Libertatea furată (despre cum PSD-ul, cu PNL alienat pe traseu, ne-a confiscat primele decenii)

Primele decenii de după 1989 nu au fost pierdute pur și simplu. Nu a fost vorba doar despre nepricepere, improvizație, infantilism democratic sau despre inevitabilele convulsii ale unei societăți ieșite din dictatură. Toate acestea au existat, firește, dar nu explică esențialul. Esențialul este altul: libertatea românilor a fost administrată, încă de la început, de oameni care nu credeau cu adevărat în ea. Sau credeau doar în măsura în care putea fi transformată în decor, în paravan, în oportunitate de continuitate pentru ei și pentru rețelele lor. Iar marele instrument al acestei continuități a fost, în chipuri succesive și sub măști adaptate vremurilor, partidul-stat postcomunist, adică PSD și ceea ce a reprezentat el în adâncime: supraviețuirea organizată a lumii vechi în interiorul lumii noi.

Aici stă, de fapt, drama noastră fondatoare. România nu a rupt comunismul în două, nu l-a judecat limpede, nu i-a decuplat rețelele, nu și-a igienizat instituțiile în măsura necesară. L-a lăsat să se prelungească prin oameni, obiceiuri, complicități și reflexe. Cei formați în cultura fricii, a dosarului, a relației, a aranjamentului, a duplicității și a privilegiului acordat de sus au fost lăsați în pace. Mai mult: foarte mulți au fost preluați, protejați, repoziționați, reciclați și chiar promovați. Nu doar securiștii propriu-ziși, ci întregul ecosistem de slujitori ai dictaturii târzii: activiști de rang secund, birocrați de aparat, informatori, gestionari de influență, administratori de obediență. Nu am asistat, așadar, la înlocuirea elitelor comuniste, ci la metamorfozarea lor grăbită în elite democratice de serviciu.

PSD-ul nu a învins doar prin voturi, prin structuri teritoriale sau prin cinismul liderilor săi. A învins pentru că a știut să ofere vechii lumi un vocabular nou fără a-i cere și o convertire morală. Le-a dat oamenilor sistemului o limbă nouă pentru vechile apucături. Din activiști s-au făcut social-democrați, din administratorii controlului s-au făcut oameni de stat, din supraveghetori s-au făcut protectori ai democrației, din profitorii economiei planificate s-au făcut oameni de afaceri ai tranziției. Această mutație mimetică, nu una reală, stă la baza unei bune părți din eșecul românesc. Pentru că acolo unde nu schimbi omul, nu schimbi de fapt nici sistemul. Îi modifici doar vitrina.

Consecințele au fost enorme. Mai întâi, s-a produs confiscarea economică a libertății. În locul unei economii de piață reglate, concurențiale și orientate spre competență, s-a impus o economie de acces, de relație, de partid și de protecție. Marile privatizări au fost adesea strâmbe, acumularea capitalului s-a făcut nu rareori prin furt, influență și complicitate administrativă, iar apropierea de putere a ținut loc de merit, inteligență antreprenorială și curaj. În paralel, evaziunea fiscală a fost tratată nu ca boală severă a corpului social, ci aproape ca virtute balcanică, ca probă de descurcăreală, ca semn al istețimii de a păcăli un stat perceput, adesea pe bună dreptate, drept străin, ostil și prădalnic. Numai că aici cercul vicios s-a închis devastator: un stat capturat și prost moralizat produce neîncredere, iar neîncrederea generalizată legitimează încă și mai mult capturarea lui.

În acest climat, libertatea nu a devenit exercițiu al răspunderii, ci tehnică a evitării răspunderii. Nu ni s-a spus limpede că a fi liber înseamnă a construi reguli bune, a le respecta și a le impune imparțial. Ni s-a inoculat, în schimb, că libertatea înseamnă să te strecori, să te descurci, să ai om, intrare, telefon, relație, protecție. De aici vine și una dintre cele mai grave deformări antropologice ale postcomunismului: omul liber nu a fost imaginat ca cetățean responsabil, ci ca beneficiar ingenios al slăbiciunii statului. Astfel, spațiul public a devenit nu loc al binelui comun, ci teren de vânătoare pentru interese particulare suficient de bine conectate.

