Despre sistemul politic defect al României interbelice

Amețeala din ultimele luni nu reprezintă o problemă care a fost „rezolvată” – ci un simptom, o formă de manifestare a adevăratei probleme, cea despre care foarte puțini îndrăznesc să vorbească. Cea mai la îndemână comparație este cu perioada interbelică și ascensiunea extremismelor și ideii totalitariste. Este o comparație simplistă, bazată pe stereotipuri și pe ideea falsă că „istoria se repetă” – pe de-o parte este de înțeles de ce se agață analiștii și influencerii din spațiul public de stereotipuri, ele sunt comode și reprezintă ancore clare, fără însă să fie capabile să ofere o percepție corectă a realității. Un model simplist se pretează mai ușor la acțiuni de propagandă, pentru că în acest caz nu este nevoie să înțelegem realitatea.

Foarte puțini se întreabă de unde provine furia tinerilor din perioada interbelică (dar nu doar a tinerilor, ci și a unei largi mase a societății) – doar constituția de la 1923 era una care asigura drepturi și libertăți democratice? De unde această îndârjire împotriva unui regim democratic, o monarhie constituțională, cu reprezentare în Parlament, cu drepturi și libertăți individuale? Care a fost cauzele reale care au generat forța de atracție față de extremismele de dreapta și de stânga, față de statul totalitar?

Explicațiile de până acum

Paradigmele istorice propuse până acum sunt incomplete și „alunecă” pe suprafața chestiunii, nu oferă explicații satisfăcătoare pentru toate aspectele problemei, rămân excepții care sunt pur și simplu ignorate de multe ori. Pe partea extremismului de dreapta sunt oferite câteva tipuri de explicații:

- ascensiunea la scară europeană a extremismului de dreapta, ceea ce a generat un fenomen de imitație românească (sincronism total?!?); aici sunt mai multe probleme semnalate în polemici surde ale diverșilor autori: avem teza conform căreia extrema dreaptă românească interbelică a fost un fenomen original românesc;

- varianta unei tradiții istorice de factură „protocronistă” care merge până la Mihai Viteazul care și-a ucis creditorii evrei pentru că era antisemit, eventual până la voievozii de secol XVI și primele conflicte etnice cu grecii stabiliți în țările române – aici avem de-a face cu anacronisme simple debitate de diletanți/ dar se încearcă justificarea unei xenofobii tradiționale și intrinseci civilizației românești, de aici și tentația de remodelare totală a tradiției, o reeducare la scară istorică destinată eliminării acestei xenofobii presupus tradiționale.

Și cam aici se opresc explicațiile general acceptate pentru apariția extremei drepte românești interbelice: fenomen de imitație versus tradiție locală, eventual o combinație dintre cele două. Cumva explicațiile acestea s-au cimentat și au devenit un loc comun, nimeni nu prea mai îndrăznește să le chestioneze.

Pe partea extremismului de stânga paleta explicațiilor privind apariția fenomenului în România interbelică se suprapune celor oferite pentru extremismul de dreapta:

- Influența Uniunii Sovietice care a folosit Internaționala Comunistă și Partidul Comunist din România pentru exportul de revoluție bolșevică inițial, ulterior ca pe o coloană a cincea cu obiectivul real al dezmembrării României – comunismul românesc a fost un fenomen exportat „cu forța” de Uniunea Sovietică;

- Aderența la comunism a unei mari părți a minorităților etnice explicată prin xenofobia presupus tradițională a românilor și abuzurile la care erau supuse minoritățile etnice în România interbelică

Avem în esență două explicații aparent suficiente și necesare: influența externă/ imitația și xenofobia inerentă civilizației românești. Însă rareori sunt puse față-n față aceste două teze cu realitatea sistemului politic interbelic, care doar la suprafață era unul democratic.

Originile unui mecanism defect

Modernizarea României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost făcută pe baza unui model politic în care regele decidea schimbarea guvernelor („factorul constituțional” cum i se zicea) și alegea între 2 partide – liberalii sau conservatorii (așa numita „rotativă guvernamentală”). Alegerile erau un simulacru, în realitate în sistemul cenzitar numărul votanților era extrem de mic și în parlament erau reprezentate (am explicat aici și aici cum se desfășurau alegerile înainte de Primul Război Mondial).

