"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Printre multe alte tematici relevante, în remarcabilul volum ”Ceaușescu, ultimul stalinist” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2016), coautorii Alexandru Mihalcea (fost deținut politic, jurnalist de investigații și profesor de limba franceză) și Marian Moise analizează îngrozitoarele și puțin spus umilitoarele condiții în care ajunseseră să trăiască cei mai mulți dintre români în ultimul deceniu a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, în plină ”iepocă de aur”.
În cele ce urmează va fi vorba despre crima ca politică de stat, despre foame, frig, frică, întuneric, cenzură, reeducare, minciună, prostie și poliție politică. Acestea au fost și sunt dominantele comunismului. Vă prezentăm o serie de fragmente din volumul amintit:
Oamenii viețuiau mai degrabă decât trăiau
”Am putea afirma, în spiritul Cronicarului, că nu am avut nevoie să ne spună nimeni cum trăia cea mai mare parte a poporului român – de fapt, imensa majoritate a cetățenilor unei țări europene pe care ”cuplul prezidențial” o trimisese în afara Europei, într-o lume în care bântuiau endemic foamea și sărăcia. Cu excepția nomenklaturii, care tremura la gândul că Stăpânul i-ar putea reteza privilegiile, oamenii viețuiau mai degrabă decât trăiau.
Astăzi se admite, îndeobște, că ultimii ani ai regimului lui Dej și primii 5-6 ani sub Ceaușescu au însemnat un timp de relativă normalitate pentru populație. Nu de bogăție, nu de standard ridicat de trai, așa ceva nu a existat pentru românul de rând în toată perioada comunistă. Țara noastră, jefuită de sovietici pe de o parte, prost gospodărită pe de alta, supusă unor măsuri criminale în substanță și aplicate criminal – ne referim, în primul rând, la reforma monetară, la naționalizare și la colectivizare – nu a reușit nicicând să se apropie, măcar, de nivelul de trai din Cehoslovacia sau din Germania de Est. Se ajunsese, totuși, în intervalul de timp amintit la o anumită siguranță a zilei de mâine. În perioada aceea a cunoscut Nicolae Ceaușescu momentul de glorie al carierei sale politice, prin atitudinea față de invazia sovieticilor în Cehoslovacia. Atunci a fost realmente poporul român alături de lider. Din păcate, cultul dement al personalității și măsurile – economice și politice – aberante n-au întârziat să distrugă acel uriaș capital de simpatie și adeziune la o atitudine în deplin acord cu gândirea românească.
Interzicerea avorturilor
De fapt, Ceaușeștii luaseră deja o măsură profund antipopulară - interzicerea avorturilor –, și o făcuseră imediat după Congresul al IX-lea. Iată cum evoca Alexandru Bârlădeanu momentul impunerii acelei hotărâri, anunțată membrilor CPEx pe când Ceaușescu se afla pe litoral:
”(…) a ridicat pe neașteptate problema avorturilor: susținea că trebuie interzise. A adus și cifre de la Ministerul Sănătății din care reieșea câți copii pierduse națiunea din cauza avorturilor. Eu îmi dădeam seama că interdicția va aduce implicații sociale, dar el se grăbea să ajungă conducătorul unei țări cu 30 milioane de locuitori. I-am spus atunci să nu ne pripim, să studiem ce urmări va avea o astfel de măsură…”. (Lavinia Betea, ”Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu – Convorbiri”, Editura Evenimentul Românesc, București, 1998, pag. 195)
Reproducem elocventa sinteză a Laviniei Betea privind consecințele acestei măsuri:
11.000 de femei au murit în urma avorturilor provocate
”O statistică din 1990 arată că, în perioada 1966-1989, în România au murit 11.000 de femei, în urma avorturilor provocate. După 1989 s-au ridicat troițe în cinstea eroilor Revoluție, dar dintr-o altă pudoare – ce poate fi explicată tot ca mentalitate remanentă – despre acele femei nevinovate, ucise printr-o aberantă măsură politică, nu se vorbește. De fapt, femeile au urât mai mult regimul Ceaușescu. Ți se cerea să naști și să crești copil ca o femeie medievală, să fii instruită la nivelul secolului XX și obligată să prestezi munci de aceeași dificultate cu alte bărbaților”.