*

Biserica a fost, la rândul ei, prinsă în această ecuație, nu printr-o subordonare simplă și explicită, ci printr-un amestec de favor, utilitate reciprocă și slăbire interioară. Statul postcomunist, mai ales în versiunea lui pesedistă, a înțeles destul de repede că Biserica poate fi sprijinită în zone vizibile și cuantificabile, tocmai pentru a fi mai puțin incomodă în plan critic și intelectual. A ajutat-o imobiliar, patrimonial, simbolic, protocolar. A sprijinit extinderea infrastructurii, a susținut reparații și recuperări legitime ori discutabile, a oferit vizibilitate publică și onoruri. Toate acestea nu sunt, în sine, rele. Problema apare atunci când ajutorul exterior este însoțit de o discretă dezarmare interioară.

Căci exact asta s-a petrecut: în loc să fie stimulată apariția unei elite teologice viguroase, libere și capabile să gândească critic societatea postcomunistă, s-a tolerat și uneori chiar încurajat dezvoltarea unui peisaj teologic inconsistent universitar. Au apărut și s-au menținut facultăți fără adevărată facultate, structuri academice slabe, supradimensionate instituțional și subalimentate intelectual, locuri în care teologia a fost adesea redusă la rutină, conformism și reproducerea unui limbaj fără mare forță de interogație. Rezultatul a fost grav pe termen lung: Biserica a câștigat ziduri, poziții, prezență și respect ceremonial, dar a pierdut adesea tocmai ceea ce i-ar fi permis să cenzureze lumea politicii, adică libertatea lăuntrică a spiritului, acuitatea discernământului și curajul criteriului moral.

Așa s-a ajuns la una dintre marile perversiuni ale tranziției: o Biserică adesea vizibilă, dar nu întotdeauna suficient de capabilă să spună limpede ce este în neregulă cu societatea; un stat care o onorează și o folosește simbolic, fără a dori cu adevărat să fie judecat etic de ea; o cultură publică în care religiosul este încurajat mai curând ca ornament identitar decât ca sursă de exigență comunitară. Din acest punct de vedere, PSD-ul nu a corupt doar instituții administrative și mecanisme economice. A contribuit la producerea unui climat general în care adevărul critic este înlocuit de confortul reciproc al convenienței.

*

Și totuși, pentru ca acest sistem să dureze atât, nu era suficientă forța lui proprie. Avea nevoie și de slăbirea alternativelor. Iar aici intră în scenă tragedia PNL-ului. Ceea ce ar fi trebuit să fie în România expresia consecventă a unei reconstrucții liberale, burgheze, meritocratice și instituționale a sfârșit prea des prin a deveni fie complice punctual, fie anexă funcțională, fie copie palidă a adversarului. Alienarea PNL-ului nu înseamnă doar alianțe scandaloase sau compromisuri conjuncturale. Înseamnă ceva mai grav: pierderea treptată a anticorpilor săi istorici. În loc să se definească durabil prin diferență de mentalitate, stil administrativ, cultură politică și raportare la stat, PNL a acceptat de prea multe ori să joace după regulile terenului modelat de PSD. Iar cine joacă prea mult după regulile adversarului încetează, la un moment dat, să mai reprezinte o alternativă. Devine doar o rotație a aceleiași uzuri morale.

Acest lucru a costat enorm. Pentru că, atunci când și opoziția începe să semene cu puterea pe care pretinde că o combate, societatea intră într-o stare de oboseală civică profundă. Oamenii nu mai disting clar între proiecte, ci doar între clientele. Nu mai aleg între viziuni, ci între grupuri de administratori ai aceleiași dezordini. Nu mai speră într-o schimbare de fond, ci doar într-o redistribuire a privilegiilor. De aici provine și cinismul public pe care îl respirăm de ani buni: convingerea că toți sunt la fel, că idealurile sunt pretexte, că morala este decor, că patriotismul este rentă simbolică, că religia este instrument, că legea este negociabilă, iar statul este pradă.

