Scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor: ”Indiscutabil, Securitatea a organizat torturile Experimentului Pitești. Apoi a aruncat totul în cârca legionarilor”. Mărturii din Casimca Jilavei EXCLUSIV INTERVIU

A plecat la Dumnezeu și mărturisitorul Marcel Petrișor, odinioară copil teribil al Gulagului. Privise moartea în ochi încă din Casimca Jilavei, și-apoi a tot revăzut-o. A fost prietenul fidel și confidentul unor nume grele ale generației ꞌ48, cărora le-a dus mai departe lupta și tumultul, mărturisindu-i prin toate mijloacele, cu penelul de invidiat, fapta și glasul. A rostit întotdeauna adevărul despre ororile piteștene. Întreaga sa viață a fost o voce incomodă, un martor neîmblânzit al genocidului comunist. Dumnezeu să-l odihnească alături de toți frații de suferință. 

Am avut copleșitoarea onoare de a-l cunoaște, prin mijlocirea unui prieten istoric și scriitor, și de a-l intervieva timp de mai multe ore.  Se întâmpla tot într-o toamnă mohorâtă, când ne-a invitat în casa lui din București. Marcel Petrișor pufăia neîncetat din lulea. Într-o pauză ne-a omenit cu slană afumată, brânză de oaie, ceapă roșie și pălincă, alternând istoriile din pușcării și lagăre ale groazei cu poveștile copilăriei de la Ocișor, satul care l-a bântuit paradisiac întreaga viață, indiferent de înstrăinările sale geografice. Inevitabil, ne-a vorbit și despre Demonii lui Dostoievski. Dar cel mai mult ne-a vorbit despre demonii și îngerii personali. 

Categoric, a fost una dintre marile întâlniri ale vieții mele. Nostalgia ei avea să mă urmărească mereu. Mi-a fost dor de domnul Marcel Petrișor din chiar clipa în care ne-am despărțit pentru totdeauna. Așa ceva nu se poate uita vreodată, mai ales când ai șansa de a privi în ochii istoriei trăite. 

În acest context, Podul.ro republică amplul interviu pe care regretatul Marcel Petrișor l-a acordat autorului acestor rânduri. Articolul inițial: 

Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate absolută, un amplu interviu cu scriitorul, profesorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor, supraviețuitor din Casimca Jilavei – hrubă pe care Gheorghe Calciu-Dumitreasa a numit-o ”Corabia morții”, din rațiuni pe care le vom dezvolta pe larg –, acolo unde i-a avut colegi de celulă și suferințe pe unii dintre cei mai importanți protagoniși ai Experimentului Pitești, dintre care îi amintim pe Alexandru ”Țanu” Popa (fost ”secund” al lui Eugen Țurcanu), Constantin ”Costache” Oprișan (fost șef al Frățiilor de Cruce), Iosif V. Iosif, Nutti Pătrăşcanu, Paul Grimalschi sau Aristotel ”Aligo” Popescu.

Bazându-se pe informațiile aflate în mediul carceral, prin discuții directe cu victimele și agresorii, la rândul lor victime, dar și pe informațiile acumulate de-a lungul întregii sale vieți, coroborate cu dosarele din arhive, Marcel Petrișor susține că toate torturile inimaginabile aferente reeducării de la Pitești au fost gândite în mod premeditat, organizate și supravegheate de Securitate, care le-a promis libertatea și funcții babane lui Eugen Țurcanu și acoliților acestuia, aceeași Securitate beneficiind din plin de turnătoriile cauzate de tortură și de zdrobirea ”dușmanilor de clasă”. Ulterior, după generarea și întreținerea acestei demențe de neînchipuit, Securitatea a dat curs senariului manipulator și delirant potrivit căruia legionarii ar fi fost unicii responsabili pentru bestialitățile de la Pitești.

Precizăm că Marcel Petrișor ne-a oferit acest interviu în iarna lui 2015, nu a mai fost publicat până în prezent și face parte dintr-un amplu proiect editorial.

Răzvan Gheorghe: Să începem cu o serie de repere personale...

Marcel Petrişor: Părinții mei au fost profesori și aveau, în spiritul acelor vremuri, o solidă pregătire austro-ungară. Provin dintr-o familie înstărită, grație agoniselilor bunicilor și străbunicilor, neam de preoți și de țărani gospodari. Am urmat cursurile școlii primare în satul natal, Ocişor, fiind instruit chiar de tatăl meu, Aurel Petrişor. Bietul de el a depus eforturi considerabile încercând să-mi deschidă ochii către aritmetică, însă această disciplină s-a dovedit un veritabil coșmar al copilăriei mele. Când m-a învățat alfabetul, exasperat de neatenția mea ștrengărească, tata a făurit fiecare literă în parte din aluat copt în cuptor și, în timpul lecțiilor, ne servea pe noi, învăţăceii lui, cu câte două litere pe zi, pe care le ronțăiam cu mare poftă. Erau amuzante lecțiile tatălui meu... Uneori mă întreba, când observa că nu mai recunoșteam vreo slovă deja digerată: „Dar ce-ai mâncat ieri, măi uitucule?!”

Răzvan Gheorghe: Peste ani, aveaţi să deveniţi profesor, la fel ca părinţii dumneavoastră. Când v-aţi descoperit predilecţia pentru limbile străine?

Marcel Petrişor: La prima întâlnire, nici limbile străine nu mi-au stârnit vreo curiozitate lăuntrică. Îmi amintesc că mama o ținea una și bună, îndemnându-mă să învăț germana. „Dacă știi nemțește, vorbești și cu împăratul!”, mă îmbrobodea draga de ea, adăugând, de cele mai multe ori, pe o tonalitate solemnă: „Iar dacă știi și latinește, ca tată-tău, poți vorbi și cu Dumnezeu!” Urmarea? Când am împlinit trei ani, mama a început să mă trimită, câte o lună, pe post de „învățăcel” la o mătușă, în Noul Banat (acum comuna Horia – n. aut.), care era locuit numai de şvabi. Mătuşa – măritată acolo cu un notar, Hess – sporovăia cu mine numai în nemţeşte, ceea ce îmi displăcea profund, fiindcă îmi dădea impresia că mă aflam într-o lume stranie, departe de tot ce cunoscusem până în acel moment. Când scăpam din Noul Banat, trăiam o fericire sinceră, desăvârşită... Totuşi, bruma de germană deprinsă atunci mi-a folosit mult mai târziu. Inevitabil, în anii copilăriei am acumulat şi niţică maghiară, de la vecini şi prieteni. Apoi, în liceu şi în facultate, am învăţat cu oarece uşurinţă rusă, franceză, engleză şi spaniolă. Bunăoară, limba rusă m-a atras foarte rapid, datorită pasiunii mele pentru marea ei literatură. Şi în ziua de astăzi, când simt nevoia unei lecturi cu adevărat desfătătoare, nu mă pot abţine să nu citesc „Suflete moarte”. Ardelenii obişnuiesc să spună că literatura e de două feluri: ori procopsitoare, ori desfătătoare. Cu alte cuvinte, una te îmbogăţeşte cu informaţii, te procopseşte la cap, iar cealaltă te învăluie cu frumuseţea povestirii.

„Io ştiu tăt ce scrie-n cărţi, da-n cărţi nu scrie tăt ce ştiu io!”

În Ardealul copilăriei mele educaţia ocupa un loc de cinste, cu atât mai mult dacă, finalmente, era încununată de titlul de doctor, căruia i se spunea „titulă”, însă erau şi cazuri când ştiinţa de carte nu reprezenta totul. Odată mi-am întrebat bunica paternă – Ruzalia, care era analfabetă, dar înţeleaptă, foarte bogată şi pricepută în toate ale gospodăriei – de ce nu se uită-n „foi”, adică în reviste, ca mama. Voi ţine minte răspunsul ei întreaga viaţă: „N-am nevoie, că io ştiu tăt ce scrie-n cărţi, da-n cărţi nu scrie tăt ce ştiu io!” Bunica Ruzalia era bogată fiindcă primise zestre însemnată de la tatăl ei – Ion Petrişor, preot în Luncoiu – şi s-a priceput de minune să o înmulţească. Avea o isteţime nativă demnă de invidiat, o lesniciune a minții.

Mina de aur din pivniță

De felul lui, străbunicul Ion Pe­trişor se trăgea dintr-o zonă foarte amărâtă – de la Grohot, de sub Muntele Găina, unde, chiar şi în postul Crăciunului, sărmanii oamenii nu aveau altă mâncare decât miezul nucilor. Preotul Ion Petrişor avea să le slujească minerilor de la Luncoi, care l-au plătit în praf de aur – aceştia puteau scoate din galerii praful, pe care-l doseau prin anumite ascunzători, dar nu şi bucăţile de minereu, fiindcă existau destule controale. La un moment dat, ortacii au săpat o mină chiar în pivniţa părintelui şi au făcut astfel încât să poată lucra şi pentru el. Aşa s-a îmbogăţit străbunicul meu, preotul Ion Petrişor! Cu banii obţinuţi şi-a trimis fiul la studii de teologie şi inginerie în Germania, la prestigioasa Universitate din Tübin­gen, a pregătit o zestre considerabilă pentru fată, a construit o şcoală în Luncoi şi a ridicat mai multe biserici. Ion Petrişor a fost un preot cu har care i-a ajutat întotdeauna pe cei nevoiaşi.

Cum semna bunica Ruzalia împrumuturi de mii de coroane

Cu banii primiţi zestre, bunica Ruzalia a construit o casă boierească, la Ocişor, al cărei mobilier a fost comandat de la Viena. Gospodăria era utilată la cel mai înalt nivel – hambar, grajd, cămară, stupărie, o casă a argaților ş.a.m.d.. De asemenea, bunica a cumpărat pământ şi numeroase animale. Tot ea a strâns banii familiei în bănci şi i-a girat pe cei care aveau nevoie de împrumuturi. Întrucât era analfabetă şi nu ştia să semneze actele de girant, Ruzalia ajunsese la o utilă înţelegere cu banca: dacă punea de­­getul cel mic, omul căruia îi „semna” astfel împrumutul pu­tea lua 500 de zloţi de aur sau coroane, dacă îl pu­nea pe urmă­torul, obţinea mai mult, şi tot aşa, până la degetul cel mare, a cărui amprentă echivala cu un împrumut de 5.000 de coroane! Bunica a născut paisprezece copii, dintre care au trăit doar opt – pe toţi aceştia a ştiut să-i aşeze la casele lor. Pe tata l-a însurat chiar ea, încăpăţânându-se să-i aleagă şi să-i peţească nevasta. Aşa s-a căsătorit tata cu mama, Melania, care era tot fiică de preot, dar foarte săracă, însă se potrivea perfect criteriilor ferme ale bunicii: „O nevastă tre' să fie zdravănă, nu betegoasă, ca să muncească. Tre' să fie arătoasă, ca să-ţi fie drag să ieşi cu ea în lume şi, nu în ultimul rând, e bine să fie orfană, ca să nu fugă acasă la ai ei când nu-i convine ceva!” Mama a însumat toate aceste calităţi.

Răzvan Gheorghe: Iniţial, aţi urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Cluj. Cum aţi ajuns student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti?

Marcel Petrişor: Deoarece tata m-a anunţat că nu-mi plăteşte cheltuielile aferente facultăţii decât dacă urmez Medicina, m-am conformat şi am intrat la Medicină, la Cluj, însă am reuşit să mă plictisesc îngrozitor, după doar doi ani de studiu... Încă din liceu mă atrăseseră activităţile „extravagante”, care mă diferenţiau de ceilalţi. De pildă, urmasem cursuri de planorism la o şcoală nemţească de pe lângă Brad, fapt care-l enervase la culme pe tata. Nici după acel episod nu m-am „cuminţit”, ba chiar am ajuns să cresc vipere şi alţi şerpi veninoşi – recoltam veninul şi-l vindeam unui farmacist evreu din Hălmagiu. Odată a fost cât pe ce să mă muşte de moarte o viperă... Aşadar, fiind deprins să fiu altfel decât marea majoritate a celorlalţi tineri, am părăsit Medicina, în anul al doilea, şi m-am înscris la Filosofie, în 1951, mânat de visul adolescentin de a-mi construi un sistem filosofic propriu. Evident că tata s-a ţinut de cuvânt şi mi-a tăiat degrabă subvenţia, dar am reuşit să mă descurc cu ajutorul mamei, care îmi mai trimitea unele sume, modice, şi cu sprijinul unor preoţi milostivi.

„Audiam cursurile lui Blaga, la Biblioteca Judeţeană din Cluj...”

În acea perioadă, îl audiam pe Lucian Blaga, care fusese deja exclus de la catedră, în incinta Bibliotecii Judeţene din Cluj, unde ţinea cursuri private, gratuite, în fiecare săptămână. Tot în 1951, studenţii de la Filosofie (atât cei din Cluj, cât şi cei din Timişoara) au fost transferaţi la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Aşa am ajuns în Capitală.

Răzvan Gheorghe: Care erau cauzele acestei strămutări?

Marcel Petrişor: Autorităţile comuniste considerau că Filosofia era o facultate ideologică cu un ridicat potenţial de periculozitate şi, tocmai de aceea, ne-au adunat pe noi, studenţii cu aspiraţii filosofice, în Bucureşti, pentru a ne pune sub o strictă supraveghere politică. Urmările n-au întârziat să apară. Aveam să fiu arestat pe 13 aprilie 1952, chiar de ziua mea de naştere.