Forțele politice care chiar contau în România între 1866-1914 erau regele și cei cu avere, coagulați în 2 partide politice. Proiectul tuturor era modernizarea cât mai rapidă a României pe modelul european occidental: independență, sistem de educație, sistem sanitar, industrializare, transporturi, agricultură, legislație adusă la zi, unitate națională (recuperarea provinciilor istorice). Nimeni nu contesta aceste proiecte, dezbaterea era asupra modului în care să fie puse în mișcare și asupra vitezei de aplicare.

Stabilitatea sistemului politic „factor constituțional” + „rotativă guvernamentală” a fost dată de longevitatea regelui Carol I și de faptul că acesta a fost un om relativ onest și activ, la care se adaugă și calitatea destul de ridicată a clasei politice (oameni cu studii în Austria, Germania, Franța, Anglia). Mecanismul constituțional și de administrație era unul de fațadă (celebrele „forme fără fond” enunțate de Titu Maiorescu), însă mecanismul real din spate a fost unul relativ funcțional. Principala lui problemă a fost reprezentată de faptul că se baza pe existența unor indivizi – sau a unui anumit tip de indivizi. Cum ar fi evoluat România dacă regele Carol I ar fi murit în 1876 sau 1890? Presiunea pentru modernizare s-ar fi manifestat în continuare fie din exterior (conform intereselor diverselor imperii) și cu siguranță ar fi avut susținere internă, dar poate România ar fi avut un alt ritm de modernizare? Ideea este că dependența sistemului de anumite personaje a constituit principala sa slăbiciune. În paralel esența sistemului politic și administrativ a rămas una feudală, cu puternice reminiscențe fanariote (voi scrie cât de curând pe larg despre esența feudală a politicii și administrației românești, indiferent de epoca istorică).

Semințele dezechilibrului

Succesul modernizării din epoca regelui Carol I a creat noi categorii de probleme pentru care sistemul politic real nu era pregătit. Creșterea demografică a accentuat problema agrară și a proprietății țărănești ducând la creșterea presiunii pentru reforma agrară. Industrializarea lentă nu a putut absorbi forța de muncă suplimentară din agricultură. Creșterea nivelului de educație a creat o generație activă politic (mai ales din rândurile micii burghezii) care nu își găsea locul în sistemul cenzitar și cel al „rotativei guvernamentale”, a început să se manifeste influența a tot soiul de idei politice din circuitul european, dar nu numai (foarte multe idei politice de diverse facturi vin dinspre Imperiul Țarist, aduse de exilații de acolo, de la anarhiști și narodnici la sutele negre). Tensiunile cumulate s-au manifestat violent nu doar în timpul campaniilor electorale, dar și în interiorul partidelor din „rotativa guvernamentală” unde apar scindări, însă mai ales la răscoala țărănească din 1907. Liantul care a ținut cât de cât lucrurile sub control a fost „idealul național”, proiectul unității naționale și susținerii românilor din provinciile istorice (Transilvania, Bucovina, Basarabia).

Un sistem instabil

Perioada interbelică a fost una marcată de o instabilitate politică cronică. Moartea regelui Carol I a anunțat demantelarea sistemului „rotativei guvernamentale”, care însă a fost amânată de izbucnirea Primului Război Mondial și subordonarea tuturor energiilor interne „idealului național” care brusc a apărut tangibil fie și parțial în cadrul conflictului global. Încheierea războiului în tabăra victorioasă și unirea cu Transilvania, Basarabia și Bucovina au accelerat schimbările.

Cele mai importante reforme au fost votul universal, reforma agrară (desființarea marilor moșii și împroprietărirea țăranilor) și adoptarea Constituției de la 1923. Votul universal alături de împroprietărire (plus efectele psihice și sociale ale participării la război) au creat o nouă „masă politică”, cea a țăranilor. Reforma agrară nu a rezolvat problemele sociale ridicate de o agricultură relativ primitivă (loturile erau insuficiente pentru a genera profit și oricum au început să fie sparte prin moștenire în următoarea generație) însă a oferit o pauză necesară pentru demararea unei industrializări reale de anvergură.

