Când timpul avea răbdare cu adevărul (despre Sinoade, meme și autocarul fără motorină)

Este bine, uneori chiar necesar, să vedem trecutul prin prisma prezentului: pe Mântuitorul Hristos stând, de pildă, la Zexe cu ucenicii — cu diferența morală, deloc minoră, că nu făcea afaceri și nici numiri —, pe paraliticul abandonat ca imagine a nivelului de azi al serviciilor sociale sau pe bolnavul cronic de pe marginea scăldătoarei ca epitom al egoismului social. Orice actualizare, mai ales în predică, face bine prizei la realitate, traducând gravitatea, profunzimea, valabilitatea nu prin inaccesibilitate, ci prin învecinare. Omul înțelege mai bine și pune la inimă ceea ce îl privește de aproape, lipit cu nasul de geam. Asemeni copiilor încântați de vitrine. Parabola, predica, cateheza, chiar și ironia, dacă nu o ia razna, lucrează tocmai prin această apropiere: aduc departele în aproape, vechiul în prezent, textul în viață, adevărul în carne și oase.

Un element diferă însă fundamental și, ca atare, crucial la propriu: în trecut, pe vremea Sinoadelor Ecumenice, timpul avea răbdare cu adevărul. Desigur, potrivit firii umane, se formau și atunci, spontan, tabere: cei de o părere, cei de alta, cei de la mijloc, cei de pe margini, cei agitați, cei oportuniști, cei care nu aveau nicio treabă și, frecvent, niciun habar. Dinamica de grup, ancestrală cumva, înscrisă adânc în fibra noastră, nu dispunea însă de instrumentul actual al rețelelor de socializare, capabil să fixeze rapid pozițiile, cu memele de rigoare, dând de mâncare gurilor comentatorilor, analiștilor, experților și celorlalți mestecători de certitudini instantanee. Dimpotrivă, exista o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, de circulație a sensurilor în toate direcțiile. Se trimiteau scrisori, se convocau sinoade, se limpezeau formule, se cântăreau cuvinte, se testau consecințe. Greoi, desigur. Dar uneori tocmai lentoarea temeinică, festina lente, salvează.

Or, această tergiversare naturală, în raport cu graba noastră, permitea ceva aproape pierdut azi: schimbarea minții fără stigmat imediat. Nu neapărat convertire spectaculoasă, nu automat trădare, nu capitulare, nu vânzare, nu oportunism și nici „curluntrism”, ci lămurire. Limpezire. Așezare. Omul putea înțelege mai bine mâine ceea ce formulase prost ieri, fără să fie prins între captura de ecran și plutonul de execuție al comentariilor. Acum, intrați prin like-uri, distribuiri și reacții în bula păzită de algoritm, nu facem altceva decât să ne încurajăm cât este ziua de lungă — și noaptea, mai ales — unii pe alții în propria imobilitate, precum un autocar cu turiști rămas fără motorină la 30 de kilometri de Craiova: multă gălăgie, câteva păreri tehnice, nostalgii despre șoferii de altădată, acuzații geopolitice și nicio canistră, iar la radio congresul PSD.

De aceea, revenind, întrebarea furată, contaminată prin răspunsul pe care îl și servește, nu este doar o problemă de conținut, ci și una de timp. Ea cere răspuns imediat, tabără imediată, verdict imediat, înregimentare spontană, disponibilitate totală. Ca la pompieri. Adică nu suportă răbdarea adevărului, pentru că răbdarea ar putea strica regia, ar da în vileag jucăria. Or, Biserica a învățat, în momentele ei mari, că adevărul nu se apără prin iuțeala degetelor pe ecran, nici prin mica haită satisfăcută că a găsit dușmanul zilei, ci printr-o lucrare mai lentă, mai incomodă, mai puțin vandabilă: să lași cuvintele să ajungă la locul lor. Provocarea actuală, imposibil și impardonabil de evitat sau de disprețuit, este să păstrezi nivelul adevărului în plin tangaj al clipei. Adică să fii pe cât de rapid, pe atât de stabil, dar fără a mima actualitatea, fără a zâmbi precum sfinxul în propria umbră, fără a părea ceea ce nu ești și fără alte fițe de instituție multimilenară și multimilionară. Asta-i, pe scurt, chestiunea de mâine, care se pune deja de azi.

Doxa!