Răzvan Gheorghe: Care a fost motivul arestării?  

Marcel Petrişor: Securitatea îl reţinuse pe un coleg şi prieten pe care-l urmărea de mult timp, fiindcă reuşise să scape de marile arestări din '48, când legionarii (şi nu numai) au fost căutaţi până şi-n gaură de şarpe. Era vorba despre Ovidiu Cotruş, nepotul poetului Aron Cotruş, unul dintre fruntaşii Centrului Studenţesc Legionar din Cluj. Cu prilejul amănunţitei percheziţii la care l-au supus, securiştii au depistat asupra lui cartela mea de cantină, pe care i-o dădusem ca să poată căpăta hrană, fiindcă viaţa de fugar era înţesată de mari, mari lipsuri, pe lângă pericolele aferente. Ovidiu fusese student la Cluj, în '48, şi reuşise să se sustragă valurilor de arestări de la sfârşitul anilor '40, stând ascuns la diverse adrese, pe la rude, pe la amici. Fiindcă eram prieteni şi, totodată, fiindcă familia mea se înrudea cu familia Cotruş, eu l-am găzduit trei ani pe Ovidiu, la Ocişor. Ţin minte că el stătea într-o cameră mare şi citea, citea cât era ziulica de lungă, iar seara, când venea mama să-l întrebe de viaţă, începea să-i povestească toate câte se petrecuseră prin sat, astfel încât bietul meu prieten ajunsese să cunoască numele ţăranilor, al vacilor şi al porcilor din întregul Ocişor.

Cartela lui Matei Boilă, strănepotul lui Iuliu Maniu

Când eu m-am înscris la Facultatea de Filosofie din Cluj, Ovidiu Cotruş a venit la Bucureşti şi s-a ascuns la nişte rude ale viitorului preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Ulterior, aveam să ne reîntâlnim în '51, când, aşa cum v-am precizat, toţi studenţii de la Filosofie din Cluj şi din Timişoara au fost transferaţi în Capitală. La Bucureşti, locuiam în căminul Brutus şi mâncam la o cantină obştească. Eu îi dădeam lui Ovidiu cartela mea de cantină, în timp ce Matei Boilă, unul dintre strănepoţii lui Iuliu Maniu, îi împrumuta cartela de îmbrăcăminte. Aşa era pe atunci, în noua republică făurită de hoardele comuniste: aveai dreptul la un palton şi la un costum o dată la doi ani, şi-apoi, o singură dată pe an, puteai achiziţiona o pereche de ghete şi două cămăşi. Produsele se cumpărau mai ieftin dacă foloseai cartela.

Omisiune de denunţ şi favorizarea făptuitorului

După ce securiştii au găsit cartela în buzunarul lui Ovidiu Cotruş, au descins în forţă şi m-au arestat chiar din căminul Brutus, însă agenţii nu l-au putut depista şi pe Matei Boilă, căutat din aceleaşi considerente, întrucât el era deja arestat – fiind strănepotul lui Iuliu Maniu, nu a putut scăpa, deoarece Securitatea i-a azvârlit în spatele gratiilor pe toţi cei care avuseseră o legătură cu oameni politici de o asemenea anvergură. În acea perioadă, Matei Boilă trudea pe la Canal cu puşca-n coaste, dar securiştii l-au vânat mai bine de jumătate de an, aiurea, până când au realizat că îl aveau, oricum, băgat la colivie. Fiind închis, Matei Boilă şi-a continuat condamnarea prealabilă, 5 ani administrativ, la care s-a adăugat şi cea nouă, pentru omisiune de denunţ şi favorizarea făptuitorului. Eu am fost judecat pentru aceleaşi „delicte”, iar condamnarea a fost de un an şi jumătate de închisoare, pedeapsă pe care am isprăvit-o până la finalizarea procesului.

Întemniţat administrativ

Numai că, în anii aceia cumpliţi, se putea da şi pedeapsă administrativă – în lipsa oricărei noi hotărâri a vreunei instanţe şi numai în „temeiul” voinţei capilor Administraţiei Penitenciarelor –, până la cinci ani de închisoare. Vă dați seama că n-am putut rata „castronul cu bomboane” și m-am procopsit și eu cu o astfel de condamnare administrativă. Când m-au arestat, am trecut prin anchetele violente din Calea Rahovei şi din Uranus, apoi am ajuns la Jilava, Aiud și Gherla. În 1955, s-a dat o amnistie ce privea condamnările mai mici de cinci ani, dar și pedepsele administrative. Din pricina birocraților comuniști, care au tot tărăgănat actele, m-au eliberat abia în iulie 1956. Aceasta va fi fost prima mea pușcărie.

Răzvan Gheorghe: În această primă detenţie, 1952-1956, aţi auzit ceva, orişice, despre reeducarea de la Piteşti?

Marcel Petrişor: Nimic, de-a lungul anului '52... Însă, în '53, apăruseră nişte zvonuri sinistre prin închisori. Se şuşotea despre arestări ciudate, bătăi animalice şi torturi de neimaginat... Ce-i drept, zvonistica aceasta coincidea cu perioada în care fusese săltat Eugen Ţurcanu. Securitatea pregătea mascarada aceea de proces... 

Răzvan Gheorghe: Să revenim, fiindcă vom discuta pe larg despre Experimentul Pitești, în scurt timp. Ce aţi făcut după eliberarea din iulie 1956?            

Marcel Petrişor: Prima mea intenţie a fost aceea de a-mi continua studiile la Facultatea de Filosofie. Motivat de acestă dorinţă, mi-am luat inima-n dinţi şi am solicitat o audienţă la Ilie G. Murgulescu, fost ministru al Învăţământului Superior. Într-un final, am fost primit şi i-am explicat tovarăşului că eu eram anul al IV-lea când am fost arestat şi că voiam, totuşi, să-mi termin facultatea. În fond, mai aveam doar câteva examene de dat şi solicitam permisiunea de a mă reînscrie la cursuri, prin acceptarea unor echivalări. Murgulescu a ridicat din umeri, m-a fixat cu privirea şi mi-a spus fără ocolişuri: „Dom'le, eu nu îţi pot da permisiunea să continui Facultatea de Filosofie, doar ai făcut puşcărie politică... dar cred că nu ar fi probleme să studiezi la Facultatea de Litere...” Zis şi făcut – neavând o alternativă viabilă, am început să învăţ franceză şi să-mi dau examenele de diferenţă la Filologie. De altfel, eu mai avusesem nişte legături cu Filologia. În perioada '49-'51, înainte de prima mea arestare, Filosofia şi Literele aveau cursuri comune cu Tudor Vianu, iar eu mă împrietenisem cu niște băieți de la Filologie: Modest Moraru, Irina Mavrodin, Matei Călinescu. Ca o paranteză, când am intrat a doua oară în puşcărie, în '56, după Revoluţia din Ungaria, ei erau asistenţi şi conferenţiari universitari, iar când am ieşit, în '64, deţineau funcţii importante în cadrul Facultăţii. Tocmai de aceea, după decretul din '64, când aveam să mă reînscriu la franceză şi să continui Literele, nu prea am trecut pe la cursuri. Când ne întâlneam, înaintea examenelor, erau foarte curioşi să audă povestiri de la puşcărie. Aşa că frecvenţa nu a fost deloc o problemă spinoasă.  

Un geamantan plin cu coniac şi un doctorat obţinut la Sankt Petersburg

Tot atunci, după cea de-a doua eliberare, am aflat că decan la Filologie era Ion Toboşaru, care, cu ocazia primei mele arestări, în '52, fusese şi el luat la întrebări de Securitate. Toboşaru era băiat de ceferist şi avea o situaţie foarte umilă acasă. Până la urmă, securiştii au hotărât că el nu se făcea vinovat cu nimic, însă i-au interzis să mai urmeze cursurile Facultăţii de Filosofie. Drept urmare, Ion Toboşaru s-a înscris la Litere. După eliberarea mea din '64, când m-am reorientat spre studiile universitare, Toboşaru m-a întrebat dacă nu doream să-mi iau doctoratul. „Nu. Dar ce, tu l-ai luat?”, l-am descusut, din pură curiozitate. „Da, mă! Mi-am luat doctortul la Sankt Petersburg!”, m-a anunţat Toboşaru, cu mândrie. „Păi... cum ai reuşit? De unde ştii tu limba rusă?!”, l-am întrebat, cuprins de mirare, moment în care Toboşaru a izbucnit în râs şi mi-a spus că mai ţinea minte, de la mine, câteva cuvinte! Noi am fost colegi de facultate, iar rusa era disciplină obligatorie. V-am mărturisit că mi-a plăcut enorm s-o învăţ, pentru literatura ei uriaşă, aşa că, la examenul final, ceilalţi studenţi m-au rugat să mă aşez în prima bancă, fiindcă puteau copia cu uşurinţă de la mine. Îmi amintesc că profesoara era o babă mioapă, care nici nu prea înţelegea ce se petrecea în jurul ei. Eu scriam cu o pensulă, iar Toboşaru – aşezat strategic, chiar în spatele meu – copia totul şi transmitea mai departe. Însă el nu ştia rusă, să fim serioşi! Ăsta a fost motivul pentru care l-am întrebat cum a căpătat doctoratul la Sankt Petersburg. Răspunsul lui Ion Toboşaru m-a amuzat teribil: „Foarte simplu, Marcele! Mi-am luat un geamantan pe care l-am umplut cu sticle de coniac şi, la Petersburg, am dat peste unu' care avea rude sus puse. Ăla m-a întrebat dacă voiam să obţin un doctorat şi m-a asigurat că putea aranja asta. Azi aşa, mâine aşa, până într-o noapte albă, când ne-am plimbat cu barca pe Neva. Atunci mi-am pus la bătaie geamantanul plin cu coniac şi, când s-a isprăvit ultimul strop, obţinusem doctoratul!”

Răzvan Gheorghe: Să revenim în '56. Cum v-au arestat a doua oară? Care a fost motivul?

Marcel Petrişor: În '56, locuiam cu Demostene Andronescu, în Blocul Wilson de pe Magheru. Demostene provenea dintr-o famile săracă din Vrancea, familie cu şase copii. Iniţial, el a fost adus la Bucureşti de un frate de-al lui, care lucra la manutanţa din Giuleşti. Ironia a făcut ca o soră (de profesie învăţătoare) a lui Demostene Andronescu să se mărite cu un securist, motiv pentru care i-a fost alocată o garsonieră în mansarda Blocului Wilson, vis-à-vis de sediul Ministerului de Interne. În acea garsonieră ne-am mutat eu şi Demostene. Nu mică mi-a fost surprinderea când, pe coridorul mansardei, am dat nas în nas cu mulţi dintre gardienii din '55 şi '56 care suprevegheau arestaţii în beciurile de la Interne – aveau şi ei garsoniere în mansardă! Aşadar, caporalii şi sergenţii căpătau cămăruţe la înălţime, în timp ce ofiţerii de calibrul criminalului Petrache Goiciu se lăfaiau la primele etaje, în cele mai luxoase apartamente ale renumitului Bloc Wilson. Uneori, nevestele gardienilor de la Interne ne ciocăneau la uşă şi ne rugau să le împrumutăm ba cu niscai bani, ba cu ceapă, cu sare sau cu pâine, aşa cum se practica între vecini.

Intenţia: organizarea unei manifestaţii de solidaritate cu Revoluţia din Ungaria

După înăbuşirea în sânge a Revoluţiei din Ungaria, noi – Demostene Andronescu, eu şi mulţi alţi tineri – intenţionam să organizăm o manifestaţie de solidaritate cu studenţimea maghiară.  Erau vremuri tulburi, iar unele medii studenţeşti fierbeau la propriu, însă securiştii se aflau pe urmele noastre. Pe mine m-au arestat din Blocul Wilson şi – spre deosebire de prima arestare, când am trecut prin anchetele din Calea Rahovei şi din Uranus – m-au dus direct în beciurile Ministerului de Interne. Acolo ne-a păzit un fost vecin sergent, care a rămas năuc când ne-a văzut după gratii, cu atât mai mult cu cât soţia lui obişnuia să ne ciocănească deseori la uşă... Acesta a fost motivul pentru care sergentul a dat dovadă de omenie şi ne-a mai lăsat să dormim, ceea ce era total interzis în timpul zilei. Dacă erai surprins dormind, primeai cafteală sau supliment de restricţii. Ei bine, sergentul acela s-a milostivit să închidă ochii ca să-i putem închide şi noi, studenţii arestaţi, ceea ce ne-a mai întărit, în contextul numeroaselor interogatorii de o bestialitate greu de reprodus.

„Unii tineri se sinucideau sau, mă rog, încercau...”

Subsolurile de la Interne erau moderne şi aveau „dotări standard”. Fiecare celulă era prevăzută cu un pat din beton pe care abia te puteai mişca. Aveam o saltea, un cearșaf şi o pătură sură. În timpul nopţii, eram obligaţi să dormim cu pătura trasă până pe piept şi cu mâinile deasupra, la vedere, ca să putem fi supravegheaţi în permanenţă. Ziua aveau pretenţia să stăm cu ochii aţintiţi la vizetă, ca să vadă gardienii totul, fiindcă unii tineri se sinucideau sau, mă rog, încercau. Gardianul care se plimba prin faţa vizetelor era răspunzător de starea ta, el trebuia să te menţină în dispoziţia de care aveau nevoie anchetatorii Securităţii. Adică, gardianul nu trebuia să te omoare, dar nici nu îţi dădea vreun răgaz de relaxare, cât de mic, ca să găseşti putere în tine.   