Principala problemă sistemică a fost încercarea de continuare a sistemului „rotativei guvernamentale” sub coordonarea unui „factor constituțional”. Aceasta a fost principala cauză a nemulțumirii politicienilor din noile provincii, principalul reproș adus politicii interne. Transilvănenii și basarabenii veneau din tradiții politice imperiale diferite și își doreau un sistem diferit atât de cel stabilit la București cât și de cele din fostele imperii, ar fi vrut ceva nou și funcțional – însă din păcate nu prea știau nici ei exact ce-și doreau și nici cum să-și impună viziunea. La rândul lor erau împărțiți între ei în diverse facțiuni ideologice care nu prea aveau legături între ele. Așa s-a ajuns la alianțe bizare, de genul celei între ceea ce era în realitate un „partid catolic negru” clasic condus de „iezuitul” Iuliu Maniu cu o mișcare socialistă țărănească sub conducerea lui Ion Mihalache care a creat unul din principalele partide interbelice, Partidul Național Țărănesc.

Cum ziceam, liberalii de la București au încercat să prelungească sistemul real de putere din vremea regelui Carol I în condițiile dispariției „adversarilor” conservatori – fără să țină seama de faptul că sistemul era fundamental dependent de un anumit tip de personaje politice și de un vot cenzitar, un număr restrâns de cetățeni cu drept de vot. Apariția noii „mase politice” și dispariția unor personaje politice a făcut extrem de dificilă continuarea „rotativei guvernamentale” – însă asta nu i-a împiedicat pe politicienii interbelici să încerce, de aici sistemul „primei guvernamentale” din constituție care acorda automat o redistribuire de voturi partidului care lua cele mai multe voturi la alegeri și îi asigura astfel majoritatea parlamentară necesară guvernării. Până la urmă politicienii din noile provincii s-au adaptat la acest sistem – mai ales atunci când îi aducea la guvernare.

Una din problemele principale în interbelic a fost dispariția „factorului constituțional” – regele Carol I nu a avut un înlocuitor real. Regele Ferdinand a fost manevrat de o camarilă formată din regina Maria, Barbu Știrbei și Ionel Brătianu. Dezmoștenirea lui Carol al II-lea în urma aventurilor sale amoroase, urmată de moartea lui Ferdinand și a lui Ionel Brătianu a dus la apariția unei Regențe în timpul minoratului lui Mihai. Mecanismul politic real din România a fost gripat exact în perioada crizei economice mondiale.

Dictatura regală

Haosul politic de după moartea regelui Ferdinand a dus la revenirea lui Carol al II-lea pe tron. Dacă Ferdinand a fost destul de departe de Carol I, Carol al II-lea a fost exact opusul regelui care a modernizat România. Principala problemă de politică internă a lui Carol al II-lea a fost să-i fie acceptată amanta, Elena Lupescu. Carol al II-lea a îmbrățișat total sistemul „rotativei guvernamentale” și rolul de „factor constituțional” – însă toate acestea erau subordonate intereselor sale personale. A fost un personaj extrem de corupt, sunt documentate numeroase „tunuri” date sub protecția lui, fanariotismul deja devenit tradițional printre români a fost accentuat în timpul domniei sale. „Formele fără fond” s-au acutizat la un nivel absolut în regimul lui Carol al II-lea.

Dincolo de orice influențe externe, Carol al II-lea și-a dorit din capul locului un regim dictatorial, asta este evident din însemnările sale zilnice. A știut să-și urmărească acest scop treptat și să manipuleze clasa politică până la momentul instalării deschise a unei dictaturi regale totalitare cu partid unic în 1938. Carol al II-lea nu era adeptul nici unei ideologii, era pur și simplu un individ cu impulsuri tiranice, singurul lui obiectiv era să se mențină pe tron și să impună acceptarea publică a amantei sale. În timpul său până și „forma fără fond” a rotativei guvernamentale a devenit la rândul ei o formă fără fond – deciziile reale erau luate de camarila regală care includea personaje de tot soiul, a căror caracteristică era loialitatea totală față de suveran.

