or să te ducă la Jilava și n-ai să mai vezi pâine niciodată!” Am refuzat la modul categoric. N-aș fi putut să accept nimic de la un gardian al Securității, chiar dacă acesta se dovedea mai cumsecade, așa, fapt extrem de rar în temnițele acelea: „Îți mulțumesc foarte mult, dar n-am nevoie. Ascunde pâinea aia că, dacă te vede vreun „prieten”, ajungi și dumneata aici, lângă mine.” La lăsarea întunericului, am fost „echipată” cu ochelari de tablă și cătușe, și-apoi m-au trimis la Jilava, cu duba. Când s-au deschis porțile acelea huruitoare, era deja trecut de miezul nopții. Vă mărturisesc că mă răscolea o unică întrebare, pe care i-o adresam celui de sus: „Doamne, mai ies vreodată de aici?”

Răzvan Gheorghe: Povestiți-mi despre perioada detenției de la Jilava...

Anastasia Iorgulescu: Am fost dusă într-un birou, unde se aflau un căpitan și o femeie gardian, din tura de noapte. În timp ce îmi așteptam repartizarea la beci, am observat că, de față cu mine, gradatul își băga mâna pe sub fusta ăleia... Nu aveau nici cea mai mică jenă, dom'le... nişte animale... Aia a observat că le aruncasem o uitătură disprețuitoare și s-a zburlit la mine: „Ce te uiți, bă? Cât tupeu pe capu' tău! Unde s-o băgăm noi pe studenta asta? Io zic s-o azvârlim în <Camera de corvoadă>, să vedem dacă știe să țină mătura în mână!” „Spre deosebire de tine, eu știu să țin în mână mătura, dar și stiloul!”, am ripostat, revoltată de nesimțirea acelei vampe venale, care m-a măsurat cu privirea din cap şi până-n tălpi, ca și cum ar fi vrut să mă sfărâme cu ochii. Într-un final, m-a amenințat, enervată la culme: „Las' că ajungi tu pe mâna mea, deșteapta pământului!”

„Ca niște sardine într-o conservă prea mică”

Până la urmă, m-au băgat într-un „dormitor” – de fapt, o cameră de circa 20 de metri pătrați, cu multă umiditate și puțin aer, în care se găseau 32 de paturi metalice, de campanie, dispuse supraetajat, pe patru niveluri. Între cele două șiruri de paturi se întrezărea un culoar median, cu lățimea de aproximativ un metru; la capătul acestuia, opus ușii, se afla tineta noastră cea de toate zilele – un vas scârbos de lemn acoperit cu o zdreanță, care era destinat nevoilor fiziologice. În această încăpere era o îngrămădeală de nedescris, deținutele fiind nevoite să doarmă câte două, pe un spațiu îngust, ca niște sardine într-o conservă prea mică. Pe mine m-a primit în pat o fătucă isteață și, din vorbă-n vorbă, am realizat că ne cunoaștem. Mama îi ajutase în repetate rânduri familia, iar eu avusesem grijă de ea când era la grădiniță – pe atunci, în vacanțe, elevele trebuiau să le supravegheze pe cele mici, această activitate fiind numită „muncă de folos obștesc”. Și iată că ne-am reîntâlnit la Jilava! Ca să vedeți ce înseamnă soarta și viața...

„Camera de corvoadă"

Această celulă mare era așa-numita „Cameră de corvoadă”. Eram scoase dis-de-dimineață, pentru a mătura întregul coridor de la secția de femei, și-apoi îl lustruiam cu niște cârpe, până când îl făceam lună. La un moment dat, la Jilava s-a înființat o spălătorie, iar noi – deținutele care eram tinere și în putere – frecam de mama focului rufele soldaților, de dimineața până seara, pe niște jgheaburi alcătuite din tablă ondulată. Fiindcă făcusem o grămadă de sport – canotaj, gimnastică artistică, echitație, tenis de câmp – și puteam să muncesc mai mult decât restul deținutelor, am fost ridicat în „grad” și m-au numit șefa spălătoriei. Imediat, am aflat și ce presupunea fișa postului: în fapt, trebuia să îndeplinesc eu norma zilnică de muncă, în locul celor care nu reușeau! Asta înțelegeau ei prin șefie... Tot acolo ne aduceau și un morman de șosete de la soldați, care, deși inițial fuseseră albe, ajunseseră negre ca smoala. Ca să nu ne rupem mâinile frecând la ele, le lăsam să fiarbă peste noapte, în cazanul destinat cearșafurilor, după ce, în prealabil, mascam jăraticul sub cenușă – dacă ne-ar fi prins, supraveghetoarele ne-ar fi pedepsit exemplar. Cearșafurile erau întinse pe sârma din curtea secției de femei; iarna, se preschimbau în niște sloiuri licăritoare, care scârțâiau sinistru pradă vântului înțepător. Când le căram, ca pe baloți, până într-o cameră mare, unde le lăsam la uscat, îmi suflam în permanență în palme – era într-atât de frig, că nu le mai simțeam! Oricum, în „Camera de corvoadă”, eu eram „cazată” la ultimul etaj, pe cel de-al patrulea rând de paturi, iar bolta de deasupra mea era mereu umedă. Frigul era îngrozitor.

Răzvan Gheorghe: Care au fost cele mai intense momente trăite la Jilava?

Anastasia Iorgulescu: Într-o zi, în dormitor a fost adusă o fată bătută și necăjită, pe care o chema Charlotta. Avea 23 de ani. Când caraliul a întrebat cine o primește în pat – v-am spus, eram îngrămădite ca niște animale –, fiindu-mi milă de ea, am chemat-o la mine. Văzând sprinteneala cu care se cocoța printre paturile alea metalice, m-am prins că mai fusese la pușcărie. Și aveam dreptate, se comporta ca la ea acasă. Charlotta fusese închisă pentru trecere frauduloasă de frontineră. Am discutat mult şi i-am aflat întreaga poveste de viață, care mi-a rupt inima în două. Această fătucă fusese abandonată de părinți, încă de la naștere, pe treptele unei biserici. Apoi a fost înfiată de niște țărani, care, încă de la o vârstă fragedă, au forțat-o să păzească, noapte de noapte, o bostănărie. Acolo, pe coclaurile alea întunecate, sărmana copilă s-a speriat într-atât de tare, încât a făcut epilepsie – probabil că predispoziția era ereditară. Pe urmă, ani la rândul, a fost internată în numeroase sanatorii destinate alienaților mintal, de unde a fugit de mai multe ori, animată de un singur vis, care încolțise în sufletul ei rătăcit: să ajungă în Germania. Auzise că acolo se duseseră părinții ei, cei care se lepădaseră de ea în ziua în care s-a născut. Urmarea? Când au arestat-o și au auzit ce are de gând, nenorociții de securiști au ignorat faptul că au de-a face cu o persoană bolnavă și au trimis-o direct la Jilava, unde a trecut prin același regim criminal de exterminare destinat deținuților politic.