Condamnat la moarte

Iniţial, am fost condamnat la moarte, dar, după şase luni, pedeapsa a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Sentinţa de lichidare am auzit-o chiar din gura faimosului Gheorghe Enoiu, care s-a grăbit să coboare până în celula noastră doar ca să ne anunţe, triumfător: „Ha! V-am îmbrăcat în pardesiu de scânduri!” În acea perioadă, Enoiu era şeful anchetatorilor, bătăile animalice fiind marea sa specialitatea. El inspecta cu rigurozitate batalioanele de anchetatori ale Securităţii, dându-le indicaţii precise, cumplite.

Răzvan Gheorghe: Care e cea mai cumplită amintire personală referitoare la Gheorghe Enoiu?

Marcel Petrişor: Imediat după arestare, când securiştii m-au dus în beciurile de la Interne, mi-au luat şireturile şi mi-au făcut înscrierea în celulă, deopotrivă cu celelalte proceduri. Apoi m-au împins pe scări până la unul dintre etaje şi au deschis uşa unui birou spaţios. Vă mărturisesc că am înţepenit când am văzut sala aceea... Acolo erau două mese dispuse în colţurile îndepărtate, iar Enoiu se plimba rânjind prin încăpere, total dezbrăcat de la brâu în sus, în timp ce şoldurile şi picioarele îi erau acoperite de un cearșaf stropit cu sânge, care avea rolul de a-i păstra curaţi pantalonii uniformei. Pe parchet erau dâre goase de sânge. Ce mai... un spectacol de abator modern, dom'le! Bietul Saşa Ivasiuc zăcea prăbuşit într-un colţ, dar nu l-am putut recunoaşte din prima clipă, fiindcă părea un şomoiog de zdrenţe care sângera. Am observat că era înconjurat de vreo opt vlăjgani înarmaţi cu bâte împletite, speciale. Îl masacraseră... Ivasiuc fusese călcat în picioare şi lovit în cap cu bâtele până când îşi pierduse cunoştinţa. Gheorghe Enoiu – supranumit „Măcelarul de la Interne” – era regizorul animalic al acelui masacru. La un moment dat, Enoiu l-a apucat pe Ivasiuc de păr, i-a ridicat spre mine faţa tumefiată şi m-a întrebat, fixându-mă cu ochii lui inexpresivi, bovini: „Bă, tu-l cunoşti p-ăsta?” În acel moment, mi-am dat seama că bucata aceea de carne vie era Ivasiuc, dar am negat că l-aş cunoaşte. Atunci, Enoiu i-a poruncit unui sergent: „Ia aruncă, bă, două găleţi peste leşinat, ca să-l recunoască ăsta!” Zis şi făcut. Apa rece ca gheaţa l-a readus în simţiri pe Ivasiuc. Enoiu l-a înhăţat din nou de păr, cu un gest brutal, şi i-a ridicat capul încă șiroind de sânge. De data aceasta, Măcelarul l-a întrebat pe Alexandru Ivasiuc, indicându-mă cu degetul: „Bă, 'da tu-l cunoşti p-ăsta?” Înainte ca victima să poată articula vreun răspuns, orişicare, Enoiu a dat drumul părului din strânsoarea pumnului, astfel că Saşa s-a izbit cu fruntea de duşumea. După aceea a început bătaia mea, care a durat săptămâni întregi.

Răzvan Gheorghe: Ce e esenţial de reţinut de aici, din perioada anchetelor lui Enoiu? Ce dorea Securitatea să afle de la studenţii din '56?

Marcel Petrişor: În primul rând, Securitatea era interesată să afle cum se născuse o opoziţie studenţească şi în România, după sângeroasele evenimente din Ungaria. Pe mine, pe Demostene Andronescu şi pe Mihai Grama, şeful nostru de lot – cu toţii fiind foşti deţinuţi politic, în '52-'56 – ne-au arestat sub bănuiala că intenţionam să organizăm o manifestaţie de solidaritate cu studenţimea maghiară. Desigur, noi chiar ne pregăteam pentru aşa ceva, numai că agenţii ne-au înhăţat la timp! Premergător arestării, Securitatea şi-a amenajat un post fix chiar în Blocul Wilson, ca să observe în detaliu cine intra în garsoniera noastră, ce legături aveam, dacă ne vizita cineva sosit de peste frontiere pentru a ne transmite niscai mesaje ş.a.m.d.. Noi nu am prins de veste că eram filaţi cu cel mai mare zel. În pofida tuturor acestor rigori, securiştii n-au găsit nimic din ceea ce-şi doreau, or asta i-a enervat la culme, întrucât ei aveau nevoie de o povestioară cât mai trasă de păr pentru a ne încondeia cu cele mai aspre și delirante condamnări. Un lucru mi-e cât se poate de limpede: autorităţile voiau să zdrobească în faşă orice încercare de protest studenţesc şi, tocmai de aceea, în cazul lotului nostru – din care făceau parte foşti deţinuţi politic, cu excepţia a două persoane –, Securitatea dorea să dea o lovitură cumplită, cu adevărat exemplară.

Născocirea unei absurde conspiraţii externe

În realitate însă, unica „victorie” a securiştilor a fost descoperirea că, în '44, Mihai Grama – care, după Revoluţie, avea să ajungă în Parlamentul României – făcuse puşcărie în Germania. Mihai era absolvent al unui liceu militar din Craiova şi fusese trimis la o şcoală din Germania pentru perfecţionare în materie de sabotaj, împreună cu alţi câţiva, urmând să fie paraşutaţi în România. În timpul şcolii, Mihai a intrat în conflict cu autorităţile nemţeşti, motiv pentru care a fost condamnat la moarte şi, ulterior, azvârlit într-o puşcărie. Acolo, el a fost repartizat în celulă cu un englez pe care germanii îl condamnaseră la moarte sub acuzaţia de spionaj. Toate câte vă spun s-au petrecut în Germania, în '44. Totuşi, ce credeţi că au făcut anchetatorii lui Gheorghe Enoiu, în '56, după doisprezece ani? Securiştii au susţinut – interogatoriu după interogatoriu, pe fundalul unor cafteli îngrozitoare – că acel englez l-ar fi instruit pe Mihai Grama, în puşcărie, referitor la modul în care s-ar fi putut organiza o insurecţie armată, în România, cu sprijinul unor grupări externe! Dar, ca să se ajungă la o atare versiune ce friza absurdul, vă daţi seama că Mihai a fost jucat în picioare... Securişii erau de-a dreptul obsedaţi să-şi motiveze mistificările şi tâmpeniile din dosare, aşa că îşi fixau drept ţintă născocirea unei conspiraţii de genul acesta, oricât de penibilă ar fi fost. Dar, până se ajungea la „consfinţirea” acestor povestioare necesare dosarelor, te băteau de-ţi suna apa-n cap...  

Răzvan Gheorghe: Povestiţi-mi câteva frânturi, fragmente, din timpul anchetelor...

Marcel Petrişor: Odată, înainte de a mă pune la rangă, un ofiţer sovietic mi-a zbierat, în rusă: „Înapoia noastră sunt 700 de milioane de oameni, înapoia voastră e prăpastia! Vorbeşte, dacă nu vrei să cazi în ea!” Acum mă bufneşte râsul ori de câte ori îmi amintesc de prostia ăluia, de gesturile lui caraghioase, teatrale, dar atunci a fost teribil de dureros... Nu mai reţin ce am bâlbâit eu, cu titlu de răspuns, dar m-a rupt în bătaie... Mai ţin minte figura buhăită a unui ofiţer, cred că era basarabean, care repeta ca nebunul, holbându-se la mine: „Partidu' vrea să ştie tăt, tăt, tăt cum o fost!” Faţa ăstuia mi s-a lipit de retină...

Alexandru Nicolschi citea „Scânteia” la Interne

Deseori, Alexandru Nicolschi superviza personal interogatoriile, care s-au dovedit extrem, extrem de violente, fiindcă Securitatea intenţiona să strivească orice ecou al Revoluţiei studenţeşti din Ungaria. Când negam cu vehemenţă inepţiile pe care securiştii voiau să mi le vâre pe gât, Nicolschi – care citea tacticos din „Scânteia” – concluziona: „Aşa cum e scris aici, la ziar, aşa aţi vrut să faceţi şi voi!” Aşadar, noi ar fi trebuit să recunoaştem că am săvârşit exact ceea ce se minţea programatic în portavocea „Scânteia”. Aceasta a fost justiţia comunistă, dom'le!

Răzvan Gheorghe: V-au permis securiştii să vă vedeţi dosarul?   

Marcel Petrişor: Înainte de proces, mi s-a permis să-mi răsfoiesc puţin dosarul. Nemernicii de securişti aproape că susţineau că noi am vrut să spintecăm oamenii, să le scoatem maţele şi să le dăm foc! Atunci mi-am spus că dacă va citi cineva abjecţiile astea peste 2000 de ani, o să spună că securiştii au fost îndreptăţiţi să ne zdrobească, ba chiar vor fi fost prea miloşi...

Răzvan Gheorghe: Printre studenţii arestaţi, se aflau şi doi tineri de la Facultatea de Arhitectură: Alin Tătaru, respectiv Dan Stoica. Convingerea lui Alin Tătaru era că, înainte de arestarea din '56, Alexandru Ivasiuc ar fi ajuns omul Securităţii. Cu alte cuvinte, Tătaru susţinea că Ivasiuc ar fi avut rolul de a cauza o serie de polarizări studenţeşti, tocmai pentru ca Securitatea să identifice nişte vârfuri protestatare pe care să le aresteze şi să le condamne exemplar. De asemenea, Tătaru a argumentat invocând şi colaborarea pe care Ivasiuc avea să o parafeze cu Securitatea, după eliberarea din '64 –  deşi aceea este o altă poveste, privitoare la o cu totul altă perioadă și este necesar să facem această precizare. Faptul că dumneavoastră l-aţi văzut pe Ivasiuc zdrobit în interogatoriile din '56 exclude, totuşi, teoria lui Alin Tătaru, privitoare la o eventuală colaborare pe care el ar fi avut-o încă de atunci şi ar fi continuat-o în anii detenţiei. Voi fi franc: dumneavoastră l-aţi suspectat vreodată pe Alexandru Ivasiuc de colaborare cu Securitatea, de-a lungul anilor de puşcărie?

Marcel Petrişor: Până când a ieşit din închisoare, în '64, Saşa Ivasiuc nu poate fi bănuit de colaborare cu Securitatea. Sunt ferm convins de asta.  

Răzvan Gheorghe: Eu v-am întrebat tocmai pentru a rămâne înregistrată şi scrisă mărturia dumneavoastră. Astfel de informaţii sunt esenţiale pentru refacerea unor biografii corecte. De aceea deschid o paranteză: dacă de-a lungul anilor de închisoare a avut o atitudine ireproşabilă, ce ştiţi despre împrejurările în care Alexandru Ivasiuc a consimţit să colaboreze cu Securitatea, după decretul din 1964?

Marcel Petrişor: După eliberarea din '64, autorităţile ne-au repartizat în nişte slujbe ca vai de ele, pentru a ne controla în continuare, de data aceasta în câmpul muncii. Pe mine m-au angajat în Gara de Est, ca hamal. Odată am cărat un ditai pianul împreună cu mai mulţi nefericiţi, dar tot am ruşit să-l scăpăm pe piciorul unuia... Alexandru Ivasiuc a fost angajat la Malaxa şi a căpătat „meseria” de curăţător de şpan. Din ce mi-a povestit chiar Saşa, a avut parte de un noroc nesperat, fiindcă acolo a cunoscut-o pe jurnalista Tita Chiper, care venise să facă un reportaj despre „integrarea socială” a foştilor deţinuţi politic. Titei Chiper – care, ulterior, avea să-i devină soţie – i s-a făcut milă de el. Saşa era bolnav de icter, avea gura stricată din pricina multelor bătăi şi niciun dinte sănătos. Tita Chiper a fost cea care a tras nişte sfori şi l-a scos de acolo. Apoi – e o certitudine –, Alexandru Ivasiuc a colaborat cu Securitatea. A fost transferat la Ambasada SUA, până în 1968. În perioada '68-'69 a beneficiat de o bursă în SUA şi a călătorit în Anglia. Vă daţi seama că, din chiar momentul în care a fost direcţionat spre ambasadă, mulţi dintre foştii deţinuţi politic au început să spună că Ivasiuc s-a vândut.

„Am dat referinţe. Ăsta a fost pactul... Enoiu e încă la putere!”

La un moment dat, m-am întâlnit întâmplător cu Saşa şi nu m-am putut abţine să nu-l întreb, fără pic de ocolişuri: „Mă, ce dracu' faci? Nu ţi-e ruşine?!” El mi-a răspuns, vizibil stânjenit: „Te rog să mă crezi că n-am dat nicio informaţie despre cei cu care am făcut puşcărie politică. În schimb, e adevărat, am dat referinţe despre alţii, care n-au făcut. Ăsta a fost pactul...” Ivasiuc a adus în discuţie şi faptul că Enoiu era încă „la putere” şi s-a plâns că, după stabilirea colaborării, n-ar mai fi putut să se fofileze susţinând că nu ştie anumite chestiuni şi oameni... În fine, acestea au fost datele problemei.

