Nicușor Dan este un președinte catastrofal, dar fără el, ei bine, acum vorbeam de unii singuri prin celule (despre cum se cască abisul)

Nicușor Dan a ratat, se vede, aproape tot ceea ce se putea rata, respectiv pierde: încredere, autoritate, simpatie la firul ierbii. Nu pentru că ar fi ticălos, nu este!, ci pentru că este inabil. Groaznic de inabil. Nu știe să ducă cu vorba, să folosească subtonurile, să susure, motiv pentru care este, sistematic, dus de alții care au vorbele și informațiile la ei, care învăluiesc. În termeni de tragedie, este un personaj aproape clasic: nu viciul îl prăbușește, ci defectul care, tocmai pentru că pare minor, ajunge să producă efecte disproporționate. Hamartia lui nu este răutatea, ci incapacitatea politică de a bănui la timp răutatea altora. Forțez conștient: un Președinte isihast. Nu poate și nici nu vrea să facă față agitației lumii. Pe cât de ONG-ist, pe atât de pașnic, interiorizat. Belea!

Asta se vede din ce în ce mai dureros și mai exasperant. Intră în joc cu buna-credință a omului care presupune că ceilalți respectă măcar aproximativ aceleași reguli, iar aceștia vin cu dosarul, informația pe jumătate, calendarul, șantajul instituțional, partidul, televiziunea și, unde trebuie, tăcerea. Cu Lia și Olguța. El încă analizează când partida s-a terminat. Joacă în orb. Contestă, argumentează, așteaptă motivări - inclusiv după decizii ale CCR pe care le consideră greșite - într-un sistem în care mulți dintre adversarii săi nu au nicio jenă să joace la marginea regulii sau chiar să o rescrie. Nu este puțin lucru că România funcționează încă și că, instituțional, președintele încearcă să rămână în limitele funcției. Numai că exact acum nu ajunge să fii corect. Trebuie să înțelegi ce ți se pregătește înainte ca ceilalți să-ți explice după. Ar fi, oricum, prea târziu. Repet: omul este de bună credință în plină scenă populată de șacali.

De fapt, aici se cască abisul. Pentru că un asemenea șef de stat poate deveni, la rigoare, fără să vrea și fără să fie el însuși autoritar, omul de tranziție către autoritarismul altora. Al cui? Al oricui știe să manevreze antene, ștampile, majorități conjuncturale, instituții și decizii definitive. ND nu este astăzi gardianul democrației, fiindcă pare mai degrabă copleșit de ea, de hățișul ei, de adversarii care îi cunosc mai bine cotloanele decât le cunoaște el. Iar aici apare paradoxul cel mai neplăcut: tocmai omul pe care l-am ales pentru că nu este un „salvator” trebuie ajutat să nu devină pasarela pe care să defileze salvatorii de serviciu. Nu trebuie abandonat, ci ajutat. Pentru că, dacă îl lăsăm singur să joace în orb, nu va pierde doar el. Putem pierde noi toți.

Offf...