Prudența care costă totul (despre neutralitatea falimentară)

Ce ne facem? Mai întâi, ne lămurim că „neutralitatea” instituțională nu este întotdeauna semn de înțelepciune. Uneori este doar frică administrată protocolar. În cazul Bisericii noastre, problema nu este că Patriarhia evită identificarea brutală cu un partid sau altul. Asta poate ține, până la un punct, de igienă instituțională. Problema începe atunci când prudența încetează să mai fie exercițiu de discernământ și devine reflex de autoprotecție anxioasă, dublat de ostilitate față de aceia care văd mai limpede pericolul. Cu alte cuvinte, când „neutralitatea” nu mai păstrează distanța față de toți, ci lovește selectiv în cei incomozi, ea nu mai este neutralitate, ci politică mascată.

De aceea, azmutirea lui Agache împotriva intelectualilor de dreapta democratică mi se pare nu doar nedreaptă, ci și contraproductivă. Ea dă satisfacție exact mediilor retrograzilor din BOR - faceți conferințe cu Baștovoi la Cluj și cu Vlăescu la Suceava! faceți oamenii cu capul!- și din preajma ei, celor care nu pot gândi dincolo de interesul imediat, de reglajul de culise și de iluzia că tăcerea cumpără siguranță. Numai că aici intră în joc o orbire serioasă: dacă se adâncește criza economică și dacă PSD împinge țara într-o nouă criză politică, inclusiv prin aventura anticipatelor, statul s-ar putea trezi în situația de a nu mai onora integral toate obligațiile sale financiare. Iar cultele, tocmai fiindcă nu țin de infrastructura strict vitală a funcționării publice, nu au niciun motiv să creadă că vor fi protejate automat. A miza, așadar, pe cumințenia de azi pentru a salva avantajul de mâine poate fi o strategie sinucigașă.

De fapt, aici este eroarea de fond. Cine sacrifică libertatea critică pentru a-și conserva avantajul imediat riscă să le piardă, la criză, pe amândouă. O Biserică prea atentă la raportul cu puterea, prea prudentă în fața extremismului și prea iritată de vocile lucide din propriul ecosistem ajunge să slăbească exact acolo unde ar trebui să fie puternică: în credibilitatea ei morală. Iar fără această credibilitate, sprijinul financiar al statului nu mai este pavăză, ci simplă perfuzie administrativă.

Este posibil, firește, ca unii să joace acum la conservare, convinși că suveraniștii pot ajunge la guvernare și că trebuie păstrate punți, relații, canale, rezerve de adaptare. Înțeleg calculul. Numai că el poate fi nu doar mediocru moral, ci și prost politic. Dacă la un moment dat se va coagula o majoritate mai coerentă, prin cooptarea zonelor mici de dreapta și chiar a unor segmente reformiste neparlamentare, vom asista probabil și la ajustarea bruscă a discursului celor care astăzi se cred mari strategi ai echilibrului. Atunci vom vedea, iarăși, cât de repede se poate transforma falsa neutralitate în nouă conformare.

Social-teologic vorbind, Biserica nu câștigă nimic durabil dacă schimbă discernământul pe precauție și curajul pe calcul. O instituție eclezială care se teme excesiv de viitor și încearcă să controleze totul sfârșește prin a nu mai vedea tocmai adevărul simplu din fața ei: că nu orice prudență este virtute și că nu orice tăcere este semn de pace. Uneori, tăcerea nu este decât forma politicoasă a capitulării.

Pe scurt: nu radicalii sunt singurii periculoși. La fel de periculoși sunt și administratorii fricii, cei care, în numele echilibrului, golesc instituția de libertate interioară și o lasă să respire numai prin tubul puterii, inclusiv a celei zise canonice. Dar o Biserică ținută astfel în viață nu mai este partener critic al cetății, ci anexă prudentă a neliniștilor ei. Devine aripa tăcută a extremei.

Doxa!