Cifrul romanului „Vestibulul”

Alexandru Ivasiuc a scris mai multe cărţi şi un ochi format poate identifica acele pasaje în care Saşa era realmente bântuit de pactul pe care l-a parafat cu Securitatea. În primul său roman, „Vestibulul” (1967, roman distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor – n. aut.), Ivasiuc povesteşte cu lux de amănunte tocmai interogatoriile la care a fost supus el, numai că le transpune în epoca antonesciană. Personajul principal este un comisar care păţeşte sub Ion Antonescu ceea ce, în realitate, Saşa pătimise sub Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mă rog, a încercat şi el să spună versiunea lui...

Mormântul lui Enoiu şi „pardesiul de scânduri”

Din pricina nefastei regularităţi cu care-l întâlneam în cursul nenumăratelor interogatorii – unele de o bestialitate înfiorătoare, fiindcă securiştii erau bătăuşi sadea, mai ales când erau îndemnaţi şi instigaţi de un superior în ticăloşie –, ajunseserăm să-l cunoaştem foarte bine pe Gheorghe Enoiu. El ni se adresa cu „bă”, aşa că, într-un final, am ajuns să-i spunem şi noi „bă”, deşi, ce-i drept, scatoalcele și picioarele tot noi le încasam. Enoiu (care a murit în 2010 – n. aut.) e îngropat într-un sat din apropierea Curţii de Argeş. Eu şi Demostene Andronescu plănuiam să-i facem o scurtă vizită, la mormânt, pentru a-i spune doar atât, așa, simbolic: „Bă George, tu te bucurai că ne-ai îmbrăcat în pardesiu de scânduri, dar iote că l-ai îmbrăcat tu înaintea noastră!” N-am mai ajuns să facem asta... Gheorghe Enoiu era prieten la cataramă cu generalul Nicolae Pleşiţă, unul dintre călăii lui Paul Goma.

Răzvan Gheorghe: I-aţi mai întâlnit, după Revoluţie, pe unii dintre torţionarii dumneavoastră?

Marcel Petrişor: Înainte de a ne reîntoarce la cea de-a doua mea încarcerare, fiindcă înţeleg că aveţi o serie de întrebări referitoare la acea perioadă, o să vă povestesc o întâmplare interesantă. După Revoluţie, m-am întâlnit cu prietenul Demostene Andronache şi, din vorbă-n vorbă, ne-a pălit năstruşnica idee de a-i face o vizită celebrului Gheorghe Crăciun, fostul comandant al penitenciarului Aiud. Zis şi făcut! Auzisem pe unde locuieşte. Vă daţi seama că, fiind întemniţaţi amar de vreme la Aiud, ajunseserăm să-l cunoaştem foarte bine pe Crăciun. Ne rodeau amintirile, rănile, curiozităţile vechi şi noi. L-am văzut pe Crăciun în garsoniera împuțită în care îşi trăia bătrâneţea, undeva, pe la marginea Bucureştiului. Era bolnav şi zăcea întins într-un pat mizerabil. Duhnea într-un hal fără de hal în cămăruţa aceea, a urină şi a alimente alterate. Până la urmă, nu m-am putut abţine şi i-am spus-o verde-n faţă: „Nea George, pute la matale cum puţea la noi, în izolare, când ne băgai la beci!” „V-am băgat, aşa-i, da' v-a scos nevastă-mea!”, mi-a răspuns Crăciun, zâmbind. Dintotdeauna avusese obiceiul să facă glumiţe despre milostivenia soţiei. Acum însă, fostul comandant al Aiudului nu mai avea nici nevastă, nici copii. Era doar un bătrân foarte bolnav aflat la grea cumpănă. Într-o situaţie ca asta eu nu mă pot bate cu un om, indiferent de câte nenorociri mi-a făcut. Ar fi fost de-a dreptul inuman din partea noastră să-i dăm atunci „copita măgarului”... Pe de altă parte, Crăciun a fost prieten bun cu Petrache Ţuţea, că doar erau amândoi din Cluj. În anii tinereţii, Crăciun fusese şef de depou sau, mă rog, avusese o funcţie babană pe la un depou...  

Răzvan Gheorghe: Umblă zvonul că, în tinereţe, Gheorghe Crăciun a fost membru al Mişcării Legionare. Este adevărat?

Marcel Petrişor: Este cât se poate de adevărat, fiindcă eu am auzit asta chiar din gura lui Gheorghe Crăciun, cu ocazia acelei întâlniri, cea de pe urmă. Iniţiat, s-a şuşotit ceva despre chestiunea asta cu ani în urmă, în puşcărie, dar eu şi Demostene Andronache eram fermi convinşi că zvonul era total fals. Cu prilejul ultimei discuţii, fiindcă ştiam că, în trecut, nu fusese avansat la gradul de general, aşa cum i se promisese, l-am înterebat care a fost motivul acestei măsuri de sancţionare ce s-a soldat cu marginalizarea lui: „Nea George, cum s-a întâmplat de nu v-au făcut ăştia general, aşa cum vă promiseseră?” Atunci, Gheorghe Crăciun mi-a dezvăluit că a fost chemat la Ministerul de Interne, împreună cu cei şapte colonei de Securitate din Ardeal, cu promisiunea avansării, dar mi-a explicat că urmările s-au dovedit a fi cu totul altele. „Când am fost chemaţi să fim făcuţi generali, Nicolae Doicaru a fost de faţă. El a prezentat o fotografie de-a mea, din tinereţe, în care eram îmbrăcat în cămaşă verde cu diagonală. Drept urmare, m-au făcut pensionar, nu general...”, a oftat Crăciun, fiindcă trecerea anilor n-a putut şterge acea supărare. Fostul comandant al Aiudului a emis un punct de vedere şi despre ciudata moarte a lui Doicaru, survenită în februarie 1991: ”Şi pe Nicolae Doicaru l-au pus la punct cu ajutorul unui aşa-zis accident de vânătoare! Doicaru ştia foarte multe chestiuni clasificate şi, totodată,  făcuse parte din Frăţiile de Cruce, în tinereţe, participând chiar şi la rebeliunea legionară.” Am încercat să-l trag de limbă pe Crăciun şi l-am întrebat dacă aflase motivul explicit pentru care fusese executat Nicolae Doicaru, sub paravanul unui aşa-zis accident de vânătoare. O fi ştiut Crăciun, n-o fi ştiut, cert este că nu mi-a mai spus absolut nimic referitor la acest subiect. Totuşi, vedeţi cum Revoluţia îşi devorează copiii?

Răzvan Gheorghe: Spuneați că ați auzit încă din închisoare zvonul că Gheorghe Crăciun fusese legionar. Mai exact, în ce împrejurări aţi aflat asta?

Marcel Petrişor: Eu şi Demostene Andronescu am aflat asta de la Ion Maruşca, un fost emisar al lui Horia Sima paraşutat în '47, la Cluj. L-am cunoscut în '52, pe când eram încarceraţi la Jilava, în Camera 912. Maruşca era un tip interesant, înalt, slab şi foarte aventuros, care ne-a povestit întreaga lui viaţă. În perioada de după paraşutare, era bun prieten cu fiul lui Haţieganu – băteau cârciumile împreună, se îmbătau straşnic şi provocau scandaluri de proporţii. Aşa că, tot în '47, Ion Maruşca a fost arestat de o patrulă ce ţinea de Corpul de Control al Armatei Sovietice, fiind băgat în arestul Securităţii. Pe atunci, Gheorghe Crăciun era şeful arestului Securităţii din Cluj. Ironia face ca, înainte de momentul arestării, nepoata lui Crăciun s-a îndrăgostit nebuneşte de Maruşca, aşa că fata a făcut crize de nervi şi l-a tot implorat pe bunicul Crăciun să-i salveze iubitul. Până la urmă, Crăciun a cedat şi l-a scos pe Maruşca pe uşa din dos, eliberându-l cu de la sine putere. Totodată, l-a avertizat să nu mai calce niciodată prin Cluj, ameninţându-l că va fi vai şi amar de el. L-a sfătuit să stea potolit, să nu mai facă tămbălău.

Peripeţiile legionarului Maruşca, ginerele de care nici chiar Crăciun nu a putut scăpa

Or, ce credeţi că a făcut Maruşca? S-a urcat în primul tren şi a plecat la Calafat, unde s-a pus din nou pe beţivăneli şi pe scandaluri cu autorităţile! Cum era de aşteptat, a fost arestat rapid de o patrulă sovietică, judecat şi condamnat la „muncă silnică pe viaţă în ţinuturile îndepărtate ale Siberiei”. Maruşca ne amuza adeseori rostind sentinţa pe un ton autoritar, în limba rusă, aşa cum o auzise şi el. Dar, dincolo de glumă, Maruşca a ajuns tocmai în Kolîma. Vă daţi seama că, în '52, la Jilava, povestirile despre gulagul siberian ne-au lăsat mască! După câteva luni, Ion Maruşca a fost scos din camera noastră şi a dispărut ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Aveam să-l regăsim abia în '61, când am ajuns la Penitenciarul Aiud şi am fost repartizaţi în aceeaşi celulă. L-am întrebat ce se petrecuse cu el în '52, când dispăruse misterios de la Jilava, iar Maruşca ne-a povestit că Gheorghe Crăciun îl scosese din nou din închisoare, tot pe uşa din dos, la insistenţele disperate ale aceleaşi nepoate amorezate! Pe urmă, Maruşca s-a însurat cu nepoata lui Crăciun, care era doctoriţă la Cîmpeni, pe Valea Arieşului. În pofida tuturor acestori eforturi însumate, mariajul a ţinut doar două-trei luni, fiindcă Maruşca n-a putut să stea potolit şi, după alte beţii şi scandaluri, a fost arestat de Securitate şi azvârlit, din nou, în puşcărie. Chestiunea aceasta avea să se noteze în dosarul lui Gheorghe Crăciun.

Confirmarea lui Petre Ţuţea

În '61, eu şi Demostene Andronache l-am tot întrebat pe Maruşca: „Totuşi, ce l-a făcut pe Crăciun să te scoată de două ori din puşcărie, asumându-şi atâtea riscuri? Să fi contat doar faptul că s-a îndrăgostit nepoata lui de tine?”  Ion Maruşca ne-a explicat: „Nu, mă, n-a fost numai asta... Crăciun a fost şi el legionar, la Cluj!” Precizez că, atunci când l-am întrebat cu privire la acest aspect, şi Petrică Ţuţea mi-a confirmat că, în tinereţe, Gheorghe Crăciun a fost membru al Mişcării Legionare. 

Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc pentru toate aceste clarificări relevante. Să revenim la cea de-a doua condamnare. Cum vă explicaţi, dacă aţi reuşit să găsiţi o explicaţie, că aţi fost întemniţat în Casimca Jilavei, ajungând să fiţi angrenat într-o poveste teribilă, mortală, cu care nu aveaţi nici cea mai mică legătură?

Marcel Petrişor: În logica evenimentelor din 1956, noi – cei care eram consideraţi capi ai studenţilor protestatari – trebuia să dispărem, să murim... Totuşi, cum am ajuns eu în „Casimca” Jilavei? O explicaţie ar exista, mai ales că aceasta era pe placul Securităţii. Eu mai făcusem puşcărie şi, în urma verificărilor din '52, securiştii descoperiseră că am avut un văr primar care a fost împuşcat în procesul paraşutiştilor. Este vorba despre doctorul Ion Buda, din Cluj, care nu fusese paraşutist, ci colaborator al acestora, om de legătură. În timpul anchetelor, am sesizat obsesia securiştilor pentru episodul acela, întrucât se căzneau să facă legătura între noi şi nişte directive închipuite pe care eu, Demostene Andronescu şi alţii le-am fi primit de la Horia Sima, prin intermediul unor emisari! Vă daţi seama câtă prostie crasă, câtă ticăloşie?! Vă mărturisesc că m-am revoltat în nenumărate rânduri şi, în pofida deselor corecţii fizice, le-am tot repetat că ce vor ei să facă în dosar este o exagerare trasă de par şi că nimeni din lotul nostru nu a avut, niciodată, o cât de mică legătură cu Horia Sima. Le-am imputat că ne acuză de chestiuni ireale în condiţiile în care Securitatea nu descoperise nici o probă în acest sens, oricât de mică, deşi organizase un post fix în mansarda Blocului Wilson.

„Vă rog să fiţi atenţi cu ciorapii mei, nu am decât o singură pereche...”