În acest fel ne-a fost furată libertatea. Nu prin abolirea formală a drepturilor, nu prin reîntoarcerea explicită la partidul unic, nu printr-o nouă dictatură clasică, ci prin colonizarea lentă a sensului libertății. Am avut presă, dar adesea captivă ori cumpărabilă. Am avut universități, dar nu rareori slăbite de mimetism, impostură și inflație de titluri. Am avut partide, dar prea puțin partide de idei și prea mult vehicule de influență. Am avut Biserică liberă, dar nu întotdeauna îndeajuns de independentă lăuntric. Am avut alegeri, dar în interiorul unui peisaj contaminat de rețele, dependențe, televiziuni de partid, administrații clientelare și o pedagogie publică a confuziei.

*

Social-teologic vorbind, lucrul cel mai grav nu este nici măcar furtul economic, deși și acela a fost enorm. Mai grav este furtul de suflet public. O societate poate recupera bani, infrastructură, investiții, chiar și ani pierduți. Mai greu recuperează reflexele morale fără de care libertatea nu poate rodi. Or, postcomunismul dominat de PSD și tolerat, facilitat sau dublat de slăbiciunea PNL-ului ne-a format prost tocmai aici. Ne-a învățat să nu mai credem în criteriu, să nu mai așteptăm competență, să suspectăm automat orice discurs etic, să confundăm realismul cu resemnarea și inteligența cu aranjamentul. A produs, altfel spus, o populație obosită de dezamăgiri și predispusă fie la cinism, fie la isterii mesianice.

Iar aici trebuie văzut pericolul actual. Când libertatea este administrată decenii la rând de cinici, oamenii încep să se scârbească de însăși ideea de libertate. Când democrația este redusă la negocierea clientelelor, apare nostalgia după mâna forte. Când legea funcționează selectiv, apare fascinația pentru brutalitate. Când partidele istorice sau pretins democratice se lasă contaminate de moravurile adversarului, cresc inevitabil monștrii politici ai resentimentului, ai conspirației și ai pseudo-purificării naționale. Cu alte cuvinte, hoția originară a tranziției nu rămâne în trecut. Ea produce și acum dobândă toxică.

De aceea, verdictul trebuie formulat fără menajamente: PSD-ul nu ne-a furat doar niște alegeri, niște ani, niște șanse administrative și niște miliarde. Ne-a furat ritmul moral al libertății. Iar PNL, în loc să repare ruptura, a acceptat prea des să fie atras, sedus, domesticit și, la nevoie, folosit. Nu avem de-a face doar cu un eșec de guvernare, ci cu o lungă pedagogie a deformării civice. Statul a fost tratat ca pradă, economia ca oportunitate de extracție, educația ca decor, Biserica drept rezervor de legitimitate simbolică, iar cetățeanul drept masă de manevră, beneficiar de promisiuni și furnizor de voturi.

Ieșirea din această situație nu poate fi, așadar, doar electorală. Nu ajunge să schimbi lideri, sigle și formule de coaliție. Este nevoie de o reconstrucție mai adâncă: morală, instituțională, educațională și spirituală. De o cultură a răspunderii în locul descurcărelii. De o Biserică intelectual mai exigentă și public mai liberă. De universități reale, nu fabrici de diplome. De partide capabile să producă elite, nu doar să recruteze oportuniști. De o memorie a comunismului în sfârșit luată în serios, nu invocată selectiv. Și, mai ales, de o reașezare a libertății în registrul ei adevărat: nu ca permis de a ocoli regula, ci ca putere de a întemeia o viață comună dreaptă.

Nu ne-au furat doar avuția, timpul și șansele, ci însăși ucenicia libertății. Iar un popor căruia i se fură învățarea libertății rămâne, chiar și cu pașaport, încă parțial captiv. Fără să știe. Ceea ce este amarnic și trist.

Doxa!