Charlotta, cea mai frumoasă nebună

Anchetatorii o condamnaseră pentru trecere frauduloasă de frontieră, când, de fapt, ea nici nu știa pe ce lume trăia. În fantezia ei, Charlotta credea că, dacă ajungea în Germania, va da imediat nas în nas cu părinții ei, la fel cum se întâmpla în basmele copilăriei, pe care, din nefericire, nu i le-a citit nimeni. Charlotta a fost cea mai frumoasă nebună pe care am cunoscut-o în întreaga mea viață. Din pricina drasticelor condiții de încarcerare, a fost victima unor violente crize de epilepsie, iar eu îi improvizasem o cămașă de forță, dintr-un cearșaf, în care o legam și o strângeam în brațe. Altminteri, biata de ea s-ar fi zbătut ca o găină cu gâtlejul retezat. Odată, auzind larma, o femeie gardian a dat buzna în cameră și a zbierat la mine: „Aha! Carevasăzică... vă arde de joacă! Ia las-o liberă pe bandita aia, că joacă teatru!” Deși am implorat-o cu cerul și cu pământul să mă lase să o îngrijesc, fiindcă suferea de o maladie foarte gravă, lepra aceea mi-a interzis să o mai țin cu cearșaful și s-a postat în fața paturilor, zâmbitoare, ca să vizioneze „spectacolul”. Ce femeie abjectă... Într-o altă zi, aceeași torționară i-a tras un bocanc în spate unei deținute bolnave, pe care a aruncat-o cât colo, printre paturile de la „parter”. Victima era madame Sablanc, o franțuzoaică blajină de 70 de ani.

Răzvan Gheorghe: Care a fost soarta Charlottei?

Anastasia Iorgulescu: Un alt moment intens a fost „eliberarea” Charlottei, care, într-un târziu, a fost trimisă la sanatoriul de la Bălăceanca. Au venit s-o ia doi caralii, conduși și instigați de această temniceră nemiloasă, iar orfana mea dragă i-a smuls unuia dintre ei diagonala de piele și a început să-i izbească cu ea peste față, cu o forță de om nebun, până când au luat-o la fugă cu toții, ca speriați de bombe. I-a bătut de le-a sunat apa-n cap! Drept urmare, pedeapsa a fost cumplită. Mai mulți paznici au dat năvală peste noi, au luat-o și au dus-o într-un birou pe care îl transformaseră în cameră de tortură. Charlotta a fost întinsă pe ciment, unul s-a așezat cu fundul pe gâtul ei, iar altul pe glezne. Un al treilea o lovea cu sete, la nimereală, cu pumnii și cu picioarele. Când a fost readusă în „Camera de Corvoadă”, era mai mult moartă decât vie: avea spatele plin de contuzii negre, iar buzele îi erau mânjite cu sânge. Tot în acea perioadă, înainte de a o trimite la ospiciul de la Bălăceanca, Charlotta a fost dusă la proces, unde a recurs la un gest extrem, de un curaj ieșit din comun: ajunsă în boxa acuzaților, ea s-a dezbrăcat până la brâu și le-a arătat tuturor celor prezenți în ce constă, cu adevărat, detenția în iadul comunist de la Jilava. Sărăcuța era vânătă de la ceafă până la călcâie.

Un înger cu mințile rătăcite

Ulterior, Charlotta a fost trimisă la Bălăceanca, de unde i-a scris o scrisoare mamei mele, căreia i-a comunicat că sunt în viață. A vizitat-o întreaga familie, s-au dus încărcaţi cu mâncare și haine, iar ea le-a arătat o șuviță de-a mea și o pereche de ciorapi vechi, trei sferturi, pe care ai mei îi puseseră în singurul colet pe care l-am primit în perioada în care eram închisă în beciurile Securității din Uranus. Peste ani, sora mea Emilia avea să-mi povestească toate acestea. Atunci mi-am amintit că, la Jilava, în ziua în care gardienii ne dădeau o forfecuță, ca să ne tăiem unghiile, Charlotta s-a apropiat tiptil, pe la spate, și mi-a tăiat o șuviță de păr. Nu mi-a dezvăluit de ce a făcut-o, iar eu am presupus că vrea s-o păstreze, ca amintire, fiindcă mă iubea foarte mult. Și eu mă atașasem enorm de ea. Deși m-am gândit deseori la Charlotta, îi port o recunoștină eternă, nu am mai întâlnit-o niciodată. Doar că ea m-a vegheat, ca un înger cu mințile rătăcite, chiar și de la Bălăceanca. Datorită Charlottei, familia a aflat că eram în viață.

Răzvan Gheorghe: Cum se comportau ofițerii politici de la Jilava?

Anastasia Iorgulescu: După plecarea Charlottei, am mai stat doar câteva luni la Jilava. Responsabili cu sectorul nostru erau doi ofițeri politici: unul slăbănog și altul grăsun, un fel de Stan și Bran, iar ăsta umflat era un om foarte rău și ranchiunos, care nu pierdea nicio ocazie să mă taxeze. Când trecea în inspecție, mi se adresa surâzător, adoptând o tonalitate veninoasă: „Auzi... vreau să-ți aduc aici niște păsărele, ca să te desfeți cu ciripitul lor...” – el spunea asta în batjocură, fiindcă știa prea bine „defectul” meu major: nu puteam suporta turnătoarele. Din fericire, buhăitul ăsta nu și-a dus până la capăt amenințarea. Apoi, multe dintre fete au fost trimise la Arad, într-o colonie de muncă, unde, printre altele, împleteau coșuri din răchită. Pe mine și pe o fostă iehovistă din Dej, Marioara Bohoțel, fiind „viețașe”, adică închise pe viață, ne-au oprit la spălătorie, motivând că eram tinere și în forță. În pofida cruntului regim de încarcerare, eram roșie în obraji și aveam părul lung și sănătos. Așa că, ori de câte ori se pomeneau cu vreo inspecție, caraliii mă scoteau pe mine la înaintare, ca să vadă ăia ce bine trăiesc deținuții din penitenciarele patriei.

„Mi-ar fi făcut plăcere să te bag la «Neagra»”

Am reușit să mă mențit fiindcă făcusem mult sport. Odată, invidioasă din fire, una dintre supraveghetoare m-a întrebat, pe un ton răstit: „Auzi, da' tu cu ce dracu' te-ai pudrat pe obraji?” N-am putut să mă abțin și i-am răspuns, cu cea mai mare nonșalanță: „Cu rahat!” Ca să se dumirească, tâmpita aia a venit cu o cârpă infectă și a început să-mi frece obrajii, ca o smintită. Numai că, pe măsură ce bruta transpira, pomeții mei deveneau din ce în ce mai învăpăiați. Aproape că îmi jupuise pielea. Într-un final, torționara m-a înștiințat, vorbindu-mi în scârbă: „Ai mare noroc, bandito! Dacă nu v-am trimite mâine la Miercurea Ciuc, te-aș fi închis la izolare. Mi-ar fi făcut plăcere să te bag la «Neagra»!”