Totuşi, securiştii mai reţinuseră şi două tinere, care se îndrăgostiseră de Mihai Rădulescu, Dumnezeu să-l odihnească în pace. La un moment dat, un anchetator a întrebat-o pe una dintre ele: „Mă, de ce veneai tu la Petrişor în casă?”, iar fata i-a răspuns, cu francheţe: „Pe mine nu mă interesează Petrişor. Mie îmi place de Mihai Rădulescu şi voiam să mă culc cu el!” Securiştii au crezut-o pe cuvânt, au făcut glume porcoase şi i-au dat drumul. Nu la fel de norocoasă avea să fie cealaltă tânără, Kristal Demner Traumt, care era studentă la Filologie şi studia germana. Când unul dintre anchetatori a întrebat-o, răstit, ce ştia despre „cele petrecute” în Blocul Wilson, de parcă acolo chiar se întâmplase ceva foarte important, epocal și subversiv prin excelenţă, fata a răspuns, cu o naivitate politicoasă: „Vă rog să mă înţelegeţi că nu pot să vă spun, domnule. Eu sunt un om de onoare!” Atât le-a trebuit bestiilor ălora, care abia aşteptau să recurgă la cafteală, indiferent de sexul sau vârsta victimelor. „Ia să te punem noi la rangă să vedem cât te ţine onoarea!”, a fost soluţia anchetatorului, iar ceilalţi nemernici s-au conformat în grabă. Sărmana Kristal a fost admonestată şi umilită teribil! Securiştii au dezbrăcat-o şi, când au dat să-i scoată ciorapii, ea i-a rugat, cu vocea pierită: „Vă rog să fiţi atenţi cu ciorapii mei, nu am decât o singură pereche...” Vă daţi seama câtă naivitate, câtă inocenţă călcată în picioare? Kristal avea să fie eliberată abia după opt luni de anchete dure. Actualmente, am auzit că trăieşte în Germania. 

Răzvan Gheorghe: Vă rog să faceţi nişte precizări esenţiale pentru cititorii neiniţiaţi în această geografie carcerală. Ce era Casimca Jilavei, mai exact?

Marcel Petrişor: Casimca Jilavei – sau „Corabia morţii”, aşa cum a botezat-o, cu inspiraţie, Gheorghe Calciu-Dumitreasa – era, în fapt, o hrubă săpată în interiorul zidului de fortificaţie, chiar lângă reduit. Iniţial, în acel spaţiu îngust a funcţionat o etuvă cu aburi menită deparazitării hainelor. Ulterior, în vederea „cazării” noastre, hruba a fost împărţită în cinci celule micuţe, cu o lungime de aproximativ 2,30 metri, dispuse una lângă alta, în faţa cărora se afla un coridor strâmt pe care circulau paznicii încălţaţi cu târlici de pâslă. În fundul coridorului, se afla un veceu turcesc – în fapt, o gaură în care nici nu puteai respira din pricina duhorii de excremente și de clor. Celulele erau dotate cu paturi suprapuse, dispuse simetric: două câte două faţă în faţă. Singurele obiecte de acolo erau un bidon de tablă cu robinet pentru apă şi o ploscă infectă pentru urină. Bolta celulelor era joasă – cei care dormeau sus se vârau în paturi ca în nişte sertare. La suprafaţă, Casimca a fost împrejmuită cu un gard de scândură, care păstra o mini-curte interioară, fiind astfel izolată de restul Jilavei. Cu alte cuvinte, Casimca – unde funcţiona un crud regim de exterminare – era o mini-închisoare îngropată sub o altă închisoare, uriaşă... Colonelul de securitate Vasilescu – unul dintre cei care se ocupau de supliciile din acea hrubă a groazei – ne-a încredințat, în repetate rânduri: „Bă, d-aici nu se iese decât fără viaţă!”

Răzvan Gheorghe: Cum eraţi repartizaţi în celule?

Marcel Petrişor: Vă voi explica, începând numărătoarea din fundul hrubei. În prima celulă erau întemniţaţi Nicolae Petraşcu, Aurel „Popicu'” Popa, Nutti Pătrăşcanu şi Octavian Voinea. În cea de-a doua celulă, se aflau Valeriu „Vică” Negulescu, Dan Dumitrescu, Paul Grimalschi şi Aristotel „Aligo” Popescu. Cea de-a treia celulă era goală, pentru ca deţinuţii să nu poată lua legătura unii cu ceilalţi. În cea de-a patra celulă erau încarceraţi Dragoş Hoinic, Virgil Bordeianu, Alexandru „Ţanu” Popa şi Gheorghe Caziuc. Eu mă aflam în cea de-a cincea temniţă, împreună cu Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin „Costache” Oprişan şi Iosif V. Iosif. După cum puteţi observa, eu eram singurul dintre toţi aceştia care nu aveam nici cea mai mică legătură cu Mişcarea Legionară. Aceste cinci celule erau urmate de o cămăruţă în care funcţiona corpul de gardieni, unde stăteau acei ticăloşi încălţaţi cu târlici care se apropiau tiptil şi ne supravegheau prin vizetă. Tot ei ne şi cafteau cu regularitate...

Răzvan Gheorghe: La Casimcă, aţi fost repartizat în acelaşi moment cu ceilalţi deţinuţi, sau i-aţi găsit deja acolo?

Marcel Petrişor: La Casimcă am fost duşi cu toţii în acelaşi moment. Niciunul dintre cei pomeniţi nu a fost întemniţat acolo înainte. Am spus-o şi o repet: noi ar fi trebuit să murim! În fiecare celulă era introdus un tuberculos aflat în ultimă fază, în speranţa că ne va contamina şi că vom răposa pe capete. De altfel, în primele şase săptămâni aşa s-a şi întâmplat în câteva celule. Restricţiile s-au dovedit drastice: trebuia să stăm numai la marginea patului, având interdicţia de a ne apropia de perete, de a ne închide ochii sau – cu atât mai puţin – de a ne lăsa pradă somnului. Orice nesocotire a regulilor atrăgea alte restricţii şi bătăi administrate cu sălbăticie. Moartea plutea pretutindeni.  

Regimul criminal

Era clar: se decisese de sus că noi trebuia să sfârşim la Casimcă. După un an de hrubă, unul dintre sergenţii care ne păzeau îşi făcuse obiceiul să ne tot descoasă, cuprins de o curiozitate morbidă: „Bă bandiților, voi aici tre' să muriţi, da' io nu înţeleg o chestie. Ce mama dracu' aţi făcut voi, bă bandiţilor? Ce maşină de ucidere în masă aţi vrut voi să folosiţi?” Într-o bună zi, n-am mai putut rezista tentaţiei şi i-am răspuns, cu nonşalanţă: „O maşină de bărbierit!” Din fericire, n-am fost pedepsit pentru asta, fapt care mă miră şi acum. Aşa cum v-am spus, gardienii purtau târlici de pâslă pentru a se putea apropia neauziţi când ne supravegheau prin vizetă. Ca să avem oarece aer în acele hrube umede, administraţia (în mărinimia ei!) dăduse dispoziţia să fie făcute cinci găuri rudimentare în partea de jos a uşii. Eu, Calciu şi Iosif făceam „de gardă” în apropierea acelor mici spărturi. Când depistam umbra sergentului care se furişa spre vizetă, îi sculam în grabă pe ceilalţi, pentru a nu fi surprinşi şi pedepsiţi. Altminteri, nu ne-am fi putut aşeza deloc şi nici nu am fi putut dormi, din când în când, ca să ne mai întărim organismul. Dacă am fi zăbovit numai în picioare, cum prevedea regulamentul ăla criminal, ne-am fi curăţat şi noi, aşa cum s-au curăţat alţii, în celealalte celule.  

Răzvan Gheorghe: În momentul în care aţi fost adus în Casimcă, nu aveaţi habar de cele întâmplate la Piteşti, nu știați despre Experimentul Pitești, auziserăţi doar oarece zvonuri, începând cu '53...

Marcel Petrişor: Da. La Casimcă aveam să aflu multe chestiuni privitoare la experimentul reeducării, chiar de la cei care s-au aflat, în anumite perioade, în miezul iadului de la Piteşti, şi nu numai, fiindcă s-a încercat exportarea experimentului. Costache Oprişan era bolnav mort, iar între Iosif V. Iosif şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa se născuseră nişte tensiuni... În cartea mea de memorii „Cumplite încercări, Doamne!”, am consemnat câteva dintre numeroasele discuţii auzite acolo, în hrubă. Calciu nu făcea niciodată reproşuri, capitol la care excela Iosif. Îmi amintesc că şi Oprişan mi-a spus câteva chestiuni interesante petrecute la Piteşti. Treptat, din vorbă-n vorbă, am început să realizez grozăvia Piteştiului. Uneori, Iosif îmi spunea: „Mă, noi am ajuns în halul ăsta din pricina intelectualilor, fiindcă s-au încăpăţânat s-o facă pe deştepţii cu animalele astea, iar noi am plătit poliţele şi am suferit atrocităţile alea...”

„Penicilina” lui Calciu

Adevărul e că, la Piteşti, pe Oprişan îl stâlciseră-n bătaie – ce-i drept, era mai bine pregătit intelectual decât majoritatea celorlalţi. Reeducatorii lui Eugen Ţurcanu vor fi avut ce să mulgă de la el – în libertate, Costache Oprişan fusese şeful Frăţiilor de Cruce. Deşi era groaznic de bolnav, Calciu, Iosif şi cu mine nu am precupeţit niciodată vreun efort pentru a-i prelungi viaţa, sau pentru a-i ameliora suferinţele, uzitând diverse metode ingenioase. Bunăoară, Calciu izbutise să inventeze un soi de penicilină. Ne învăţase să lăsăm la mucegăit bruma de pâine, să amestecăm mucegaiul cu zeama călâie pe care torţionarii o numeau „cafea” şi, finalmente, să-l tragem pe nas, ca şi cum ar fi fost penicilină sau streptomicină.

Răzvan Gheorghe: Să revenim la tensiunile dintre Iosif şi Calciu. Aşadar, Calciu nu i-a reproşat nimic, niciodată, lui Iosif?

Marcel Petrişor: Nu. Deşi a vorbit deseori despre reeducarea de la Piteşti, Calciu nu i-a imputat niciodată nimic lui Iosif. În schimb, Iosif obişnuia să-i reproşeze: „Bă, tu ai supravieţuit pentru că erai medic şi ai fost băgat la zdup într-o perioadă în care ai fost scutit de ce am păţit noi, la Gherla, fiindcă tu erai în camera doctorilor, unde aveai cearşaf şi alte chestii...” Calciu a tăcut întotdeauna. Eu mă minunam şi nu cutezam să-l întreb pe Iosif mai multe, fiindcă mă gândeam că nu-i corect să-mi bag nasul în treburile lor.

Sânge pentru fratele însetat. Iubire şi disperare

Însă m-a şocat puterea de sacrificiu de care a dat dovadă Calciu, în pofida tuturor acestor tensiuni cotidiene. Într-o zi, când Iosif era extrem de bolnav şi suferea îngrozitor de o sete teribilă, Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi-a tăiat venele cu un fragment de blacheu şi i-a dat să bea propriul său sânge! A făcut asta din iubire şi disperare, din cea mai mare disperare, pentru a-i mai alina suferinţa lui Iosif, fiindcă, în acele momente de groază, nici nu mai speram să-l salvăm de la omor. Vă mărturisesc că eu nu aş fi fost niciodată în stare de aşa ceva... însă Calciu şi-a tăiat venele fără să stea pe gânduri...

Gheorghe Calciu-Dumitreasa, salvatorul de vieţi

De altfel, el mi-a salvat viaţa în două rânduri. Odată, când eram grav bolnav, Calciu a făcut greva foamei, în pofida tuturor riscurilor şi restricţiilor la care se supunea în mod deliberat, până ce gardienii au cedat şi mi-au dat antibioticele care m-au scos din ghiarele morţii. Cu altă ocazie, văzând că eram bolnăvicios şi că devenisem un schelet ambulant, Calciu a luat decizia de a-mi da porţia lui de pâine, ceea ce s-a şi întâmplat timp de opt luni, până când am reuşit să mă pun pe picioare. Iniţial, în momentul în care Calciu a făcut acest anunţ în celulă, că îmi dă mie porția lui de pâine, Iosif a ezitat puţin, doar câteva secunde, şi-apoi a spus: „Ei, atunci îi dau şi eu pâinea mea!” Să ştiţi că aşa am scăpat cu viaţă... Altminteri, nu mi-aş mai fi revenit în fire!  

„La Piteşti nu s-a putut rezista. Turnătoria era pretutindeni!”

Oricum, şi Iosif căzuse la Piteşti, în orice caz, din pricina torturilor constante care atinseseră o sălbăticie de neînchipuit. Reeducarea însemna o teroare permanentă, care, la început, se axa asupra informaţiilor pe care le-ai tăinuit de-a lungul anchetelor Securităţii, informații pe care Securitatea le afla acum în acest mod, abominabil, apoi asupra informaţiilor auzite prin închisori, aceste etape fiind urmate de scuiparea pe Sfintele Taine, denigrarea propriei familii, în cea mai venală manieră, şi stâlcirea în bătaie a celui mai bun prieten, deopotrivă cu mutilarea lui trupească şi sufletească. În ultimă instanţă, victima „reeducată” devenea călău, existând însă şi riscul să se prăbuşească, din nou, la statutul de victimă, în funcţie de zelul cu care îi schilodea pe ceilalţi. Totul sub atenta organizare și supraveghere a Securității. Când eram la Casimcă, uneori comunicam „la perete”, prin intermediul ciocănelilor în ritm de Morse, cu bietul Nutti Pătrăşcanu, care îmi explica: „Am încercat de multe ori să ne împotrivim, la Piteşti, însă nu s-a putut rezista. Turnătoria era pretutindeni”  

Răzvan Gheorghe: Aşadar, Nutti Pătrăşcanu conştientiza totuşi ce se întâmpla...

Marcel Petrişor: Bineînţeles.

