Sfinții Martiri Brâncoveni

Personalitatea lui Constantin Basarab Brâncoveanu joacă un rol covârșitor în înțelegerea dinamicii evoluției lumii românești în zorii modernității. Cred că este fără putință de negare că Brâncoveanu, mărturisitor și martir creștin împreună cu cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache Văcărescu, a determinat evoluții culturale, religioase și de civilizație care marchează spațiul românesc până astăzi. 

Integrat în ansamblul lumii europene de atunci, având legături strânse cu Occidentul și deschiderea intelectuală care i-a permis să perceapă profund nu doar teologia, filosofia ori arta dar și mersul geopolitic al lumii, Constantin Basarab Brâncoveanu nu este doar domnul Țării Românești invidiat de turci, ci este și un discret lider neobizantin care înțelege puterea nu doar simbolică, morală, culturală ori patrimonială a Bisericii, dar și puterea spirituală, profund sufletească a Ortodoxiei pe care nu doar că o va apăra, ci va deveni unul dintre cei mai însemnați ctitori din lumea creștin-ortodoxă a sec. XVII-XVIII. 

În ctitoriile sale regăsim aspirația rafinată și subtilă pentru Imperiul pierdut la 1453 dar și sensul universalist al comuniunii creștine care trece dincolo de diferențe și forme culturale de exprimare dezvoltate separat în timp. Stilul brâncovenesc este o sinteză stralucită de tradiție românească, moștenire bizantină și renascentism apusean – avem în substratul acestei vocații dorința de unitate spirituală a Bisericii Creștine, conștiința originii nobile a poporului român și nu în ultimul rând aspirația pentru libertate, virtute și înălțare spirituală a unui domn care a înțeles foarte bine cât de important este ceea ce va lăsa în urma sa.

Constantin Brâncoveanu, de la 1688 la 1714, a reușit nu doar să certifice conceptul științific de mai târziu de "Byzance apres Byzance" dar a dat sens Renașterii și Umanismului ca elemente culturale care sunt complementare lumii ortodoxe și care pot fi adaptate spațiului nostru de cultură și civilizație. Prin aceasta se dovedește încă o dată că adevărata rădăcină a Renașterii din Italia a reprezentat-o influența fericită a Imperiul Roman de Răsărit în epoca sa târzie; drept urmare nimic mai firesc decât stilul brâncovenesc pentru spațiul românesc, practic o reîntoarcere la rădăcinile civilizaționale comune, după trecerea printr-un dublu filtru de aproape cinci secole: mai întâi bizantin iar apoi occidental. 

Înflorirea Bisericii, dar și a culturii, învățăturii și artelor în Țara Românească a acelor ani, devenirea spațiului românesc drept un creuzet de valori, idei, tehnici, modele și expresii religioase și culturale pentru creștinii aflați în teritoriile ocupate prin forța armelor de otomani rămâne peste timp o contribuție fundamentală la istoria umanității pe care Constantin Brâncoveanu și cei care au dus această luptă înțeleaptă alături de el, aici aș putea menționa o altă mare personalitate a timpului, pe mitropolitul Antim Ivireanul, în sfera credinței, culturii, ideilor și valorilor, rămâne o moștenire de care se pot bucura creștini din Țările Române, Balcani și mai departe, către Orient. 

Constantin Brâncoveanu este esențial pentru înțelegerea supraviețuirii culturii și civilizației creștine aflate sub controlul turcocrației. Pentru noi, românii, temelia civilizației noastre moderne este pusă în acei ani grei în care Brâncoveanu a dus o politică de echilibru între marile puteri ale timpului, s-a sustras în chip abil constrângerilor otomane și, mai presus de orice, a înțeles și a transmis mai departe un lucru de căpătâi pentru oricare om care visează la a face bine Țării: pietrele pe care se poate zidi lucrarea durabilă sunt credința în Dumnezeu și respectul pentru cultură, înțelepciune și cunoaștere, deopotrivă în sens religios dar și laic. Constantin Brâncoveanu a înțeles primul ce înseamnă pericolul expansiunii rusești, a avut capacitatea unui dialog cu puterile lumii occidentale și a dăruit drept moștenire, nouă, tuturor celor care astăzi simțim românești conștiința faptului că suntem o cultură însemnată și avem un destin național!

Sfinții Martiri Brâncoveni, căzuți sub securile unui sultanat otoman barbar, chiar la 15 august 1714, un regim de putere care nu accepta nu doar independența relativă a Brâncovenilor dar nici nu înțelegea sensul operei de ctitorire spirituală și culturală care era de fapt mobilul real al domniei voievodului român, reprezintă simboluri adevărate și repere peste timpuri pe care suntem datori să nu le uităm și să le păstrăm în mințile și sufletele noastre, împărtășindu-i drept model autentic din perspectiva omului creștin care se leapădă de sine și se dăruiește cu iubirea pe care ne-a arătat-o însuși Hristos prin jertfa sa mântuitoare. 

Să ne închinăm Sfinților Martiri Brâncoveni, să plecăm capetele noastre la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, acolo unde Martirul Constantin Brâncoveanu își doarme somnul de veci. Să nu uităm de Sfinții Constantin, Ștefan, Radu și Matei Brâncoveanu, respectiv Ianache Văcărescu și să sperăm că ziua în care moaștele lor vor fi repatriate din Halki, pe teritoriul Turciei de astăzi, este aproape și se vor întoarce spre a fi cinstiți cum se cuvine unor sfinți martiri, în pământul moșilor și strămoșilor lor.