Răzvan Gheorghe: Cum a fost la Miercurea Ciuc?

Anastasia Iorgulescu: A doua zi, ne-au cărat cu o dubă până la Chitila. Acolo ne-au înghesuit într-un vagon blindat, unde stăteam câte patru pe două locuri. Jumătate dintre noi au fost nevoite să se chircească pe jos, printre picioarele celorlalte. Strămutările astea erau oribile – ne dădeau o bucățică de slănină presărată cu sare, dar „uitau” să ne aloce și cantitatea de apă necesară. Am fost chinuită de sete pe parcursul întregului drum. La Miercurea Ciuc era cea mai grea închisoare pentru femei. Odată ajunse, am fost introduse într-o cameră mare, care era un soi de izolare de dinaintea repartizării, unde am fost ținute la grămadă, deținute politic cu tot soiul de condamnări. După o perioadă, administrația a început să ne trieze și ne-au mutat în celulele de care aparțineam: viețașele la viețașe, legionarele la legionare. Aceste două categorii erau considerate cele mai periculoase, firește. „Dormitorul” în care am fost trimisă era asemănător celui de la Jilava, cu același tip de paturi metalice, de campanie, structurate însă pe trei niveluri. Meniul era standardizat: dimineața ne dădeau o porție de terci, de fapt mălai diluat în apă fiartă, iar la prânz, o ciorbă din resturi de legume – părțile utile erau destinate popotei gardienilor, iar nouă ne dădeau ceea ce de regulă s-ar fi aruncat –, alternată uneori cu o aşa-zisă ciorbă lipsită de orice gust și consistență, în care uneori pluteau fragmente minuscule de burtă de vită. Invariabil, seara primeam o porție de arpacaș, adică grâu semidecorticat.

„Dormitorul” viețașelor

În camera nouă, printre multe alte deținute, le-am întâlnit pe Lia Popescu, Tuti Mureșan și Iris Drăgăniță (mama campionului Cezar Drăgăniță, care a făcut parte din lotul echipei naționale de handbal a României, medaliată cu argint olimpic la Montreal, în 1976, și cu bronz la Moscova, în 1980 – n.a.). Iris fusese condamnată pe viață și era devastată de durere deoarece nu mai știa nimic de soarta băiețelului ei, pe care îl lăsase acasă, în vârstă de doar un an și trei luni – pe Cezar avea să-l revadă abia la eliberare, când viitorul campion împlinise deja opt ani Vă dați seama ce dramă? Soțul ei era și el condamnat, la un deceniu de temniță grea, pentru că, deși fusese comandant de regiment de tancuri, la București, a găsit de cuviință să nu-și toarne nevasta care plănuia, împreună cu Tuti Mureșan și niște preoți greco-catolici din Ardeal, să demareze o insurecție militară împotriva comuniștilor. Asta în condițiile în care el o refuzase în mod vehement pe Iris, care îl întrebase dacă ar fi de acord să își pună tancurile la dispoziția insurgenților. Așa că micuțul Cezar a crescut fără părinți.

Peste 200 de zile petrecute la izolare

Printre gardienii de la Miercurea Ciuc se număra și unul din cale-afară de prostovan – cu toţii erau prostălăi, dar ăsta întrecea tot ce am văzut –, care nu putea înţelege că nu avea simțul umorului. Cretinul ăsta își făcuse obiceiul să deschidă ușa celulei și să ne râdă în nas fiindcă  eram viețașe: „Voi, astea, când o să plecați de-aici, o să vă duceți direct la cimitir! Altă cale nu există. Doar cimitirul!”, jubila acel scelerat, care, după ce își vărsa lăturile, se hăhăia strident, ca un măscărici bolnav. Odată, văzând că nu-și mai schimbă placa, m-am întors spre el și l-am avertizat așa, într-o doară: „Nu se știe niciodată... Spre deosebire de tine, care ai posibilitatea să te plimbi pe stradă, noi suntem <protejate> și păzite cu strășnicie. Ai mare grijă să nu aluneci și să cazi, din greșeală, cu tâmpla de-o bordură. Ai ajunge înaintea noastră la țintirim!” Drept pedeapsă, nemernicul m-a azvârlit la izolare. Dacă la Jilava am scăpat de înfiorătoarea „Neagra”, la Miercurea Ciuc am reușit să acumulez, de-a lungul timpului, peste două sute de zile de izolare. Această sancțiune era ordonată în mod discreționar de către gardieni, sau de personalul din structura de comandă – în general, pe baza unor motive imaginare – și se aplica pe intervale cuprinse între trei și 14 zile consecutive. La primirea acestei pedepse, eram condusă într-o carceră de dimensiuni reduse, sub 1 metru pătrat, cu pereți, podea și plafon din beton, fără a mi se da nici măcar o rogojină pe care să o pot așterne peste ciment.

„Mi-au degerat degetele de la mâini și picioare”

La Miercurea Ciuc, polul frigului din România, am pătimit un ger atât de năprasnic, încât m-am ales cu degerături multiple la degetele de la mâini și de la picioare. În acest foarte restrâns, umed și friguros spațiu, trebuia să încapă și o mică tinetă. La izolare, regimul alimentar era compus pentru cicluri de trei zile: în primele două, mi se dădea câte un cub de mămăligă, de aproximativ 100 de grame, plus o gamelă cu apă fiartă și sărată, care ar fi trebuit să ne mențină „echilibrul hidroelectrolitic”. Abia în cea de-a treia zi, primeam meniul uzual al celorlalți deținuți. Dacă sancțiunea se referea la o perioadă mai îndelungată, „tratamentul” se repeta în aceleași condiții inumane. Eu am fost introdusă și lăsată la izolare pe tot intervalul de pedepsire, cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini. Acest regim inuman avea ca scop principal dezumanizarea condamnaților, simultan cu accentuarea condițiilor de lichidare morală și fizică a acestora. Pe mine m-au băgat la criptă pentru varii motive: ori mă prindeau ciocănind morse la perete – foloseam zidurile exterioare, iar unii soldați ne pârau gardienilor –, ori le răspuneam sfidător, ceea ce îi scotea din pepeni. Odată m-au dus la izolare pe post de „pacificatoare”, fiindcă se luaseră unele la bătaie acolo. Am stat șapte zile împreună cu ele, deși nu aveam nici cea mai mică vină.