Răzvan Gheorghe: Cum de nu a scris Iosif V. Iosif nimic despre experienţele din închisoare?

Marcel Petrişor: Eu chiar am stăruit pe lângă el să lase o mărturie scrisă, dar a refuzat întotdeauna, în puţine cuvinte. După eliberare, Iosif V. Iosif a fost repartizat la o fabrică de medicamente. Sărmanul de el se îmbolnăvise de icter şi ducea o viaţă foarte grea. Ţin minte că m-am întâlnit cu fratele Calciu şi i-am făcut o vizită. Ne-a zis: „Mă, n-am ce să vă dau de mâncare, dar am făcut rost de nişte medicamente, de la fabrică. Luaţi, dacă vă folosesc la ceva...” Iosif a murit înainte de Revoluţie. 

Răzvan Gheorghe: Să revenim la perioada încarcerării la Casimcă. În pofida atrocităţilor, duşmăniilor şi răfuielilor din trecutul recent, deţinuţii erau solidari acolo, se acopereau şi se ajutau reciproc?

Marcel Petrişor: Cu excepţia celulei în care se aflau Dan Dumitrescu şi Aristotel „Aligo” Popescu – suflete sfărâmate şi minţi răvăşite din pricina Piteştiului –, cu toţii am înţeles că aveam acelaşi duşman, aflat dincolo de gratii, aşa că am încercat să ne apărăm, să rezistăm. V-am spus că făceam de gardă cu rândul, lângă acele găuri din uşă, ca să reuşim să stăm rezemaţi din când în când, sau ca să ne mai putem închide ochii injectaţi de boală, frig şi foamete. Inclusiv faimosul acolit al lui Țurcanu, Popa Ţanu, cel care urma să-mi fie coleg de cameră, la Aiud, a fost de acord cu tactica asta – „eu te păzesc pe tine, tu mă păzeşti pe mine” – şi a făcut de gardă fără nici cea mai mică problemă, ori de câte ori i-a venit sorocul. Comportamentul acesta era cât se poate de firesc, indiferent de atrocităţile trecutului foarte recent, întrucât se impunea o solidaritate în faţa morţii care ni se pregătea tuturor.

Răzvan Gheorghe: Popa Ţanu avea mustrări de conştiinţă?

Marcel Petrişor: Sigur că avea. Se vedea cu ochiul liber că-l bântuiau nenorocirile pe care le săvârşise. Purta mulţi bolovani pe suflet... Din nefericire, un comportament diametral opus a avut bietul Aristotel „Aligo” Popescu, care, la un moment dat, rămăsese singur în celulă. Până atunci, îi supraveghease şi îi denunţase pe ceilalţi, dar, odată rămas singur, l-am auzit cum s-a turnat pe el însuşi gardianului... Motivul a fost de-a dreptul îngrozitor, dom'le! Aligo Popescu s-a dus la ăla și s-a autodenunțat, cu o abnegaţie de om cu creierul spălat: „Domnu' sergent, eu am adormit în timpul zilei, ceea ce e interzis de regulement! Vă rog să-mi acordaţi sancţiunea pe care o merit!”

Răzvan Gheorghe: Un cutremurător reflex al reeducării...

Marcel Petrişor: Exact! Vă daţi seama câtă tortură şi câtă bătaie a îndurat sărmanul Aligo Popescu, ca să ajungă în acel stadiu al depersonalizării? Când ajungi să te supraveghezi constant şi să te torni pe tine însuţi, susţinând că asta era „împotriva directivelor domnului Ţurcanu”, cum mai susţinea el uneori, este odioasă degenerarea la care ai fost adus! Aligo Popescu avea să moară autopedepsindu-se în celulă, respectând întocmai regulamentul acela criminal şi denunţându-ne pe noi, ceilalţi deţinuţi, ori de câte ori a avut ocazia. Într-o zi, văzând că Aligo Popescu era cu un picior în groapă şi că abia se mai târa pe coridorul strâmt ce ducea la veceul turcesc, Calciu şi cu mine ne-am gândit să-l ajutăm cu medicamente şi mâncare. Ne era tare milă de el... treacea prin chinuri uriaşe, acolo, la doar câţiva paşi de noi... Aşa că am scos două-trei antinevralgice pe care le aveam dosite în tivul unei haine zdrenţuite, am strâns puţină pâine din micuţele noastre raţii şi, când am fost scos la veceu, am pitit pachetul într-un bazin gol – acolo era ascunzătoarea noastră. Nu a trecut mult timp şi ne-am trezit că un caraliu nervos a dat buzna peste noi, în celulă: „Bă, voi sunteţi nebuni?! Ăsta spune că i-aţi lăsat pâine şi medicamente la veceu!”. „Ăsta” era chiar omul pe care noi ne străduiam să-l salvăm, amărâtul de Aligo Popescu, care-i chemase degrabă pe gardieni şi le arătase ajutorul trimis! Le-a spus ălora că noi am fost înaintea lui la veceu şi că e ferm convins că eu şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa ne-am făcut vinovaţi de nesocotirea regulamentului intern! Închipuiţi-vă că unica şi ultima lui obsesie era că noi voiam să-l salvăm de la rigorile unei pedepse binemeritate... Atunci, ţin minte că m-a întrebat Iosif, nu fără un zâmbet amar în colţul gurii: „Ei, acum înţelegi ce-a fost Piteştiul?” Înainte de episodul acesta pe care vi l-am povestit, eu i-am tot întrebat pe Iosif şi pe Calciu: „Mă, fraţilor, cum dracu' de v-aţi turnat în halul ăsta unii pe alţii? Cum de-a fost posibil?” După gestul lui Aligo Popescu, Iosif m-a privit în ochi şi m-a edificat: „Uite, aşa!” 

Răzvan Gheorghe: Cum vă explicaţi Piteştiul astăzi, având şansa de a nu fi trecut prin supliciile sale? Personal, cine credeţi că a stat în spatele experimentului reeducării? Doar un Alexandru Nicolschi sau un Gheorghe Pintilie?

Marcel Petrişor: Am convingerea că, în ultimă instanţă, răspunsul comportă două aspecte legate ombilical. În primul rând, ceea ce numim „Experimentul Piteşti” s-a copt între cineva de la vârful Ministerului de Interne – nu ştiu dacă a fost vorba de Alexandru Nicolschi sau altcineva – şi Eugen Ţurcanu. Apoi, toate torturile dispuse de Ţurcanu, care obişnuia să le promită victimelor: „Bă, o să fac ouă pătrate din voi!” sau „Nici dacă aţi fi de beton, nu veţi rezista până la urmă!” – indică faptul că, la Piteşti, a fost premeditat un experiment abominabil.

La Karaganda

Vedeţi dumneavoastră, după Revoluţie am străbătut lumea în lung şi-n lat, fiind întotdeauna bântuit de anii detenţiei. Aşa am ajuns să vizitez numeroase închisori şi lagăre comuniste din fosta Uniune Sovietică şi nu numai. Am văzut ce au însemnat lagărele din Siberia şi din multe alte „continente” ale terorii comuniste. În octombrie 2015, paşii m-au purtat spre Karaganda, în Kazahstan. Karaganda a fost centrul lagărelor sovietice – e vorba despre o clădire care seamănă izbitor cu Casa Scânteii, dar este mai întinsă şi are turnuleţe mai joase –, unde se afla întreaga administraţie a lagărelor de muncă şi a închisorilor, dar şi centrul NKVD de dispersare a Gulagului. Dacă erai o figură importantă a detenţiei – ne-o spune şi Aleksandr Soljenițîn, care a trecut pe acolo – erai adus, în primul rând, la Karaganda. În jurul acestui lagăr se află un cimitir gigantic, care nu poate fi cuprins cu vederea decât dacă te sui într-un elicopter. Cimitirul celor dispăruţi la Karaganda e parcelat pe naţiuni: ruşi, nemţi, bulgari, români, unguri, japonezi ş.a.m.d. În beciurile mătăhăloasei clădiri sunt expuse toate instrumentele de tortură folosite în ţările în care a fost aplicată „lumina” comunismului. Bunăoară, de la Jilava este prezentat modelul camerei de execuţie. Tot acolo am văzut şi o colivie de bambus în care comuniştii vietnamezi îşi zăvorau victimele, pentru a le coborî mai apoi în puţuri pline cu şerpi şi şobolani. Ce-i drept, Orientul a brevetat multe reţetare odioase, plecând de la deja proverbiala picătură chinezească şi ajungând până la chinurile provocate electric. În China, cel torturat – reeducatul – ajungea să apară pe o scenă şi să mulţumească partidului pentru metodele inumane prin care i se spăla creierul. Victima le mulţumea călăilor...

Răzvan Gheorghe: Dar asta se întâmpla şi la Piteşti. Cei torturaţi erau forţaţi să-şi arate mulţumirea, să afişeze un rânjet permanent pe buze...

Marcel Petrişor: Într-adevăr. Este posibil ca enormităţi de genul acesta să fi venit şi de undeva, din Orient. La Karaganda am mai văzut diverse tehnici bestiale... până şi acele „căciuli” destinate mancurţilor – în fapt, piei de cămilă, care, odată lipite pe ţestele rase ale prizonierilor, se încingeau teribil, se uscau şi începeau să se strângă pe scalp... Când nu mureau în chinuri groaznice,  mancurții deveneau sclavii perfecţi, lipsiţi de personalitate şi apţi de orice crimă. Tot la Karaganda am văzut şi pozele unor călăi care recurgeau la acest reţetar – nişte găligani hidoşi cu nişte capete micuţe, teşite. Gândindu-te la rece, realizezi că din capul unui om normal nu poate ieşi aşa ceva. De aceea, eu îmi păstrez credinţa că şi diavolul a jucat un rol în toate aceste orori.  

Răzvan Gheorghe: Vom afla vreodată adevărul despre dedesubturile Experimentului Piteşti?

Marcel Petrişor: Probabil că îl vom afla... până la urmă, fiindcă natura adevărului este să iasă la suprafață. Totuşi, nimeni să nu-i judece pe cei care au trecut prin iadul de la Piteşti, fără a nu medita îndelung la ce ar fi făcut el, dacă ar fi avut cumplita neşansă de a ajunge în ghearele reeducării, pradă unor torturi constante, abominabile. Cugetând la ce ai fi putut face tu, te sperii de tine însuţi! Inevitabil, ajungi să te întrebi „Doamne, eu ce i-aş fi făcut celuilalt?” Îmi amintesc foarte bine că Oprişan şi Iosif aveau obsesia asta: „Păi, n-am spus chiar noi (legionarii – n. aut.) că nu ne temem de viforul duşman, că nu este temniţă care să ne înspăimânte? Ei, uite că este...”   

Răzvan Gheorghe: Şi o spuneau cu seninătatea pe care o spuneţi dumneavoastră acum?

Marcel Petrişor: Da!

Răzvan Gheorghe: Totuşi... să fi fost vorba şi de o frustrare cauzată de suferinţa că, deşi au bravat, au căzut?

Marcel Petrişor: Nu. Să vă mai spun ceva: în timpul anchetelor am întâlnit diverşi ofiţeri de Securitate, care ne-au behăit în faţă: „Bă, voi ar trebui să ne mulţumiţi, fiindcă datorită nouă sunteţi sfinţi!” Adică, ei ne călcau în picioare şi noi ne căzneam să răzistăm, să nu cădem la înţelegere cu Securitatea. În schimb, potrivit victimelor sale, Eugen Ţurcanu obişnuia să spună: „Dacă ar fi încăput toţi deţinuţii pe mâna mea, n-ar mai fi rămas sfinţi nici câţi sunt în calendare!” Doamne, ce noroc am avut că nu am trecut prin dezastrul de la Piteşti! Sunt convins că cei care au fost acolo nu au povestit chiar totul, şi asta din ruşine pentru propriile lor fapte. Să ştiţi un lucru: niciun om nu-şi dă pe faţă adâncurile decât până la o anumită limită!

O elită studenţească educată în spiritul sacrificiului

Pe mine mă îngrozeşte faptul că, în marea lor majoritate, cei înfrânţi de torturile de la Piteşti erau, cel puţin în teorie, nişte caractere foarte greu de zdrobit. Vorbim despre o elită studenţească educată în spiritul sacrificiului pentru neam, credinţă şi ţară. Mulţi erau căliţi, dom'le, mai făcuseră puşcărie sub comunişti, iar unii luptaseră pe front. Nu erau nici pe departe nişte tinerei slabi de înger, ci chiar veritabile vârfuri ale generaţiei lor. Ca să frângi nişte oameni de calibrul ăsta în numai câteva săptămâni, luni, este de-a dreptul teribil... Vă daţi seama de bestialitatea, de constanţa şi de intensitatea torturilor? Oamenii ăştia au fost supuşi unor chinuri de neînchipuit! Totul sub organizarea, instigarea și supravegherea Securității.     

Răzvan Gheorghe: La Penitenciarul Aiud, în ultimii ani ai detenţiei, Securitatea îşi intensificase eforturile pentru a-i compromite pe acei deţinuţi politic care, în pofida numeroaselor cazne şi temniţe, nu consimţiseră o colaborare. V-a dezvăluit Gheorghe Crăciun, cu prilejul acelei ultime întâlniri, de după Revoluţie, ce era cu planul acesta al Securităţii? 