Sfârșitul unui sistem defect

Cam așa arăta sistemul politic real din perioada interbelică, într-adevăr exista o Constituție care consacra un model de monarhie parlamentară, în realitate cercul politic decizional s-a concentrat treptat până la nivelul unei dictaturi regale.

Două au fost cauzele acutizării nemulțumirilor sociale: 1) anularea oricărui ascensor social prin politizarea administrației și economiei, sistemul feudal al partidelor politice care condiționa orice ascensiune de loialitatea față de piramida feudală existentă; 2) anularea votului ca instrument politic de masă, votul universal nu avea de fapt nici un efect asupra alegerii parlamentului și a instalării guvernelor (mecanismul „primei guvernamentale” de mai sus). Decizia politică reală era în mâinile unui număr restrâns de oameni care excludeau cetățenii de la participarea politică reală, Constituția de la 1923 era o formă fără fond. Nu mai vorbim de faptul că libertățile garantate de Constituție erau nominale, în realitate cenzura, arestările abuzive sau execuțiile extra-judiciare erau la ordinea zilei – astea sunt doar efecte ale concentrării puterii reale în mâinile unui număr restrâns de oameni. La fel în domeniul economiei în România interbelică s-a manifestat o concentrare a resurselor în mâinile câtorva oameni de afaceri apropiați de Carol al II-lea pentru care Parlamentul dădea legi cu dedicație ce le acordau cvasi-monopoluri sau îi scoteau din faliment. Justiția era total subordonată regelui care cerea arestări și condamnări, problema magistraților era să dea o formă scrisă dorințelor regale.

Acestea sunt condițiile de fond pentru manifestarea extremelor politice în România interbelică. Dincolo de influențele externe sau presupuse tradiții extremiste, condițiile politice, economice și sociale din România interbelică practic excludeau de la orice fel de decizie noua masă politică creată prin acordarea votului universal și împroprietărire. La asta se adaugă creșterea numărului de absolvenți de studii liceale și universitare pentru care singura posibilitate să-și găsească un loc de muncă era să intre în regimul vasalic al partidelor existente. Am descris aici foarte pe scurt abuzurile de la vârful piramidei politice, însă ele erau răspândite în întreaga societate. Este cât se poate de interesant faptul că la ultimele alegeri libere din 1937 s-a manifestat un vot de protest care a aruncat în aer mecanismul „primei guvernamentale” – nici un partid nu a reușit să obțină 40% din voturi care să-i permită formarea unei majorități guvernamentale. Acesta a fost momentul în care regele Carol al II-lea a renunțat să mai respecte Constituția din 1923 și a demarat procesul de instaurare a unui regim totalitar de dictatură regală cu partid unic și cu o intensificare a elementelor de cult a personalității.

Unde duce un sistem care-și ignoră cetățenii?

Destrămarea României din 1940 nu are doar cauze externe – principala problemă a fost slăbiciunea sistemului politic intern și falimentul lui. Un sistem care în realitate își excludea cetățenii de la deciziile politice, marcat de corupție de la vârf în jos, cu o clasă politică ruptă de societate nu avea cum să reziste unor presiuni externe. Corupția sistemică a creat o economie disfuncțională, incapabilă să susțină o industrie de apărare cu adevărat funcțională. Clasa politică feudalizată nu a fost capabilă să imagineze soluții pentru diversele crize, dincolo de exercitarea ilegală și ilegitimă a violenței. De fapt clasa politică a refuzat de fiecare dată să trateze cauzele crizelor – asta în principal din cauza faptului că însăși sistemul care stătea la baza clasei politice constituia principala cauză a crizelor. Slăbiciunea sistemului politic intern a generat o mare dependență față de sprijinul extern – iar disoluția sistemului de alianțe a dus la prăbușirea României în 1940. Problema nu a fost manifestarea extremismelor cât faptul că sistemul politic românesc a fost o formă fără fond.

Pentru mai multe texte, vă recomandăm blogul georgedamian.ro