Deteriorarea dramatică a nivelului de trai
Pe măsura atacării unor obiective industriale sau edilitare – unul, cel puțin, necesar, ne referim la metrou, deși mult întârziat, dar multe altele, precum Casa Poporului, dezastruoase și ruinătoare – și a deschiderii unor imense șantiere fără perspectivă, cum a fost cel din Deltă, unde dictatorul a poruncit să se ridice un mare complex pentru extragerea de nisipuri fine, fiind construite blocuri și utilități nicicând folosite, sumele uriașe investite fiind pur și simplu aruncate pe apa Sâmbetei – nivelul de trai al maselor (iertare pentru limbajul de lemn!) s-a deteriorat dramatic.
Cursa nebunească pentru achitarea datoriei externe a provocat o criză pe care oamenii de rând au resimțit-o dureros, fiind obligați să trăiască în foame și frig, umiliți, pe deasupra, de propaganda unei televiziuni lipsite de orice umbră de rușine, care, din cele două ore cotidiene de emisie, rezerva cel puțin jumătate Conducătorului iubit și Soției sale.
Cutremurătorul Jurnal al Doinei Jela
Cei trecuți de 40 de ani își amintesc de TelejurNicu. Apropo de emisiunea aceea, chintesență a distanței astronomice dintre propagandă și realitate, spicuim din notațiile de sertar ale Doinei Jela, publicate la cinci ani de la prăbușirea dictaturii. La 18 noiembrie 1980, de pildă, autoarea notează:
”Condiții vitrege. Ne așteaptă o foamete de nu-mi cred ochilor. Nu mă îngrijorează. Nu-mi cred ochilor. În numai o lună au dispărut toate, nu ca și cum s-ar fi terminat, ci de parcă ar fi fost retrase. În primul rând mâncarea, dar nu numai. Nu există săpun, nu există detergenți, pastă de dinți, hârtie igienică etc, nu există absolut nimic de strictă necesitate, minimum necesar ca să te simți om. Practic, nu cred că există cineva care să nu mănânce, să zicem, o zi întreagă, dar este păcat, este jenant pentru turma asta de oameni atinsă în cel mai elementar simț al demnității, îndopată cu vorbe și total buimăcită acum.
Fețe nedumerite, n-am mai văzut oameni râzând pe stradă, sacoșe goale, galantare goale și cozile imense din fața lor, tăcute, liniștite totuși, nu înțeleg cum. Te apucă sila, nu de oamenii care rabdă, e o noblețe în răbdarea lor, încă se întreabă, încă nu înțeleg, caută explicații, sunt dispuși să le și accepte și continuă să fie îndopați cu vorbe care nu țin de foame. Cred că în ultimii 30 de ani nu s-a întâmplat niciodată așa ceva”. (”Telejurnalul de noapte”, Editura Vremea, București, 2005, pag 30-31)
Lucrurile merg din rău în mai rău – și nu e vorba doar de mâncare. La 11 septembrie 1984, Doina Jela notează:
”Merg să fac cerere de butelie. Totul durează un minut. Se scrie un număr, se aplică o ștampilă, mi se spune pe urmă: Așteptați acasă. Cât?, întreb, nu din dorința de a o șicana pe funcționară, ci ca să-mi dau seama dacă trebuie să stau în casă neîntrerupt și cât timp. De unde să știu eu?, se miră aia. Păi bine, cam cât atunci? Cu aproximație, sunteți totuși cea mai indicată să știți. O zi, o lună, un an?