Marcel Petrişor: Gheorghe Crăciun mi-a spus că, dat fiind constrângerile internaţionale ca deţinuţii politic să fie scoşi din puşcării, se luase decizia ca noi să fim eliberaţi, însă nu înainte de a fi compromişi, zdrobiţi. De unde şi presiunile la care eram supuşi în mod permanent, pentru a pleca fruntea în faţa Securităţii. Uneori, ni se spunea cu ură: „Când o să ieşiţi din închisoare, dacă veţi mai pleca vreodată de aici, să nu mai aveţi curajul să vă priviţi nici pe voi înşivă în oglindă!” Perioada asta am trăit-o la Aiud, unde, printre multe alte căderi dureroase, am văzut-o şi pe cea a lui Voicu Andreescu, care era condamnat încă din timpul lui Ion Antonescu, fiindcă participase la rebeliunea din '41. Bietul Andreescu rezistase chinurilor închisorilor ani în şir, rezistase la Jilava, Gherla şi Piteşti, şi-n câte alte temniţe ale groazei, dar iată că nu a mai putut rezista la Aiud, sub jurisdicţia lui Gheorghe Crăciun.

Prăbuşirea lui Voicu Andreescu

Ţin minte ziua în care, în Zarca sau în Celularul Aiudului, Voicu Andreescu a anunţat, strigând în gura mare, că voia să scrie o declaraţie de dezicere de întregul său trecut. Apoi a țipat către Gheorghe Crăciun, referindu-se la noi, ceilalți deținuți: „Lăsaţi-i pe mâna mea, domnu' colonel, că-i aranjez eu!” Măi, mărturisesc că m-am speriat atunci... M-am gândit că, dacă omul ăsta care trecuse cu pieptul în faţă prin atâtea torturi şi nenorociri ajungea să se dedea la astfel de solicitări, cuprins de o frenezie nebunească, neverosimilă, atunci... ce-ar fi fost în stare să facă alţii, mai puţin căliţi? Dacă Gheorghe Crăciun ne-ar fi dat pe mâna lui, aşa cum dorea Voicu Andreescu, cred că ne-ar fi administrat nişte cafteli de zile mari! Dar Crăciun folosea alte metode, mai lente, care vizau depersonalizarea treptată, zdrobirea caracterului. 

Arsenie Papacioc şi Marcu „Fachiru” Dumitru

Cu mine şi cu cei tineri, lucrurile erau mai simple. Noi ridicam din umeri şi le explicam că nu aveam trecut, aşa că nici nu aveam de ce să ne dezicem. Oricum, mesajul principal al administraţiei şi al securiştilor era că, vezi Doamne, cu toţii eram ţinuţi în puşcărie numai şi numai din vina noastră, a acelora care ne încăpăţânam să nu colaborăm cu autorităţile. Şi e adevărat, au căzut cu nemiluita, dom'le, chiar multe vârfuri legionare, dar au fost şi oameni care au rezistat mereu, indiferent de vitregia supliciului. Unii au fost ţărani de o simplitate uimitoare, i-am cunoscut la Aiud, care au dat dovadă de un caracter de oţel şi de o forţă sufletească de neînchipuit. Totuşi, trebuie să admitem că presiunile constante, frigul, lipsa medicamentelor şi veşnica foame i-au forţat pe cei mai mulţi să cadă în plasa Securităţii şi, din nefericire, unii nu au mai ieşit niciodată de acolo. Nu le puteai cere tuturor să fie Arsenie Papacioc sau Marcu Dumitru, pe care chiar anchetatorii Securităţii l-au numit „Fachirul”, pentru că a îndurat chinurile ca unul fără de trup, rugându-se neîncetat.  Ăştia mai şi râdeau, dom'le, în tot iadul ăla, ca şi cum frigul, foamea şi bătaia nu i-ar fi putut vătăma în vreun fel! După ce a ieşit din închisoare, Marcu Dumitru s-a dus la Mănăstirea Sihăstria, unde povestea cu cea mai mare seninătate despre toate câte le pătimise. „Eu nu simt durerea”, spunea Fachirul. De asemenea, securiştilor le-a fost de-a dreptul imposibil să-l frângă pe Arsenie Papacioc, care avea o tărie de cioban coborât din vârful muntelui. Este o adevărată minune că, în acele condiţii extreme, de foamete albastră, au existat astfel de simboluri ale rezistenţei, cu atât mai mult cu cât, la Aiud, Gheorghe Crăciun îşi descoperise o nouă specializare: carcerele de 40 cm pe 40 cm – deşi, oficial, se susţinea că ar fi avut 60 cm pe 60 cm –, în care nici măcar nu te puteai aşeza, deşi erai azvârlit acolo cu orele sau cu zilele, în ger şi în beznă.

Răzvan Gheorghe: Cine a mai rezistat total presiunilor de la Aiud?

Marcel Petrişor: Prinţul Alexandru Ghica a rezistat, nea Petrache Ţuţea a rezistat – fiindcă beneficia de un regim mai slobod de la Crăciun, doar fuseseră prieteni în tinereţea clujeană –, Aurel State a rezistat...

Răzvan Gheorghe: Nae Cojocaru?

Marcel Petrişor: Din păcate, Nae Cojocaru a căzut chiar în cea din urmă clipă, cu puţin timp înaintea eliberării la care aproape că nici nu mai speram. Dacă noi am fost eliberaţi în iulie '64, Nae a cedat prin mai... Să ne-nţelegem, Nae Cojocaru a fost opozantul care, datorită revoltelor pe care le stârnise la Aiud, a fost dat pe mâna lui Petrache Goiciu, la Gherla. Drept pedeapsă, pentru că se încăpăţâna să nu se lase zdrobit, Goiciu l-a zidit de viu pe Nae Cojocaru, într-o celulă. Timp de nouă luni, bestia l-a hrănit pe o găurică şi l-a lăsat să putrezească acolo, sufocat de propriile dejecţii. Iată că, după ani în şir de rezistenţă la cel mai înalt nivel, Nae avea să cadă la Aiud, unde, până la urmă, a plecat urechea la „cântul” lui Crăciun, care îndeplinea rigorile Securității, şi a acceptat ideea reeducării.

Căderea lui Nae Cojocaru

Într-o zi, administraţia l-a trimis pe Nae în celula lui Aurel State, cu scopul de a-l convinge să cedeze şi să-şi recunoască greşeala de a fi fost legionar. Am fost de faţă la acea întâlnire dezolantă și ne-a durât amarnic. Din momentul în care l-a văzut pe Nae, Aurel a înţeles rostul vizitei, dar nu a rostit nici un cuvânt şi l-a aşteptat pe acesta să deschidă gura. Numai că, atunci când a făcut-o, Aurel a spus un „Nu!” răspicat, dublat de un gest al mâinii, ce trăda lehamitea absolută, iar Nae s-a prăbușit la picioarele lui şi a început să plângă în hohote. Însă Aurel State s-a sprijinit în cârje, l-a îmbrăţişat şi i-a întins obrazul, fiindcă ţinea enorm la el. „Iartă-mă!”, i-a spus Nae, şi-apoi a continuat: „N-am venit să te conving, ci doar să te îmbrăţişez şi să recunosc că m-ai depăşit. Vorkuta şi Karaganda, lagărele tale, au fost mai cumplite decât Kolîma mea...” Aurel State nu a mai spus nimic în afara acelui „Nu” categoric. Ţin minte că Nae Cojocaru încă mai plângea când gardianul l-a scos din celula noastră şi l-a dus îndărăt...

Răzvan Gheorghe: Măreţ acel „nu” rostit de Aurel State!

Marcel Petrişor: Măreţ, într-adevăr! Totuşi, gândiţi-vă că Aurel State primise bătăi cu nemiluita şi avea aproximativ 120 de fracturi în el! V-am spus, sunt unii oameni care te-nspăimântă prin chiar forţa exemplului de neatârnare pe care-l dau! De aceea am spus-o și o repet, cu mâna pe inimă: Mișcarea Legionară a încorporat gama umană cea mai vastă, de la sfinți la tâlhari!

Răzvan Gheorghe: Pe lângă bătăi, foamete albastră şi frig, cum se mai forţau căderile deţinuţilor politic?

Marcel Petrişor: Administraţiile închisorilor comuniste şi numeroşii lor ofiţeri politici speculau cu sălbăticie orice nevoie, orice fragilitate fizică sau psihică a deţinuţilor politic. Se cereau colaborări şi cedări pentru orice favor care ţi-ar fi putut prelungi sau salva viaţa. Medicamentele – începând cu banala aspirină și până la fiolele cu sânge şi antibiotice – reprezentau, întotdeauna, un pervers şi util mijloc de exercitare a presiunilor. Ofiţerii politici erau singurii care decideau dacă meriţi sau nu un medicament care, de cele mai multe ori, te-ar fi putut menţine în viaţă. „Îţi dau ca să-mi dai” – la acest precept se reducea trocul otrăvitor al Securităţii, care, oricum, se căznea să te aducă la stadiul de cârpă, asigurându-se că eşti supus unui lent regim de exterminare. Depersonalizarea victimei era o etapă necesară în tot acest angrenaj al crimei.

Răzvan Gheorghe: L-aţi cunoscut pe George Manu? A murit la Aiud, în '61...

Marcel Petrişor: Pe George Manu l-am văzut o singură dată, cu prilejul unei adunări pe care a organizat-o Gheorghe Crăciun, în scopuri penitenciare. Gheorghe Jijie a scris o carte frumoasă despre el, pe care o recomand oricui: „George Manu – Monografie”. În acea perioadă, prin temniţele Aiudului se răspândise vestea că venise un gradat rus tocmai de la Dubna, care i-a spus lui Crăciun: „Tovarăşe, aveţi pe unu' aici care face cât toată puşcăria voastră... Eu sunt mandatat să negociez scoaterea lui de aici!” Numai că George Manu l-a refuzat, categoric – nici măcar nu a vrut să audă de un astfel de troc, deşi pătimise ororile a numeroase închisori comuniste. Ulterior, această veste avea să se confirme, ceea ce însemna că ruşii vor fi avut nevoie de mintea celui care a fost George Manu, numai că el – deşi ar fi beneficiat de o alternativă comodă – a ales integritatea şi moartea.

„George Manu nu s-a terminat până la moarte”

Vedeţi dumneavoastră, majoritatea reperelor umane ale generaţiilor întemniţate au rezistat cât au rezistat, dar, la un moment dat, s-au terminat, fiindcă foametea, frigul, bătăile şi tortura aveau să-şi spună cuvântul, invariabil, mai devreme sau mai târziu. Totuşi, iată că a existat şi unul ca George Manu, care nu s-a terminat până la moarte. Desigur, cineva ar putea să contraargumenteze şi să spună că, în condiţiile în care ar mai fi trăit, nu s-ar putea băga mâna în foc că nu ar fi cedat până la urmă, fiindcă era grav bolnav şi presiunile ar fi crescut oricum, exponenţial... Dincolo de aceste întrebări fără răspuns, nimeni dintre aceia care nu au trait iadul puşcăriilor comuniste n-au dreptul de a-i condamna moral pe cei care, fiind călcaţi în picioare, nu au mai putut rezista, după ani şi ani de opoziţie. Ar fi profund incorect, dom'le! Înainte de a emite judecăţi de valoare, fiecare ar trebui să se întrebe, înlăuntrul său: oare eu cât aş fi rezistat, în acel bestial regim de exterminare? Omul este o cantitate finită de disponibilităţi sau de rezerve. De aceea, unii se termină mai devreme, iar alţii mai târziu.      

Răzvan Gheorghe: La Aiud aţi stat în celulă şi cu Popa Ţanu, unul dintre principalii ”secunzi” ai lui Eugen Ţurcanu. Cum se comporta Țanu cu ceilalţi deţinuţi?

Marcel Petrişor: La Aiud ne-au transportat cu o dubă, de la Bucureşti. Când am ajuns acolo, am fost legaţi doi câte doi, eu am fost încătuşat de Octavian Voinea, şi duşi cu toţii într-o cameră de triere. Voinea s-a repezit la Popa Ţanu şi a început să-i reproşeze, cu vehemenţă, metodele abominabile care-l făcuseră celebru la Piteşti şi la Gherla. La rându-i, Ţanu se ţinea băţos şi-i răspundea cu seninătate: „Tu vorbeşti, mă, care ai făcut asta şi asta? Ai uitat?! Criminalule!” Da, Ţanu şi-a păstrat sângele rece... După aceea, am fost repartizat într-o cameră unde se aflau atât Voinea, cât şi Ţanu. Îi auzeam cum îşi imputau cele mai groaznice chestii în timp ce făceau de gardă cu schimbul, la uşă, ca să surprindă apropierea torţionarilor încălţaţi cu târlici. Popa Ţanu zicea: „Asta-i situaţia, aici trebuie să facem front comun ca să supravieţuim!”, dar Octavian Voinea îl taxa imediat: „Acu', când suntem în aceeaşi oală, te gândeşti să fim solidari, să ne ajutăm? La Piteşti, de ce nu te-ai gândit la asta?!” Ţanu replica: „Da' tu, ce-ai făcut? De ce ai cedat când te-au dus la Rîmnicu Sărat şi te-au făcut să accepţi ca, la proces, să-l acuzi făţiş pe Vică Negulescu? De ce ai acceptat să spui că ai primit de la el ordinul lui Horia Sima scris pe izmenele lui Iosif?”