„I-am tras un dos de palmă peste fleancă”

La un moment dat, în camera noastră au fost aduse câteva țărănci de la Huedin – ascunseseră niște partizani în șură și, deși securiștii le jucaseră în picioare și le chinuiseră groaznic, nu le-au dat nicio informație. Erau niște femei simple, de o un bun simț desăvârșit. Pe una dintre ele am învățat-o să citească și să scrie. Îi „predam” pe săpun, scrijelind cu un pai smuls din mătură. În grupul lor era și una sărită de pe fix, care, din pricina torturilor suferite, începuse să ne faca așa, din senin, tot soiul de probleme. Odată, fătuca asta m-a amenințat că o să mă toarne, cu prima ocazie, că dau lecții pe săpun, ceea ce era interzis. Deși am avertizat-o că, dacă nu se potolește, o trosnesc de nu se mai vede, ea chiar a făcut-o, la numărătoarea de dimineață – caraliii ne țineau socoteala atât la deșteptare, cât și la stingere, de parcă am fi putut să zburăm, aiurea, pe coșul penitenciarului. Numai că, exact când a dat să-și deschidă gura, i-am tras un dos de palmă peste fleancă de am aruncat-o cât colo, pe ciment, unde a început să orăcăiască. Drept pedeapsă, m-au pus în lanțuri și m-au băgat la izolare. Pe drumul până acolo, gardienii m-au înjurat încontinuu, fiindcă mă încăpățânam să-mi agit zdrăngănelele – voiam să audă toată suflarea din penitenciar că m-au pus în lanțuri. Ca să mă enerveze la culme, temnicerii mi-au adus-o în criptă și pe „amica” mea limbută și se amuzau copios că eu, fiind imobilizată, nu puteam să o izbesc. Până la urmă am reușit să-i trag un cap în gură...

„No, fătucă, da' aistea-s doamne, or drăcoaice?!”

Dar, dincolo de acest incident, țărăncile de la Huedin erau niște femei excepționale, care au dat dovadă de o mare tărie de caracter. Țin minte că, la intervale de șase luni, la Miercurea Ciuc ne dădeau cartofi fierți în coajă, cu nişte resturi de varză acră. Cu prilejul unui astfel de „festin”, două deținute – madam Policrat, care avea studii la Sorbona, și doctorița Busuioceanu – s-au luat la sfadă pe acele porții de mâncare. Le-am oferit-o pe a mea, n-am fost niciodată o mâncăcioasă – „Terminați odată! Împărțiți-o pe a mea, dar nu vă mai faceți de râs în fața țărăncilor astea, care nu au studii la Sorbona și la Oxford!” În aceeași zi, lelița Anuța m-a chemat într-un colț și m-a întrebat, uluită: „No, fătucă, da' aistea-s doamne, or drăcoaice?!”

Răzvan Gheorghe: La Miercurea Ciuc ați întâlnit-o și pe Monica Sevianu, din lotul Ioanid. Ce v-a spus în legătură cu celebrul jaf din 29 iulie 1959?

Anastasia Iorgulescu: După alte câteva luni, în „dormitor” a fost adusă Monica Sevianu. Și ea a ajuns la izolare, deoarece intrase în greva foamei și solicitase să i se permită să discute cu anchetatorul de la București, care îi instrumentase dosarul. Era vorba despre un maior, Moldovanu, care, mi-a spus ea, era „foarte cumsecade”. Țin minte că, până la urmă, i l-au adus la Miercurea Ciuc și a vorbit cu ea. Ca o paranteză, în perioada în care Monica a fost băgată la izolare, gardienii ne puneau pe noi, celelalte viețașe, să îi scoatem tineta. Ne foloseam de prilej pentru a-i trimite câteva bucățele de mămăligă, din puținul nostru, pe care i le lipeam de fundul acelui vas destinat nevoilor fiziologice. De-a lungul detenției, m-am împrietenit la cataramă cu Monica Sevianu. Vă garantez că era o femeie foarte isteață, în care puteai avea toată încrederea. A suferit cot la cot cu noi și nu a deranjat niciodată pe nimeni, deși toți din lotul ei fuseseră comuniști cu ștate vechi, și asta încă din ilegalitate. Unul dintre frații Ioanid era șeful Miliției Capitalei, iar celălalt ocupa funcția de decan la facultatea de ziaristică. Totodată, Igor Sevianu – soțul Monicăi – a fost șeful școlii de securitate din Pantelimon.

Banda Ioanid, banii și mișcarea sionistă

Monica Sevianu mi-a mărturisit că ei au dat lovitura (banda Ioanid a jefuit o mașină care încărca bani, chiar în fața filialei sectorului 8 a Băncii Naționale, din Calea Giulești; prejudiciul a fost de aproape 1,7 milioane lei; peste 300.000 fuseseră lăsați pe câmpul Ciurel și pe bancheta din spate a taxiului folosit în operațiune – n.a.) la directivele Mișcării Sioniste. În acea perioadă, comuniștii hotărâseră că evreii care doreau să părăsească țara puteau fi cumpărați de rudele din Israel sau din Europa. În discuțiile cu mine, Monica a susținut întotdeauna că banii furați urmau să fie folosiți pentru aceste răscumpărări. Unii dintre evrei ar fi urmat să plece clandestin, iar aceste evadări presupuneau niște fonduri deloc neglijabile.

„Monica Sevianu a cerut să fie executată”

Dacă nu ar fi fost turnați, cei din banda Ioanid aranjaseră să părăsească țara la bordul unui vapor, numai că Securitatea i-a prins, iar cei cinci bărbați implicați – Igor Sevianu, Ștefan și Paul Ioanid, Haralambie Obedeanu și Sașa Mușat – au fost judecați și executați, în timp ce femeile au fost condamnate la temniță pe viață. Monica mi-a mărturisit că, la auzul verdictelor, le-a cerut procurorilor să o trimită și pe ea în fața plutonului de execuție, însă au refuzat-o, deoarece cadrul legal nu permitea executarea femeilor. Însă securiștilor le-ar fi făcut plăcere...

Răzvan Gheorghe: Exista o viață „culturală” la Miercurea Ciuc?

Anastasia Iorgulescu: Deseori dialogam în engleză, italiană sau franceză, iar torţionarele se scandalizau și ne somau să le mărturisim, pe șleau, ce „banditisme” puneam la cale. Odată i-am răspuns uneia, fără să stau prea mult pe gânduri: „Când vei învăța și dumneata, poate că vei afla!” Vă dați seama că m-a băgat, din nou, la izolare. Mă mânca limba, domnule, iar leprele alea taxau cu lanțul orice abatere disciplinară, chiar dacă aceasta se rezuma la o simplă propoziție. La Miercurea Ciuc am compus o puzderie de poezii, pe care le învăța pe dinafară o doamnă de la Deva. Mă ajuta să nu le dau uitării.

