Lumina neînserată

Cel târziu – dacă nu chiar mai devreme – în vremea asediilor otomane asupra Vienei ori în disputa dintre Erasmus și Luther despre sensul „turcilor” ca pedeapsă sau ca îngăduință pedagogică a lui Dumnezeu, Apusul a început să-și anunțe propriul apus. Untergang des Abendlandes, titlul celebrei în epocă și după a analizei lui Spengler, nu este o invenție modernă, ci o neliniște veche, recurentă, reluată cu spaimă sau cu o speranță perversă, după caz. Occidentul a vorbit despre sfârșitul său mult înainte de a-l înțelege.

Această neliniște nu este însă conjuncturală. Ea are o cauză mai adâncă, iar pe scurt formulată sună cam așa: creștinismul european și-a pierdut Orientul înainte de a-și pierde încrederea în sine. Ruptura dintre Răsărit și Apus nu a fost doar o schismă instituțională, ci o dezaxare simbolică. Răsăritul nu era doar o direcție geografică, ci locul luminii, al începutului, al orientării. Pierderea lui a fost, în timp, pierderea unui criteriu interior. Apusul a continuat să funcționeze, dar compensatoriu: prin drept, organizare, morală civică, apoi prin progres, tehnică și promisiuni seculare de mântuire.

Căderea Constantinopolului, un capitol metabolizat nici azi suficient, a consfințit această pierdere. Nu a fost doar dispariția unui oraș sau a unui imperiu, cum părea la suprafață, ci prăbușirea unei sinteze: credință, cultură, politică și liturghie ținute laolaltă într-o formă de universalitate care nu mai putea fi moștenită mecanic, copiată, fie și în formula Byzance après Byzance. Post-orientală, reflecția occidentală despre istorie s-a mutat treptat de la providență la criză, de la eshatologie la declin, creștinismul încetând să mai fie subiect al istoriei și devenind obiectul ei: analizat, corectat, instrumentalizat.

Grăbit fiind timpul, iată-ne ajunși, la nici patru decenii de la căderea Zidului Berlinului, să ne întrebăm cu nedisimulată tristețe la ce bun Războiul Rece, victimele din lagăre și închisori, rezistența, așteptarea, năzuința după libertate. Sub ochii noștri, care nu mai vor de fapt să privească, se consumă în aceste zile poate nu o tragedie clasică, ci o dramoletă, însă una cu efecte potențial dramatice, tocmai pentru că, într-o lume legată prin interdependențe fără precedent, una este să cadă un sac de orez în China și complet altceva să cadă vorbe necugetate în mijlocul civilizației euroatlantice. Nu profunzimea personajelor este problema, ci fragilitatea sistemului pe care îl ating.

În acest vid de orientare, Rusia se insinuează fraudulos ca o nouă „stea de la Răsărit”, cum spunea recent și Kiril, aka Patriarhul Moscovei, în interviul de Crăciun pe vechi. Dar Rusia nu este așa ceva. Nu teologic, nu istoric, nu simbolic. Este o uzurpare de sens. Steaua nu se proclamă și nu se impune, ci ea apare călăuzind fără constrângere. La urma urmelor, Răsăritul creștin autentic nu a fost niciodată expansiv sau revanșard, ci liturgic, ascetic, capabil să piardă puterea fără să piardă adevărul. Acolo unde Biserica devine anexă a statului, iar teologia este subordonată strategiei, nu mai avem lumină care răsare, ci reflectoare care orbesc.

De aceea, confuzia actuală este cu atât mai gravă cu cât ar fi trebuit să fie de mult lămurită: nici Evanghelia nu se identifică cu istoria și nici Împărăția lui Dumnezeu cu geografia. Evanghelia lui Hristos traversează istoria, o judecă și o mântuiește punctual, dar nu se confundă cu ea. „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” nu este o formulă evazivă, ci o delimitare radicală. Împărăția nu se cartografiază, nu se apără cu armata și nu se extinde prin anexări. Orice tentativă de a o ancora într-un teritoriu, într-un imperiu sau într-o identitate colectivă este o trădare simbolică a mesajului creștin.

Părinții Bisericii au știut acest lucru cu o luciditate care ne lipsește astăzi: adevărul nu se impune prin forță, iar pierderea puterii nu echivalează cu pierderea sensului. Martiriul este mai aproape de Evanghelie decât victoria, iar slăbiciunea asumată este mai puternică decât orice mitologie politică.Drama prezentului, amplificată de populism, rezidă nu doar în agresivitatea imposturii sacralizate, ci mai cu seamă în oboseala discernământului. O lume epuizată riscă să confunde luminile false cu orientarea reală. Or, Răsăritul nu se inventează și nu se recuperează propagandistic. El se recunoaște.

Iar criteriul valabil rămâne cel vechi, rostit mereu în cult, dar tot mai rar înțeles: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată.” Adică: nu o lumină care cucerește, ci una care se dăruiește. Așadar, nădejde, nu spaime fără rost, realism, nu resemnare, lucrare, nu capitulare, dar toate în orizontul neînserării promise și deja primite.

Doxa!