Suveraniștii (despre anemia spasmofilică)

Suveraniștii, adică acei contemporani care privesc la alte hărți geografice și memoriale, ignorând suveran realitatea, chiar până la absurd și grotesc, precum recent la Alba Iulia, au un mare merit și au produs o pagubă pe măsură.

Meritul, incomensurabil, este scoaterea, prin CG mai ales, a moliilor cu dinți de fier - tot sunt comparațiile de felul acesta la modă - ale național-comunismului din garderoba democrației. Sau cel puțin le-au făcut să zboare astfel încât am luat la cunoștință de existența lor.

Paguba este amestecarea fără precedent din 1989 încoace, în ciuda unor episoade punctuale, a discursului zis politic cu cel pretins religios. Nu doar că au fost suficienți nostalgici după comunism care au mușcat din mărul otrăvit al suveranismului, dar și nu puțini clerici.

Cei din urmă ridică un semn de întrebare legat de competența lor civică, iar aceasta la rândul ei, în bună logică evanghelică, devoalează o așezare teologică, teoretică și practică deopotrivă, șubredă, nefundamentată suficient și ca atare gata să cedeze oricând.

Nu credeam că osatura instituțional-harismatică a Bisericii noastre poate să fie atât de grav suferindă de lipsa calciului, a elementului care fixează vitaminele discernământului (D8), lucidității (L3) sau viziunii istorice în orizontul veșniciei (V2).

În ciuda răcnetelor, a injuriilor și a măscărilor de tot felul, a spasmofiliei, clerpoporul suveranist este vizibil anemic, însuflețit artificial și incapabil astfel de efort susținut, de "alergarea cea bună", pentru a folosi formula Sfântului Apostol Pavel.

Una peste alta, revenind la clericii atinși accidental de flama înțelepciunii suverane, ei pot critica mai departe, frecvent cu temei, Occidentul, dar nu în contul unui Răsărit geopolitic din care ne-au venit exclusiv belele, crime și robie.

Doxa!