Răzvan Gheorghe: Bezna minţii! Adică Securitatea a susţinut că ordinul lui Horia Sima – care le-ar fi poruncit legionarilor să se mutileze între ei, la Piteşti, doar pentru a compromite regimul comunist – ar fi fost scris pe... izmenele lui Iosif V. Iosif?!

Marcel Petrişor: Da, aceasta a fost versiunea Securităţii. La atât i-a dus mintea. O mascaradă abjectă scornită de nişte minţi diabolice, bolnave. Ce vă spun acum ştiu chiar de la Iosif, care mi-a povestit toate acestea în Casimca Jilavei. „Măi, aşa m-au luat la controlat, până când le-au mai rămas doar izmenele, pe care le-au descusut petic cu petic, ca nişte nebuni”, îmi relata el. Până la urmă, isterizaţi că nu găsiseră nimic, dar absolut nimic compromiţător, securiştii l-au luat la rost: „Da' unde-i, bă, peticu' ăla cu ordinu' lu' Horia Sima?” Puteţi să vă închipuiţi scena aceasta? Într-o dramă gigantică, asta-i chiar o pată hazlie. Pentru a-şi închega mascarada, Securitatea susţinea că Horia Sima ar fi trimis un ordin prin intermediul lui Nicolae Petraşcu sau al lui Valeriu „Vică” Negulescu. Despre toate aceste aspecte am aflat de la oamenii care au fost direct implicaţi în miezul evenimentelor de la Pitești. Când securiştii i-au întrebat pe Negulescu şi pe Petraşcu cum de au reuşit să coasă directiva lui Horia Sima pe izmenele lui Iosif, au rămas uluiţi.

Declaraţiile lui Eugen Ţurcanu

După Revoluţie, mi-am făcut timp şi am răsfoit dosarul lui Eugen Ţurcanu. Dom'le, acolo sunt nişte chestii de-ţi stă mintea-n loc! Principala acuzaţie a Securităţii era că ororile de la Piteşti au compromis regimul comunist pe plan internaţional. Drept urmare, în toată această mascaradă, Ţurcanu şi alţi câţiva trebuiau scoşi ţapi ispăşitori pentru experimentul reeducării, judecaţi de o manieră prestabilită şi condamnaţi la moarte. Astfel, Partidul şi Securitatea se spălau pe gheare de sângele Piteştiului, pe care încercau să i-l arunce în spate lui Horia Sima și a legionarilor, de-a valma, într-un scenariu prostesc şi puţin spus absurd, de un ridicol monstruos. Acolo, în dosarul lui Eugen Ţurcanu, putem identifica, pas cu pas, modul în care Securitatea şi-a construit înscenarea. În primul interogatoriu, anchetatorii l-au întrebat pe Ţurcanu: „Ia zi, bă, cum v-a trimis vouă Horia Sima porunca să vă mutilaţi între voi în puşcărie ca să ne fraieriţi să vă eliberăm, pentru a vă continua activităţile subversive în libertate?” La auzul acestei versiuni de-a dreptul şocante chiar şi pentru o brută aflată în epicentrul cumplitelor evenimente, Ţurcanu s-a revoltat şi a susţinut că el a condus totul la Piteşti, fără a avea nici cea mai mică legătură cu Horia Sima sau cu eventualii emisari ai acestuia. Toate aceste informaţii se găsesc în prima declaraţie scrisă de Ţurcanu, unde spune cât se poate de clar: „Eu, nu Horia Sima”.

„Ţurcanu a refuzat să înghită total versiunea impusă de Securitate”

Însă, având în vedere că anchetatorii îl supuneau unor interogatorii agresive, următoarele înscrisuri ale lui Ţurcanu încep, încet dar sigur, să urmeze directivele Securităţii. Se pot identifica concesiile treptate, de-a lungul a mai bine de o sută de declaraţii. În final, Ţurcanu a refuzat să înghită total povestioara penibilă pe care i-o înfunda pe gât Securitatea. Supus la presiuni considerabile, a fost nevoit să admită că torturile de la Piteşti ar fi început, într-adevăr, la sugestia lui Horia Sima, dar a susţinut, până în ultima clipă, că el a comis totul din convingere, fiind acaparat încet-încet de aceste idei subversive. Evident că, după ce l-a folosit discreţionar, Securitatea s-a grăbit să-l condamne la moarte. Foarte interesant este că, în una dintre numeroasele sale declaraţii, Eugen Ţurcanu profeţea că, la capătul procesului, avea să-l aştepte ori un soare, ori o spânzurătoare.

Răzvan Gheorghe: La Aiud, aţi avut discuţii personale referitoare la reeducare cu Popa Ţanu?

Marcel Petrişor: Mă rog, discuţii conjuncturale au existat... De regulă, am evitat în mod constant să intru în detalii, fiindcă situaţia era oricum tensionată şi nu era normal să scormonesc eu în rănile lor. În schimb, le-am ascultat cu atenţie relatările. Ţanu obişnuia să spună: „Dom'le, am meritat ce-am păţit!”, la care Voinea se răscula degrabă: „Nu ce ai păţit tu, Ţanule, ci ce am păţit noi!” Voinea îi scotea pe nas în permanenţă faptul că, spre deosebire de 99, 9% dintre victimele reeducării, Popa Ţanu a făcut parte din echipa iniţială de bătăuşi condusă de Eugen Ţurcanu. Cu alte cuvinte, Ţanu nu fusese umilit, bătut, mutilat şi torturat pentru a se transforma, ulterior, în călău.

Răzvan Gheorghe: Pe Popa Ţanu l-aţi mai întâlnit, după eliberarea din '64?

Marcel Petrişor: Da, dar de puţine ori. După eliberare, Ţanu a lucrat ca bibliotecar supraveghetor la Societatea Medicilor din Sibiu. A căpătat şi o casă în oraş, dar nici măcar nu se ducea să doarmă acolo, ca un om normal, prefera să doarmă chinuit într-un fotoliu, la Societatea Medicilor. După ce mi-am scris cartea de memorii, l-am îndemnat: „Bă, Ţanule, scrie-ţi şi tu amintirile! Sunt lucruri pe care le-ai trăit... lasă şi tu o mărturie pe care eu promit să o păstrez...” Cu toate acestea, el a refuzat constant să scrie.  

Răzvan Gheorghe: Ce spunea Popa Ţanu despre Eugen Ţurcanu?

Marcel Petrişor: Bănuiesc că aţi văzut poza lui Ţurcanu, nu-i aşa?

Răzvan Gheorghe: Da.

Marcel Petrişor: Când ştii câte orori a fost în stare să facă, te uiţi la faţa lui şi te miri, fiindcă Ţurcanu nu arăta aşa, a monstrul monştrilor. Ce-i drept, era înalt şi bine legat. Totuşi, mutaţia s-a petrecut în creier... Între Eugen Ţurcanu şi Popa Ţanu exista o tensiune evidentă. Ţanu a condus reeducarea de la Gherla şi, în unele privinţe, chiar a reuşit să-şi întreacă maestrul în bestialitate. De ce? Fiindcă omul mic are complexe în raport cu cel considerat „mai mare”, îşi doreşte cu ardoare să ajungă asemeni lui şi, dacă poate, chiar să-l şi întreacă. De aceea, uneori, monstruozităţile lui Popa Ţanu le-au depăşit pe cele ale lui Eugen Ţurcanu. Însă, spre deosebire de acesta din urmă – care a crezut că, într-un final, Securitatea avea să-l recompenseze pentru „reuşitele” de la Piteşti, oferindu-i libertate şi grad –, Ţanu a fost cu mult mai lucid, cel puţin în perioada de după proces, şi nu s-a lăsat pradă naivităţii, cu menţiunea că, totuşi, nu avem multe informaţii referitoare la starea de spirit a lui Ţurcanu, în acea ultima etapă a mascaradei. Ţurcanu a fost executat la puţin timp după condamnare, iar Popa Ţanu – care fusese şi el condamnat la moarte – a scăpat de pedeapsa supremă, acceptând să declare minciuni în procesele lui Vică Negulescu şi Nicolae Petraşcu, în favoarea aberantului scenariu construit de Securitate, scenariu care susţinea că reeducarea de la Piteşti a fost demarată la porunca lui Horia Sima scrisă pe izmenele lui Iosif V. Iosif. Adică, nu ar fi fost vorba despre un experiment organizat și instigat de Securitate, care supraveghea totul și beneficia de delațiunile obținute, ci de o nebunie legionară! Vă dați seama câtă prostie și lichelism zac în scenariul ăsta? Popa Ţanu mi-a dezvăluit că, după ce a fost condamnat la moarte, securiştii i-au făgăduit: „Dacă declari ce vrem, nu te omorâm, dar să declari şi în procesul lui Lică Negulescu!” Gheorghe Calciu-Dumitreasa (el nu fusese condamnat la moarte) a fost singurul care nu a acceptat acest troc şi care le-a spus anchetatorilor în faţă: „Nu! Refuz să declar aşa ceva! Ceea ce susţineţi este aberant şi nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea!”

Răzvan Gheorghe: În perioada '65-'66 aţi păstrat legătura cu foştii camarazi de puşcărie?

Marcel Petrișor: Da, dar nu cu toți. Cel mai des i-am revăzut pe Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Alexandru Ivasiuc, Petrache Țuțea și Aurel State. La Facultatea de Filologie, l-am întâlnit pe regretatul intelectual Cornel Mihai Ionescu , cunoscut drept „CMI” , care era fiu de fost deținut politic ( Mihai Ionescu, teolog, jurist şi germanist arestat în 1958). Am fost buni, foarte buni prieteni. Ţin minte că, în '66-'67, autorităţile i-au oferit o bursă lui CMI, în Liban. Deşi ar fi avut posibilitatea să plece, să scape din lagărul România, care l-a marginalizat ca intelectual, CMI a refuzat categoric acea ofertă, la fel cum a refuzat să se înscrie în PCR. La un moment dat, Alexandru Ivasiuc ajunsese secretarul Uniunii Scriitorilor şi m-a ajutat să fiu acceptat într-un program care se desfăşura – cum altfel? – în colaborare cu Uniunea Sovietică. Mai precis, 40 de scriitori români printre care m-am numărat şi eu au primit permisiunea să meargă în Uniunea Sovietică, numai cu un paşaport special. Bursa oferită de ruşi era de opt ruble pe zi, tot ei suportând cheltuielile de transport şi de cazare. Nu m-am mirat absolut deloc când am văzut că ruşii trăiau în sapă de lemn.   

Prostia torționarilor

Uite că au trecut ani și tot am multe momente când îmi amintesc de prostia gigantică a torţionarilor din închisori şi mă amuz teribil, râd ca un copil. Unele întâmplări sunt de un haz monstruos, ireal! Odată, la Jilava, ne-am trezit că un caraliu a dat năvală peste noi în cameră. Era contrariat şi agita un bileţel. Până la urmă, ne-a întrebat în gura mare: „Bă, care te ştii, care te crezi că te cheamă aşa cum scrie pă bilet la mine şi eu nu pot să citesc?” Vă daţi seama că abia dacă am reuşit să-mi opresc hohotele de râs în gât, fiindcă prostălăul m-ar fi luat cu „Ieşi afară!”, ceea ce însemna administrarea unei cafteli zdravene. În fine, alţi analfabeţi îi scriseseră ăstuia pe bileţel numele unui deţinut politic de etnie germană – de Johann Rudolf Meltzner era vorba –, care trebuia dus undeva, iar neghiobul de caraliu îşi scrântea limba-n gură încercând să-i pronunţe numele. Dar totuşi, vă daţi seama câtă prostie avea ală în cap dacă a fost în stare să ajungă la întrebarea: „Bă, care te ştii, care te crezi că te cheamă aşa cum scrie pă bilet la mine şi eu nu pot să citesc?” Asta aproape că este o formulare hegeliană, dom'le! Adevărul e că dacă nu aveai umor, mureai, sau te scrânteai la cap. Cu o altă ocazie, un gardian ne-a explicat, mie şi altui deţinut: „Mai bine să fie doi pedepsiţi, decât să scape unu'!”, şi-apoi ne-a caftit pe amândoi, pentru o vină absurdă inventată pe loc. Atunci a fost foarte dureros, dar acum mă distrează tâmpeniile pe care le debita...

Răzvan Gheorghe: V-aţi iertat torționarii şi turnătorii?

Marcel Petrişor: I-am iertat şi încă îi mai iert. Totuşi, sincer să fiu, uneori chiar mă amuză unele situaţii legate de persoanele care mi-au făcut rău. I-am iertat, dar nu pot să nu mă bucur sau să nu mă simt bine dacă aud că cineva i-a făcut vreo şotie unui duşman de-al meu. Nu pot altfel! Asta-i unica dificultate, că de iertat, ierţi, dar să nu simţi bucurie când cel care ţi-a făcut rău se află la ananghie, asta-i cel mai greu. 

Răzvan Gheorghe: De ce a fost comunismul mult mai al dracului în România decât în alte zone ale lumii?

Marcel Petrişor: Răspunsul e simplu: pentru că şi noi, opozanţii comuniştilor, am fost foarte ai dracu'! Nicăieri în lume, comunismul nu a întâmpinat o rezistenţă mai puternică. Gândiţi-vă doar că România a fost singura ţară care a avut rezistenţă anticomunistă în munţi, deşi se afla sub ocupaţia armatei sovietice. Asta spune foarte multe.