Răzvan Gheorghe: Care sunt cele mai vii amintiri din celula viețașelor?

Anastasia Iorgulescu: Cele mai vii amintiri sunt chiar cele referitoare la moarte... În camera noastră a fost adusă și Maria Plop din lotul Arnăuţoiu. Sărmana era bolnavă de TBC, așa că și-a dat ultima suflare în brațele mele. Era firavă și istovită, după toate nenorocirile pe care le-a tras în creierii munților, pe când lupta împotriva securiștilor cot la cot cu partizanii. Acolo, într-o cavernă camuflată (din zona „Râpele dracului” n. a.), o născuse pe Ioana Raluca Voicu, fata haiducului anticomunist Toma Arnăuțoiu. Tot în brațele mele a murit și o doamnă din Deva, Maria Marina, în vârstă de 72 de ani, după ce un blestemat de gardian, căruia îi răspunsese obraznic, a trimis-o la izolare, unde i-a tras și câteva cizme în ficat, până nu a mai putut să se ridice. Când au adus-o pe brațe, horcăia și vomita în palmele mele. Înainte să-și închidă pleoapele, Maria Marina a încercat să-mi șoptească ceva, cu vocea ei sfârșită: „Să te...”, numai că s-a prăpădit, biata de ea, fără să-și mai poată termina propoziția.

„S-a făcut una cu acea lumină orbitoare”

Fața i s-a luminat deodată. Ochii ei mari și senini s-au colorat în cel mai intens albastru pe care l-am văzut vreodată. Era albastrul unor iriși nevinovați, care se puteau ridica la cer, în pofida tuturor gratiilor din lume. În noaptea aceea, doamna Maria Marina mi-a apărut în vis, m-a mângâiat cu blândețe și mi-a dezvăluit, cu vocea tihnită a omului care a uitat ce înseamnă suferința: „Știi ce am vrut să-ți spun, scumpo? Să te binecuvânteze Dumnezeu, pentru toate câte le-ai făcut pentru mine!” Apoi s-a topit treptat și s-a făcut una cu acea lumină orbitoare, care se pogora din înalturi. Moartelor le confecționau sicrie din lăzile de marmeladă, un aliment destinat soldaților.

„Dacă nu dai drumul la apă, te strâng de gât!”

Condițiile de la Miercurea Ciuc erau înfiorătoare. Într-o iarnă, aceeași în care mi-au degerat degetele de la mâini și de la picioare, gardienii ne-au dus să ne facem nevoile afară, într-un jgheab plin cu zăpadă, sub paza lor directă. Vă dați seama ce promiscuitate era acolo... „Încălzirea” se făcea de pe coridoarele exterioare, prin niște godenuri care deveneau reci ca gheața din chiar momentul în care se stingea focul, iar focul se făcea rareori și dura foarte puțin. Odată pe săptămână ne încolonau și ne duceau la duș. Într-una din acele zile, ca să se distreze pe seama noastră, o femeie gardian a închis apa după doar câteva secunde și ne-a ordonat să ne îmbrăcam, așa, mânjite cu săpun. În momentul ăla, am văzut negru în fața ochilor, m-am repezit la ea și i-am urlat în față: „Nu scrie în nicio lege că trebuie să îți bați joc de noi! Ascultă-mă cu atenție și bagă la cap: dacă nu dai drumul la apă, te strâng de gât!” Deși vita aceea ne-a permis să ne finalizăm dușul, pe mine m-a băgat la izolare pentru mai multe zile.

Răzvan Gheorghe: Care era relația cu Dumnezeu în acest univers carceral plin de moarte, tortură și nimicnicie?

Anastasia Iorgulescu: Credința în Dumnezeu ne-a susținut întotdeauna moralul. Altminteri, am fi fost distruse rapid și cine știe prin ce cotloane ne-am fi lăsat ciolanele... Dar, exact când disperarea era mai aprigă și prigoana mai nemiloasă, o mână invizibilă ne sălta un pic, cât să ne ajute să mergem mai departe. Dumnezeu era pretutindeni, chiar și în iadul din spatele acelor gratii... La Miercurea Ciuc am întâlnit-o pe Lucreția Jurj Costescu, cea care a luptat alături de partizanii din munții Apuseni. Ea știa întreaga slujbă pe dinafară, așa că, în fiecare duminecă, obișnuiam să oficiem ritualul religios în celulă. O ajutam de fiecare dată, doar cântasem în corul bisericii. Odată m-am apucat să intonez în gura mare un cântec bisericesc, iar una dintre supraveghetoare a deschis ușa și m-a întrebat, uluită: „Auzi? Tu ai înnebunit?! Știi că pentru asta se face izolare, nu?” „Cum credeți”, i-am răspuns, nu înainte de a o privi stăruitor în ochi, cu tristețe. Iar acea temniceră – Elisabetha, o unguroaică – mi-a zâmbit cu subînțeles și nu m-a trimis la carceră. Aveam s-o reîntâlnesc peste mulți ani, după eliberare, când am depănat o puzderie de povești. Elisabetha a fost singura femeie gardian de la Miercurea Ciuc care s-a arătat milioasă față de noi și ne-a înțeles nevoia de Dumnezeu.

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost trimisă de la Miercurea Ciuc?

Anastasia Iorgulescu: În '64, când s-a dat decretul de eliberare, eu și deținutele din cameră am fost transferate la Jilava, unde am lucrat, din nou, la spălătorie, pe baza aceluiași motiv tembel: că suntem tinere și în putere. De Ziua Femeii, fiindcă „doamnele” temnicere aveau liber, ne-a păzit un bătrânel de treabă, pe care noi îl porecliserăm „moș Tăgârță”. Așa că mi-am luat inima în dinți și mi-am desfătat colegele de suferință, interpretând o arie din „Nabucco” (operă compusă de Giuseppe Verdi, în 1841 – n. a.). Aveam voce... doar v-am spus că inițial am vrut să dau la Conservator. M-a aplaudat până și moș Tăgârță, care însă mi-a atras atenția, prin vizetă, să nu mai practic sportul ăsta când nu e el prin zonă. Dacă m-ar fi auzit altcineva, m-ar fi băgat la „Neagra”.