Răutatea și Prostia
Durează doi ani, zice. Că durează doi ani poate să nu fie vinovat nimeni și nici ea. Dar satisfacția tipei că la supărarea pe care i-am pricinuit-o poate să-mi răspundă cu o atât de proastă veste, iată o mică și foarte nevinovată răzbunare a ei, pentru toate micile sau marile nemulțumiri acumulate de-a lungul anilor. Și iată Prostia. La Dame Bêtise. Și iată sentimentul puterii din care nimeni în țara asta nu se poate plânge că nu se împărtășește, dacă vrei s-o simți o simți oriunde. Și acolo, la ușa veceului public, otrăvit de mirosuri, te poți îmbăta de puterea ta spunându-i unuia care face pe el că de azi veceul s-a scumpit, costă 2 lei, iar tu n-ai bani, iar el n-are să-ți dea restul, trebuie să te duci să schimbi. Dacă literatura noastră s-ar mulțumi,modestă, să consemneze doar aventurile Răutății și ale Prostiei, și tot ar avea de lucru până la sfârșitul veacurilor, presupunând că Ceaușescu o să trăiască până atunci. Fiindcă ai lui sunt ăștia. El spune ‹Lăsați proștii să vină la mine›”.
Jurnalul Doinei Jela este un document cutremurător, înfiorător prin luciditatea necruțătoare. Totodată un act de mare curaj. Asemenea notații i-au adus suferință și moarte lui Gheorghe Ursu.
Fantoma unei lumi dispărute
Deși ne-am trăit, amândoi semnatarii acestei cărți, cea mai mare parte a vieții sub comunism, simțindu-l din plin și trecând prin tot soiul de experiențe dezagreabile, eufemistic vorbind (inclusiv pușcăria politică pentru unul dintre noi), am preferat, înainte de a recurge la amintiri de-ale noastre, să apelăm la memoria unor tineri intelectuali de valoare, copii și adolescenți pe vremea dictaturii ceaușiste: Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, autorii unei cărți de excepție (”O lume dispărută: patru istorii personale urmate de un dialog cu H. -R. Patapievici”, Editura Polirom, Iași, 2004). E vorba nu numai despre o rememorare văzută cu ochii copilului și ai adolescentului ci și de o evaluare a acelui timp, chiar dacă intenția unui rechizitoriu este negată din capul locului. Orice rememorare, orice relatare a unei secvențe din deceniul premergător prăbușirii Ceaușeștilor este implicit și un rechizitoriu, fie că este vorba de statul la cozi interminabile pentru un aliment care putea să nu mai ”ajungă” pentru toți, ceea ce echivala cu o nenorocire, sau de tremuratul de frig în clase, în spitale, acasă…
Frica și cenzura
Epoca Ceaușescu a perfecționat starea de frică a individului și a colectivității, inducând o percepție confuză, dar cu atât mai greu de suportat, a pericolului pe care-l putea prezenta exprimarea liberă. Printre evenimentele dramatice care au marcat primii ani de bolșevizare a României s-au aflat acapararea principalelor posturi de radio de către comuniști (începând din octombrie 1944 până la instaurarea Guvernului Groza, când operațiunea era încheiată, ”oficina Reacțiunii” trecând în mâinile comuniștilor) și desființarea ziarelor și revistelor de altă orientare decât ”Scînteia” și ”România Liberă; la 19.07.1947, la cinci zile după înscenarea de la Tămădău, ”Dreptatea”, oficiosul PNȚ, a fost interzis).
Partidul unic a impus cenzura, nu numai în ceea ce privește presa. Oamenii au fost nevoiți să se autocenzureze ca să poată supraviețui. Cuvintele, discuțiile amicale, bancurile politice puteau trimite pe imprudenți în pușcărie! Aproape că se generalizase, sub Dej, dubla gândire, marginal surprinsă de Orwell, și procesul a continuat sub succesorul primului dictator comunist.
