Idiotul (ediția digitală)

În romanul cu acest titlu, Dostoievski face portretul genial al unui om pe care ceilalți îl cred idiot deși prințul Mîșkin este, în fond, tocmai contrariul prostiei: un om incapabil de viclenie, aproape scandalos prin sinceritatea lui, un Gutmensch, cum ar spune neamțul. Idiotul nostru, cel avut aici în vedere, este altul. De ceva vreme, pe internet și pe stradă, dai peste omul care nu știe, dar știe că știe, care a văzut un filmuleț, a citit o postare, a auzit „de la cineva” și, de aici înainte, realitatea trebuie să se conformeze. La nevoie, violent. Zvonistica nu este, desigur, invenția internetului, istoria fiind plină de știri adevărate sau false colportate, de intoxicări, diversiuni și mijloace de confuzionare a adversarului, de la războaiele militare la cele comerciale. Numai că exista un lucru esențial pe seama căruia putem pune inclusiv percepția de normalitate legată de trecut: timpul. Zvonul trebuia să circule, să treacă dintr-o casă în alta, să schimbe caii cum ar veni, dintr-un sat în altul, între minciună și efect rămânând o oarecare distanță pentru îndoială, verificare, contradicție și chiar uitare. Fereastra aceasta digitalul a închis-o, ba, a zidit-o de-a dreptul. Postezi acum și, în câteva sute de secunde, se aprinde tot satul, numai că „satul” poate avea sute de mii, milioane de locuitori. Emoția circulă mai repede decât judecata, iar năluca poate deveni fapt înainte ca cineva să apuce să întrebe dacă este adevărat. Cazul ambulanței atacate la Cluj este aproape o parabolă: povestea falsă despre „ambulanța care fură copii” a produs frică, frica a produs certitudine, iar certitudinea a produs violență. Povestea era fake, pietrele și victima, cât se poate de reale.

Dar ar fi prea comod să arătăm cu degetul către zăpăciții care au dat curs acestei născociri. Exact aceeași tehnică, 1:1, este folosită pe scară largă în politică: se minte, se exagerează și se minimalizează, se vociferează până când volumul ține loc de argument, se invocă nume, realități, decizii și legi inventate sau deformate. De la robinetul cu contor pus la apa din fântâni la debitul Dunării, de la ce „ni se pregătește” până la ce „s-a decis deja”, nălucile sunt fabricate, împachetate emoțional și distribuite cu aerul solemn al unei revelații. Specialiștii în comunicare vor dezasambla rutinat mecanismul: algoritmi, camere de ecou, viralitate, manipulare, deficit de alfabetizare media. Toate acestea sunt adevărate, dar nu epuizează problema. Mai grav este că idiotul digital nu este doar cel care înghite minciuna, ci și cel care învață să o producă pentru că știe că va avea efect. Iar când aceeași economie a fricii, indignării și confuziei este folosită politic, milioane de alți zăpăciți pot fi scoși în drum. Nu cu pietre și topoare în mâini, ci cu ele convertite în voturi. Sigur, departe de mine să spun că votul este violență și nici că alegătorul manipulat este agresor per se. Spun doar că aceeași falsificare a realității care poate produce o piatră aruncată într-o ambulanță poate produce, la scară mult mai mare, o alegere făcută împotriva unei realități care nu mai este cunoscută, ci fabricată.

De aici ajungem, inevitabil, la antropologie și, prin ea, la Biserică. De ani de zile spun și scriu că în post-comunism nu s-a făcut corectura antropologică obligatorie: am schimbat instituții, reguli, tehnologii și limbaj public, dar omul de tip nou al totalitarismului a ajuns frecvent omul întârziat al unei democrații fragile, indiferent de vârstă. Concret, a primit libertatea înainte de a deprinde responsabilitatea ei, precum un adolescent o mașină rapidă înainte de a se fi și maturizat, cum a primit acces la informație înainte de a învăța să o judece și dreptul la opinie înainte de a învăța diferența dintre opinie și fapt. Am ajuns, social-teologic vorbind, la același os: la cvasi-animalitatea celui care se închină la orice, sărută orice și numește credință orice tresărire colectivă, fără criteriu de adevăr și fără evlavie luminată, dar și la cvasi-animalitatea recurentă a celui care, cu telefonul mobil la ureche și curul în bemvău, se uită la tine abisal-mezozoic, convins că a înțeles lumea pentru că tocmai a primit explicația ei pe ecran. Între cele două nu este, în fond, o mare distanță antropologică: în ambele cazuri omul a renunțat la criteriu. De aceea întrebarea adresată Bisericii nu poate fi doar câte informații religioase mai transmitem, ci cum am suplinit catehetic declinul cognitiv al școlii? Cum am schimbat la față pe cei lipiți de ecrane? Nu este suficient să mutăm Evanghelia pe ecran, zicând idiot (sic!) că facem misiune, dacă nu-l mai învățăm pe om să se și desprindă de el. Corectura antropologică înseamnă redarea criteriului: să poți spune „nu știu”, să verifici, să deosebești, să nu te închini la orice și să nu arunci piatra în ceea ce nu ai cercetat. Pe scurt, să îți dai, să îți iei timp.

Închizând cumva cercul, Dostoievski ne lasă, fără să fi intenționat, o lecție pentru prezent. Cum știm, Mîșkin, după tragedia Nastasjei Filippovna, se întoarce în boala lui, în acea destrămare a conștiinței din care venise. Idiotul dostoievskian este, în fond, un om prea vulnerabil pentru lumea în care a fost aruncat. Idiotul nostru este en revanche mai bine adaptat: are telefon, mașină, opinii, audiență, vot și o irepresibilă poftă de viață. Nu se retrage din realitate, ci vrea să o ocupe pe toată și de aceea nu tace, nu ezită, nu se îndoiește. Nu, el distribuie, comentează, înjură, își bagă și scoate, se indignează populer, votează suveran și merge mai departe. Or, paradigma lui Mîșkin ar fi complet alta: omul nu se măsoară prin cât de bine se adaptează unei lumi bolnave, ci după cât și cum mai păstrează ceva care să-i permită să o judece corect.

Doxa!