Un căpitan cumsecade

Într-o bună zi, am fost chemată în biroul căpitanului care se ocupa de secția noastră – era unul dintre puținii gradați cumsecade întâlniţi acolo –, care mi-a zâmbit și m-a anunțat, cu o vădită plăcere: „Sisi, de acum ești un om liber. Pleci acasă!” Inițial nu am crezut niciun cuvânt, dar el mi-a pus pe masă biletul de eliberare și m-a povățuit, cu aerul grijuliu al omului mânat de bune intenții: „Sisi, am văzut că ești o femeie cu suflet mare și, de aceea, vreau să-ți dau un sfat: pe viitor, ai grijă ce spui și ce faci. Securitatea te poate aresta și după 10-20 de ani!” I-am mulțumit și l-am întrebat, cuprinsă de nerăbdare: „Și, îmi dați drumul chiar acum? Adică, până diseară o s-o văd pe mama?” În momentul acela, căpitanul și-a plecat privirea, stânjenit, și a dat dispoziția să intre următoarea deținută. El știa prea bine că mama murise, iar eu aveam să aflu asta abia peste câteva ore, numai că, atunci, pe loc, nu mi-a căzut fisa. Celelalte fete au fost înștiințate, pe rând, că vor fi eliberate. Eu am fost anunțată prima, fiindcă ne luau în ordinea condamnărilor, în mod descrescător, pornind de la cele mai mari. Îmi amintesc că, înainte să fim mutate de la Miercurea Ciuc, una dintre deținute, care mai avea doar șapte luni de închisoare, s-a spânzurat la izolare. Sărmana, dacă ar mai fi rezistat puțin...

Răzvan Gheorghe: Povestiți-mi ce s-a întâmplat în ziua eliberării...

Anastasia Iorgulescu: Înainte să părăsesc Jilava, în ziua de 14 aprilie 1964, chiar la poarta penitenciarului mi s-a cerut să semnez o declarație, pe proprie răspundere, în care să mă angajez că nu voi dezvălui nimănui ce am pătimit prin pușcăriile patriei. Am refuzat la modul categoric, ba chiar am întrebat-o pe grefiera cu pricina: „Păi, cum așa, doamnă? Dacă mă întreabă mama ce mâncam seara, eu ce să-i spun, în loc de arpacaș? Brioșe?” Fac mențiunea că mi s-a permis să plec fără a semna acea hârtie. Pentru că avea tren abia a doua zi – celor din provincie, gardienii le dăduseră bani de bilete –, Marioara Bohățel a acceptat să rămână cu mine peste noapte, în casa surorii mele, Emilia, care locuia în București. Țin minte că cel mai mult m-a emoționat să văd copii și animăluțe. Odată ajunse în oraș, ne-am urcat în tramvaiul 27, care, în acei ani, ducea până la Chirigiu – aceea era zona în care trebuia să ajungem. Arătam amândouă jalnic și am avut surpriza ca ceilalți călători să se prindă că veneam de la închisoare. Cu toții știau că începuseră eliberările. Unii ne-au oferit scaunele, alții ne-au încurajat cu simpatie. Cred că ne-ar fi oferit și mâncare dacă ar fi avut la ei. Atitudinea acestor oameni ne-a ridicat moralul și ne-am bucurat că nu eram ostracizate.

„Mamăăăăă, a venit! A venit!"

Înainte de a ajunge la sora mea, am intenționat să las lângă un tomberon sacul plin cu haine împuțite, de la zeghe, pe care caralii ne obligau să-l cărăm cu noi, dar Marioara m-a convins să-l iau cu mine, fiindcă securiștii ne puteau acuza că l-am lepădat acolo înadins, pentru a le arăta trecătorilor calvarul din penitenciarele comuniste. În halul acesta ne aduseseră blestemații, să ne temem la fiecare mișcare! Până la urmă, am intrat în curtea casei, unde am dat nas în nas cu Vasile, cumnatul meu, care repara o motocicletă – el a fost membru al Gărzii Regale și prizonier de război, în Rusia, în urma bătăliei de la Țiganca. Sora mea avea doi băieți, iar unul dintre ei m-a văzut și a început să strige după ea, cât putea de tare: „Mamăăăăă, a venit, a venit!” Emilia a ieșit în fugă din casă, crezând că a ajuns vreo telegramă de la mine. Știa că, de regulă, înainte de eliberare, deținuților li se permitea să expedieze o scrisoare, în care cereau un rând de haine.

„A leșinat și a albit acolo, sub ochii mei"

În secunda în care a dat cu ochii de mine, sărmana de ea a leșinat acolo, în curte. Atunci am văzut pentru prima și ultima oară cum, în doar o fracțiune de secundă, i s-a albit o șuviță întreagă, de parcă cineva invizibil i-o muiase în var. M-am cutremurat din toată ființa mea, am îmbrățișat-o și am început să plâng în hohote. În doar zece minute, întreaga casa s-a umplut de prieteni și de rude, numai că, deși o căutam cu privirea, mama nu era niciunde. Când am întrebat-o, sora mea s-a schimbat la față și mi-a răspuns, doar cu jumătate de gură: „E dusă până la Pietroasele, la bunica. O ajută pe bătrână, pentru că nu se simte prea bine...” În momentul acela am realizat crudul adevăr și am scos un răget de fiară, care a fost într-atât de sălbatic și de puternic, încât nu am mai putut să vorbesc decât în șoaptă, pe o durată de două luni. Am suferit ca un câine și nu m-am putut împăca niciodată cu ideea că nu am mai găsit-o pe mama acasă...

Răzvan Gheorghe: Dar cum de ați fost atât de sigură că mama dumneavoastră murise?

Anastasia Iorgulescu: Vedeți dumneavoastră, în perioada detenției de la Miercurea Ciuc am participat la o ședință de spiritism. Tuti Mureșan și Iris Drăgăniță se pricepeau la așa ceva. Tuti intra în transă și susținea că vorbea cu morții. În timpul ședinței, una dintre ele ne-a întrebat pe noi, deținutele din cameră: „Cine este Tutuluș? Știe cineva ce înseamnă acest cuvânt?” În clipa aceea, am înghețat: așa mă alinta tatăl meu, în copilărie! Tuti mi-a spus că stă de vorbă cu un bărbat pe care îl cheamă Tudor, la fel ca pe tata, și mi-a comunicat: „Elena (bunica din partea mamei – n.a.) a murit, dar să nu descurajezi, fiindcă va mai fi durere în familie. Tutuluș, să rămâi o copilă bună, așa cum ai fost întotdeauna, și să nu îți pierzi niciodată credința în Dumnezeu!” Acesta a fost mesajul primit în acea seară, iar Tuti și Iris nu aveau de unde să cunoască toate aceste informații. Deși nu era un bigot – chiar îi critica pe preoți fiindcă iau bani la înmormântări și capătă câștig financiar din suferința oamenilor –, tata credea în Dumnezeu, în felul lui propriu.

„Mama s-a stins cu mine în gând...”