Un instructaj în familie
Nu este, deci, de mirare că Paul Cernat (autorul secțiunii ”Sub un clopot de sticlă”) , ”șoim al patriei”, e îndelung dăscălit de părinți, în cadrul unui ”instructaj în familie”:
”– Ai grijă ce vorbești cu copiii la grădiniță și în fața blocului, oriunde. Vezi că o să fie unii care or să te tragă de limbă. Taci din gură, nu spui nimic. Știi că ascultăm Europa Liberă. Să nu pronunți niciodată cuvântul ăsta. Nu e voie. Noi facem asta pentru că nu e bine ce se-ntâmplă în țară. Să nu spui niciodată ce vorbim acasă și că-l înjurăm pe Ceaușescu. Și dacă îi auzi pe unii că spun bancuri cu Tovarășul sau că vorbesc despre el, taci din gură, zi că la noi nu se vorbește așa ceva. Copiii sunt mici, dar îi pun părinții lor să afle ce se vorbește în casele altora.
– Și ce dacă?
– Părinții copiilor care întreabă pot fi milițieni sau securiști, tu n-ai de unde să știi, că ești mic. Ei sunt mulți și nu-i știi niciodată cine sunt, oricine poate să te pârască. Și dacă află că ascultăm Șopârla sau că-l înjurăm pe Ceaușescu ne bagă la pușcărie sau ne omoară, pun mașina să dea peste noi. Tu nu știi de ce sunt în stare ăștia”.
Teribilă lecție pentru un copil de 5-6 ani! În timp ce în alte societăți, normale, copiilor de vârsta aceea li se explică preceptele imuabile ale moralei creștine, începând cu Decalogul, copiii din era Ceaușescu primeau lecții de supraviețuire politică! Este, așadar, firească dedublarea, ”introvertirea schizoidală”:
”Mă amuza să mint zicând ‹pe cuvânt de onoare›, iar la școală, ‹pe cuvânt de pionier›. Socializarea devenea astfel o simulare și o disimulare continuă, un exercițiu cotidian al minciunii și al ascunderii”.
”Suharto-Ceaușescu-Pula!”
În paralel cu atenționarea protectoare a părinților, copilul e interesat de programul TV urmărit, ”bătrânește”, alături de bunici:
”Cel mai mult îmi plăceau discursurile televizate ale ambasadorilor din țările lumii a treia, cu ocazia zilei lor naționale. În 1981 a vorbit – memorabil – ambasadorul Indoneziei, spunea mereu ‹Suharto-Pula. Ceaușescu-Pula. Suharto-Ceaușescu-Pula›. Nu știu ce înseamnă ”Pula” în indoneziană, probabil pace, dar în română totul suna perfect. În anii care au urmat, ambasadorul nu și-a mai ținut cuvântarea televizată decât fără sonor”.
Alte amintiri:
”Satisfacția plină de curiozitate cu care urmăream la televizor înmormântările marilor șefi de stat comuniști (…) ‹Când o crăpa și Ceaușescu?›, îmi întrebam părinții. ‹Ăsta ne-ngroapă pe toți, că-i face mereu transfuzii cu sânge de copil, și după ce moare el îl aduce pe bețivul de fi-su›”.
Într-adevăr, a existat o asemenea legendă, născută din teamă și disperare.
Securitatea
Și Ion Manolescu, autorul secțiunii ”Colecția mea de obiecte pierdute și amintiri inutile”, descoperă, adolescent, prezența ubicuă a Securității. Era lângă casă, sub forma unei Dacii negre în fața blocului. Se înfățișa ca obligație periodică de a-ți duce mașina de scris la ”amprentare” (”Miliția verifica dacă nu existau modificări ale fontului față de variantele anterioare, în așa fel încât, în cazul tipăririi unor manifeste anticomuniste, autorul să fie identificat pe loc”).
Securitatea impunea până și în cadrul intim al locuinței ritualuri pe care un occidental nu le-ar fi înțeles, dar care erau dictate pur și simplu de frica de ”urechile lungi”:
”Ascultam în surdină Europa Liberă, închiși în dormitor, cu draperiile trase și aparatul lipit de parchet (pentru a atenua bruiajul). Știam că suntem ascultați în casă de Securitate și bănuiam, ca majoritatea aflați în această situație, că microfonul e instalat în telefon”.
