România nu a depășit mirarea propriei existențe

Dovadă fiind, printre altele, că filosofia noastră are metafizici, ontologii, logici, dar nicio etică sau ceva similar. Adică suntem în continuare concentrați pe „ce” și nu am ajuns la „cum”. Acest dezinteres involuntar paradoxal, cum i-am putea spune, se reflectă atât în anomismul generalizat, în negocierea perpetuă a regulilor — inclusiv cu prețul oportunismului —, cât și în faptul că la noi conștiințele înalte sunt blamate, iar eroii idealiști ignorați, chiar și atunci când au plătit cu viața. Exemplul lor va fi „bifat”, formal, în curând, pe 9 martie.

Acesta a fost, alături de altele, unul dintre argumentele care m-au determinat, cu mai bine de două decenii în urmă, să îmi pun problema sistematică a unei teologii sociale ortodoxe adică a unei etici a consecințelor apartenenței religioase. „Ce”-ul credinței moștenite — iar ca la orice moștenire de durată, generațiile, pe rând și tot mai îndepărtate, nu mai realizează nici valoarea și nici încărcătura ei morală, ci doar se încremenesc în postura de uzufructuari ai acesteia —, mai ales după turbulenta noastră istorie recentă și în contextul brutal al prezentului, are nevoie sanitară și mântuitoare de un „cum”.

Amânarea, societală și comunitară deopotrivă — adică laică și religioasă în același timp — a lui „cum” are deja efecte vizibile asupra lui „ce”. Asaltul suveranismului în mințile confuze ale unei populații amețite de televiziuni și debusolate de noile tehnologii, precum și practica viciată a unor actori politici abonați la putere sapă, alături de altele, la temelia existenței noastre. Atât de tenace și de profund, încât, fără a fi prăpăstios, „ce”-ul afirmativ riscă să fie înlocuit de „cine?” — de interogația uimită a celor care ne vor călca pe urme atunci când ele abia vor mai fi vizibile.