Când sora mea mi-a zis că mama e la Pietroasele, la bunica, și când am observat că evita să mă privească în ochi, mi-am dat seama că femeia care ne-a adus pe lume nu se mai afla printre noi. Apoi mi-a povestit că mama a făcut cancer la ficat și a murit la doi ani după Elena, cu inima zdrobită de încarcerarea mea. Deși nimeni nu s-ar fi așteptat la asta, recâștigase în instanță casa de la Cernica, unde își petrecuse cea mai fericită perioadă a vieții, alături de fetele ei și de bărbatul pe care l-a iubit, și a cerut să fie dusă acolo, pentru ultimele zile. Lângă patul ei de moarte, pe noptieră, se găsea o fotografie cu mine. Mama avea metastaze... sărăcuța nici nu mai știa ce vorbește... Mi s-a spus că a întrebat-o pe o verișoară de-a mea, Paula, dacă am venit acasă, iar aceasta, ca să-i facă trecerea mai ușoară, a încredințat-o că am revenit și că mă aflam în bucătărie. „Atunci... du-te repede și dă-i să mănânce! Sărmana mea fetiță, cât o mai fi suferit de foame pe unde a fost...”, a îndemnat-o mama, cu ochii cuprinși de lumină. Avea să moară peste doar o jumătate de oră. Biata de ea s-a stins la 49 de ani, cu mine în gând. A fost o mamă formidabilă.

Răzvan Gheorghe: Ce ați făcut după eliberare?

Anastasia Iorgulescu: Aveam să-l reîntâlnesc și pe fostul meu amor, de dinainte de arestare, Profir Băncilă, care, deși m-a așteptat cinci ani și jumătate, s-a căsătorit cu una care l-a amenințat că se duce la Securitate și-l toarnă că iubește o deținută politică. Poftim comportament de femeie îndrăgostită! Ca o paranteză, tot cu ocazia ședinței de spiritism de la Miercurea Ciuc, tatăl meu îmi transmisese să-l uit pe iubitul de afară, fiindcă nu mă merita. Deși Profir – care era un băiat frumos, înalt și bine făcut – și-a cerut iertare și a izbucnit în lacrimi, eu i-am explicat că nu are nici cea mai mică vină, doar nu mă condamnase el la închisoare pe viață. Așa a fost să fie. Apoi, Profir s-a stabilit în Canada, iar eu m-am măritat, în 1965, cu un tânăr inginer talentat, Valentin Dan Iorgulescu, alături de care am trăit o viață întreagă. Am o căsnicie fericită și acum, la aproape o jumătate de secol de la eliberarea mea. Împreună avem o fată frumoasă, pe Oana Alexandra.

„Fugeam în parc și așteptam să treacă primejdia”

La ceva timp după eliberare, am început să lucrez ca asistentă la o policlinică, a cărei directoare era doctorița Gâlea. Deși membră de partid, era o femeie excepțională. Ea mai făcea și lucrări dentare „pe sub mână” pentru cabinetul ei. De aceea, ori de câte ori ne trezeam cu vreo inspecție de la financiar, eu trebuia să îndes toate probele compromițătoare într-o geantă și să mă duc degrabă într-un părculeț, unde așteptam până trecea primejdia. Desigur că, dacă m-ar fi prins autoritățile, aș fi avut niște probleme uriașe. Cel mai probabil m-ar fi băgat la drept comun, dar nu mi-a fost teamă.

Răzvan Gheorghe: V-a mai hărţuit Securitatea?

Anastasia Iorgulescu: Într-o zi m-am trezit că întreabă de mine un căpitan de Securitate, care m-a luat de la policlinică, m-a băgat într-o mașină cu perdeluțe și m-a dus la Ministerul de Interne. M-a introdus într-un birou încăpător, unde m-au luat în primire doi vlăjgani, care purtau ochelari de soare. Voiau să știe ce fel de om era căpitanul acela de la Jilava, care mă anunțase că urma să fiu eliberată – v-am spus, el a fost unul dintre puținii oameni cu suflet din administrația acelei temnițe cumplite. Se pare că o mironosiță, fată de boier, care fusese închisă cu noi, îl turnase că a arătat milă și înțelegere față de suferințele deținutelor politic. Drept urmare, javrele Securității se pregăteau să-l aranjeze şi îi fabricau un dosar. Înțelegând situația, am pus mâna pe pix și am dat o declarație foarte bună, în favoarea acelui căpitan cumsecade, despre care am scris că era un om foarte sever și disciplinat, care nu ne scăpa deloc din supraveghere. La final, am specificat negru pe alb: „Dacă ar fi toți activiștii la fel ca el, Partidul Comunist Român ar ajunge foarte departe”. În după-amiaza aceleași zile, securiștii mi-au dat drumul și, pentru că i-am anunțat că refuz să traversez orașul neînsoțită, au timis un idiot cu mine, care m-a anunțat că nu dispune de mașină și că vom merge cu troleibuzul. Când am auzit asta, era prea târziu ca să mai scap de el... Odată ajunși la policlinică, când l-a văzut doctorița Gâlea, care nu era la birou atunci când fusesem reținută, l-a luat la trei păzește pe securist, mai să-i tragă o poșetă în cap.

„Sora mea plângea și mângâia mașina Securității...”

Cu toate acestea, agenții operativi m-au vizitat și a doua zi, de data aceasta acasă, iar sora mea a început să plângă și să le mângâie mașina, implorându-i să nu mă ia din nou de lângă ea. M-au dus în același birou, sub un pretext care m-a siderat: cică greșisem „încheierea” declarației și trebuia să o scriu din nou! Cu alte cuvinte, relatasem lucruri bune despre acel căpitan și lor nu le convenea deloc. Credeau că dacă mă tot umflau voi ceda și voi accepta să întocmesc o mărturie compromițătoare. Atunci am răbufnit și le-am spus de la obraz: „Nu vă este rușine? Vă cunosc îndeajuns de bine metodele, încât să trecem direct la subiect. Tot ce am avut de spus, se află în acea declarație. Susțin fiecare cuvințel de acolo. Păi ce, suntem la școala primară, ca să fac o introducere, un cuprins și o încheiere?! Vă rog să nu mă mai chemați niciodată aici. Eu îmi văd de treaba mea și dumneavoastră ar trebui să faceți același lucru!” În după-amiaza aceea, mi-au dat drumul și nu m-au mai deranjat o lungă perioadă. Desigur, m-au supravegheat în continuare, cu același zel dement.

Gheorghe Răzvan: Când a avut loc următoarea „vizită”?

Anastasia Iorgulescu: Spre finele anului 1987, s-au prezentat la locuința noastră un maior și o doamnă căpitan, sulemenită în ținută civilă, care, după ce ne-au fluturat pe sub nas două legitimții emise de Direcția de Securitate a muncipiului București, m-au invitat, pentru „o scurtă convorbire”, la sediul Miliției din Calea Victoriei. Întrevederea urma să aibă loc în dimineața următoare, în 23 decembrie 1987, ziua de naștere a fiului nostru, Dan Eugeniu – bărbatul meu are un băiat, dintr-o fostă căsătorie, pe care eu l-am iubit întotdeauna ca pe propriul meu copil. M-au dus la ultimul etaj al clădirii, într-un sector conspirativ folosit de Securitate, și m-au supus unui interogatoriu de câteva ore. Vă mărturisesc că, atât presiunea psihică, cât și starea mea emoțională amplificată, mi-au provocat o hemoragie cumplită, care a impus mai multe zile de asistență medicală de specialitate.