De unde și practica înăbușirii telefonului sub o pernă și a purtării convorbirilor în bucătărie.
”Ienicerii” regimului
Cu câtva timp înainte de sfârșitul Ceaușeștilor se zvonise că tinerii îmbrăcați stereotip, trași la indigo, presărați pe traseul prezidențial în Capitală fuseseră luați din casele de copii abandonați; crescuți, se zicea, de Securitate, acei ieniceri ai regimului i-ar fi purtat dictatorului o dragoste filială. Ion Manolescu îi vedea ”în fiecare zi, aliniați pe Calea Victoriei sau ascunși după copacii de la Șosea. Îmbrăcați în haine mereu nepotrivite (parpalace stând ca pe gard, cămăși cu două numere mai mari, cravate primite pomană, pantaloni prea lungi sau prea lați, parcă luați la întâmplare din depozit), capul gol și mâinile în buzunare, urmăreau trecătorii și anunțau prin stații orice mișcare suspectă”.
Un dispreț criminal pentru calitatea vieții omului de rând
Este cu totul memorabilă ampla descriere, de un haz amar, a produselor industriale autohtone de bunuri de larg consum. Se vindeau: sugative și stilouri ”Flaro” care invariabil curgeau ”pe la tub”, săpunul ”Cheia”, ”care te ardea în timp ce te spălai pe mâini”, hârtia igienică ”Bușteni”, ”aspră ca șmirghelul; după ce o foloseai, îți lua foc fundul”, apoi țigări precum ”Cișmigiu”, ”despre care se spunea că dau potență”, biscuiți ”Berceni”, ”fărâmicioși și acri, pe care nici câinii nu-i voiau”, rachiurile ordinare pe care le dădeau pe gât ”numai în clipele cele mai mari de disperare existențială sau penurie financiară”, singurul gin românesc, făcut la Covasna și numit, parcă în bătaie de joc, ”Covagin”…
Era, dacă ne aducem bine aminte, pe vremea când Ceaușescu nu-și încheia vreo cuvântare fără să pomenească de cele mai înalte culmi de progres și civilizație și de fericirea poporului! Or toate acele articole, nu întotdeauna de găsit, chiar și-așa cum erau, în ”comerțul socialist”, nu erau decât expresia unui dispreț criminal pentru calitatea vieții omului de rând. Nomenklatura și învârtiții regimului își procurau cele necesare de la magazinele speciale, cu circuit închis, sau ”din pachet”.
De la Burebista la Ceaușescu
Angelo Mitchievici (secțiunea ”Trecutul care va veni”) își începe capitolul printr-o dublă proiecție a ruinelor, dihotomică – în planul livrescului – romantic al vestigiilor, ”acele ruine pe care desenatorii, italienii ruiniști le făceau în Secolul al XVIII-lea pentru a le vinde nobililor turiști englezi ca suveniruri”, și în planul prezentului socialist, în construcția căruia intrau, în temelie, mari cantități de ură și imbecilitate. Este vorba de rămășițele conacului de la Cosâmbești, un sat pierdut în imensitățile prăfoase ale Bărăganului, resturi fără nimic romantic. Clădirea arăta ca și cum fusese bombardată, sfărâmată, ciuruită.
”Timpul nu-și pusese sărutul nobil pe fruntea ei, ci o scuipase în față, apoi o pălmuise. La timpul comunismului mă refer, desigur. Proprietarii odată expropriați și băgați în închisori, la zdup cum se spune, comuniștii se întorseseră cu o furie inegalabilă asupra a ceea ce mai rămăsese. Casa boierilor Ghețu fusese transformată precum și conacul de la Tescani, în crescătorie de pui. Găinațul se adunase în sedimente nutritive, în fiecare an. Era astfel umilită în efigie amintirea celor care o locuiseră…”.
