Udemerismul (etnia ca program)

Mai toate minoritățile naționale au, de la un anumit număr în sus al membrilor, reprezentare politică: în mod sigur locală, uneori și centrală. Frecvent, teritoriile în care sunt majoritare se bucură de grade diferite de autonomie administrativă, fapt care nu de puține ori devine pricină de tensiuni sau, când legea este suprainterpretată și orgoliile umflate, de conflicte juridice, culturale și chiar violente. Europa știe prea bine asemenea istorii: bascii, catalanii, Irlanda de Nord, Tirolul de Sud, turcii din Bulgaria, sârbii din Kosovo și atâtea alte cazuri în care apartenența etnică, limba, memoria, frontiera și dreptul nu se așază niciodată perfect unul peste altul. Unele au cunoscut terorism, atentate, morți și conflicte de stradă; altele au rămas în cadre pașnice, deși nu lipsite de încărcătură emoțională.

Dintre toate aceste modele și situații, cazul minorităților maghiare din jurul Ungariei reprezintă însă un capitol distinct. Nu pentru că ele nu ar avea drepturi legitime, nu pentru că limba, cultura și memoria lor nu ar trebui respectate, ci pentru că, peste tot, fără mari excepții, aceste comunități au fost și sunt instrumentalizate de guvernul central de la Budapesta. Aici se schimbă datele problemei: minoritatea nu mai este doar comunitate de cetățeni cu identitate proprie, ci devine prelungire simbolică, electorală și geopolitică a unui stat vecin. Or, aceasta este o diferență esențială. Acesta a fost, în fapt, calul de bătaie al lui Viktor Orbán timp de peste un deceniu și jumătate: transformarea maghiarimii din afara granițelor în resursă politică internă, în combustibil identitar, în argument electoral și în instrument de presiune regională. Modelul nu este original. Seamănă, până la un punct, cu reflexul rusesc de manipulare a protecției „propriilor” minorități, fie în Republica Moldova, fie în Ucraina, în Donbas și Crimeea, ca pretext pentru ingerință, blocaj, șantaj sau chiar intervenție armată. Simpatia dintre Orbán și Putin se bazează nu în ultimul rând pe această congenialitate strategică: amândoi înțeleg minoritatea nu doar ca realitate umană, ci ca pârghie de stat.

În România, UDMR a știut să joace vreme de decenii rolul formațiunii inevitabile. Nici prea radicală ca să fie scoasă din joc, nici suficient de integrată doctrinar încât să devină pur și simplu partid conservator, liberal sau creștin-democrat, UDMR a rămas ceea ce numele ei spune fără ocoliș: uniune etnică. Nu programul face partidul, ci apartenența. Nu ideea politică strânge electoratul, ci identitatea. De aici și ambiguitatea ei structurală: poate guverna cu dreapta, cu stânga, cu centrul, cu oricine, pentru că ideologia este secundară. Programul real este reprezentarea etniei, iar etnia, odată transformată în program, devine monedă de negociere permanentă. Problema nu este reprezentarea politică a maghiarilor din România, aceasta fiind, cum am spus, legitimă și necesară. Problema începe când reprezentarea se transformă în monopol, iar monopolul în șantaj discret, când orice critică devine „anti-maghiară”, când orice discuție despre loialitate civică este suspectată de naționalism românesc, când autonomia este invocată suficient de des pentru a menține tensiunea, dar suficient de vag pentru a nu rupe masa negocierii, când, pe scurt, ne aflăm în fața unei tehnici politice, nu a unei simple revendicări identitare.

În limbaj social-teologic, etnia este un dat, nu o condiție a mântuirii. Firește, iarăși: limba maternă, memoria comunitară, tradiția, inclusiv gastronomică, obiceiul, peisajul afectiv al copilăriei sunt bunuri reale și trebuie nu doar respectate, ci protejate. Dar atunci când etnia devine program total, ea începe să concureze persoana. O reduce la origine, la sânge, la limbă, la vot previzibil, la disciplină comunitară. Or, omul nu este doar român, maghiar, german, evreu, rutean sau turc. Este persoană înainte de a fi categorie. Iar politica devine primejdioasă tocmai când uită persoana și administrează tribul. De aceea, UDMRismul nu trebuie confundat cu maghiarimea. Maghiarii din România sunt cetățeni, vecini, colegi, prieteni, creștini sau necredincioși, oameni concreți, cu biografii și loialități mai complexe decât poate cuprinde orice birou politic. UDMRismul este însă altceva: transformarea unei comunități în instrument politic aproape ereditar, cu Budapesta în fundal, Bucureștiul la negociere și electoratul propriu ținut în regim de mobilizare identitară. Ca orice politică întemeiată prea mult pe etnie, produce reprezentare, dar nu neapărat libertate; produce disciplină, dar nu neapărat democrație; produce influență, dar nu neapărat bine comun. Mergeți în HarCov pentru a vă convinge.

Doxa!