„Ei, bine, ascult Europa Liberă... Și, ce-i cu asta?”

Anchetatorii m-au întrebat de ce m-am întâlnit cu Stan Sever, unul dintre băieții care fuseseră cu mine în lot, pe care îl văzusem din pură întâmplare, într-o stație de troleu. Le-am explicat că nu am dialogat decât trei minute, doar nimicuri, și că, dintre femeile din pușcărie, le mai văzusem doar pe Iris Drăgăniță, la teatru, și pe doamna Volih, în autobuz, ambele fiind moarte de ceva vreme. Unul dintre securiști m-a întrebat de unde știam că Iris s-a prăpădit, iar eu i-am răspuns, fără să-mi dau seama de greșeala pe care o comiteam: „Păi, am auzit la Europa Liberă” – intenționasem să spun „România Liberă”, dar m-am grăbit. Apoi am încercat s-o dreg, spunând chiar purul adevăr: „Ei, bine, ascult Europa Liberă... Și, ce-i cu asta? Ascult, dar nu comentez!"

„Vaiiiiii, poți să vorbești! Eu credeam că ești mută!”

Când mi-au permis să plec din birou, până la ieșire m-a condus acea doamnă căpitan, îmbrăcată în civil, care m-a privit în tăcere, pe toată durata ultimelor anchete. Am convingerea că era un psiholog al Securității care avea menirea de a-mi analiza în detaliu orice gest și grimasă. I-am reproșat cruzimea metodele prin care hărțuiau oamenii, iar ea a bâiguit câteva cuvinte, vizibil enervată. Atunci am exclamat: „Vaiiiiii, poți să vorbești! Eu credeam că ești mută!”. Apoi i-am întors spatele și m-am dus la soțul meu, care mă aștepta în fața clădirii. Bietul de el era transpirat tot și fumase un pachet întreg de țigări. Se temea că o să mă piardă pentru totdeauna și că o să rămână singur cu băiatul. Deoarece este un inginer foarte bine pregătit, soțul meu a avut oportunitatea, înainte de '89, să fie trimis la o rafinărie din Banias, în Siria. Deși îmi aranjasem chiar și un loc de muncă, într-o clinică de acolo, eu am fost singura soție căreia Securitatea nu i-a permis să părăsească țara. Am fost considerată o bandită periculoasă pe toată durata dictaturii comuniste.

Răzvan Gheorghe: L-ați mai întâlnit vreodată pe torționarul Gheorghe Enoiu?

Anastasia Iorgulescu: Da, am avut această neplăcere teribilă. După Revoluție, în 2004, regizorul Alecu Solomon m-a cooptat, pe post de consilieră științifică, în proiectul documentarului pe care l-a realizat despre lovitura pusă la cale de banda Ioanid (este vorba despre documentarul „Marele jaf comunist” – n. a.). Din echipa de consiliere a făcut parte și Aurora „Lola” Dumitrescu (fostă deținută politic la Jilava și Mislea, mai multe detalii AICI – n.a.). La lansarea documentarului, l-am revăzut pe torționarul meu principal, nimeni altul decât Gheorghe Enoiu, „Măcelarul de la Interne”. Când domnul Alecu Solomon m-a anunțat că Enoiu era în sală, m-am cutremurat din întreaga fiinţă, iar inima a început să-mi bubuie, de parcă ar fi vrut să-mi spargă pieptul.

„Lola m-a îndemnat să mă duc la Enoiu și să-i trag o palmă peste fleancă”

Am întors un pic capul și l-am văzut – stătea tolănit pe ultimul rând, slăbise și, în ciuda vârstei înaintate, se ținea foarte bine. Lola m-a îndemnat să mă duc până la el și să-i trag o palmă peste fleancă, dar, fiind o doamnă, am refuzat să mă cobor până la nivelul lui, deși ar fi meritat-o din plin, animalul. La un moment dat, Enoiu a găsit de cuviinţă să ia cuvântul și să facă un comentariu pe marginea documentarului. Fiindcă n-am mai putut să mă abțin, l-am întrebat deodată, încăpățânându-mă să rămân, din lehamite, cu spatele la el: „Tovarăşu' căpitan Enoiu, că eu de căpitan vă știu, nu de general, am și eu o curiozitate: îmi puteți spune și mie ce simțeați în piept, atunci când ne cafteați de ne nenoroceați, până ne prăbușeam pe ciment, și ne stropeați cu apă rece? Bătea vreo inimă acolo?” Deși l-am luat prin surprindere, Măcelarul nu s-a dezis și s-a comportat la fel ca odinioară, în arestul de la Uranus, când a tăgăduit că îmi scosese doi dinți cu pumnul cu doar câteva ore înainte. Și-a holbat ochii inexpresivi și a exclamat teatral, fără niciun dram de rușine: „Eu, doamnă? Eu v-am bătut?!” Avea să moară în 2010. Acest porc și-a trăit întreaga viață în păcat și minciună.

Răzvan Gheorghe: Ce părere aveți despre procesele de anii trecuți ale foştilor torționari comunişti?

Anastasia Iorgulescu: Din punctul meu de vedere, acum degeaba îi mai pedepsim... Eu una i-am iertat pe toți, chiar și pe Gheorghe Enoiu. Faptul este consumat. Trebuie să realizăm că torționarii sunt niște abrutizaţi care suferă de o boli mintale, deoarece numai un psihopat poate să bată și să schingiuească o altă ființă umană, zilnic, cu o astfel de bestialitate și să mai fie și mândru de „munca” pe care a prestat-o. Nici nu îmi pot imagina că cineva întreg la cap ar fi putut să aibă astfel de îndeletniciri abominabile. Nefericiții care au căzut în ghearele lor au trecut prin niște suplicii îngrozitoare. Ce simt față de acești călăi? Să știți că pe mine nu m-a încercat niciodată sentimentul de ură, nici măcar atunci când Gheorghe Enoiu mă călca în picioare și mă izbea cu capul de toți pereții. Disprețul însă, da, îl simt până în adâncul sufletului. Mi-e silă când mă uit la torționari, când văd cu câtă nonșalanță susțin că ei au făcut numai bine. Chiar așa, după o viață întreagă de blestemății, să încerci să prostești lumea în față? Eu vreau ca, din toată această poveste a tragerii lor la răspundere, să se întâmple un singur lucru: torționarii să simtă rușinea și să aibă mustrări de conștiință adevărate, pentru a nu se prezenta în fața lui Dumnezeu aşa, cu sufletele covârșite de păcate și funingine.