Naratorul are o predilecție obsesivă pentru ilaritatea poncifurilor propagandei, travestite în hainele faimoaselor comentarii la literatura română din timpul gimnaziului sau în frazele rostite, în filmele cu subiect ”patriotic” ale lui Sergiu Nicolaescu, de personaje ca Mihai Viteazul sau Mircea cel Bătrân – de fapt, ”personajele nici nu au prea mare importanță, toate vorbeau idiolectul eroului național intrat în manuale, comportându-se egal de la Burebista la Nicolae Ceaușescu”.
Decrețeii
Lecțiile de anatomie și ceea ce se înțelegea prin ”educație sexuală” aveau strânse – deși nevăzute – legături cu politica natalistă.
”Aceste organe, eram lăsați să înțelegem, îndeplineau consecvent anumite funcții din care cea esențială era reproducerea. Desigur, faptul că te pișai nu avea nimic glorios și nu părea să folosească la nimic partidului. Pișatul era ceva personal, sexul însă tindea să devină o unealtă în slujba Partidului, odată cu decretul dat de Ceaușescu în 1966, de interzicere a avorturilor, în urma căruia a ieșit o generație intitulată vesel cu un nume sugerând proliferarea parazitară: generația de ‹decreței›. O generație de copii nedoriți. Accidente. Scăpări. Scurgeri nedorite. Neglijențe”.
O potemkiniadă dementă
Dictatorul nu poate exista în afara minciunii – dar minciuna are dublu izvor și dublu sens. Regimul Ceaușescu și-a mințit supușii – dar și supușii au mințit regimul, totul amestecându-se într-o potemkiniadă dementă:
”Vizitele de lucru făceau coșmarul activiștilor de partid, vine sau nu vine Tovarășul. (…) Câteva vaci reprezentative fuseseră cărate de la o fermă la alta. (…) Se știa, contaminată de elanul revoluționar, vaca românească le depășise pe colegele ei capitaliste. (…) Cu o lactație de nestăvilit, aproape incontrolabilă, această vacă sfida tot mai mult modestele realizări fiziologice ale vacii occidentale…”.
Uite carnea, nu e carnea!
O punere în scenă dinamică, beneficiind de logistică pe măsură, asigura recuzita necesară minciunii belșugului alimentar:
”Alegoria se numea ‹Bunăstarea întregului popor›. Pentru a mima abundența necesară, decorul, carnea adică, era transportată în viteză dintr-un loc în altul, mobilând interioarele alimentarelor pe care tovarășul le vizita sau, pur și simplu, cele pe lângă care defila. După ce tovarășul trecea, carnea dispărea și ea”.
Minciuna invazivă, precum celulele cancerului galopant, se înăsprise peste un corp social devitalizat. Magazinele de confecții le băgau pe gât cumpărătorilor – care n-aveau încotro și le cumpărau, că doar nu era să umble în pielea goală – ”stocuri de pantofi de o urâțenie formidabilă, costume făcute după același calapod, multe dintre ele hidos de mari, confecționată pentru dublați sau indivizi cu oase somptuoase, de stegozaur. (…)
Undeva, un funcționar trecea harnic în registrul său: producția de costume și încălțăminte a fost depășită cu 100%.Miriapodul proletar putea dormi liniștit, îmbrăcat și încălțat”.
Taki-muri și ”frații Petreuși”
”Alimente” purtând nume nemaiauzite de urechile românilor și băuturi de-a dreptul otrăvitoare înlocuind țuicile și vinurile de odinioară. Nu e vorba numai de așa-zișii creveți vietnamezi – Chung Hua –, ci chiar de articole autohtone, cu porecle de un pitoresc macabru: ”Țuică bătrână”, zisă și ”Două prune” din cauza etichetei purtând ”imaginea terifiantă a unor prune ca o pereche de testicule tumefiate”, celebrele tacâmuri, rebotezate Taki-muri, ca o sugestie niponă, de fapt gheare de pui, ”mai tot timpul oxidate, învinețite sau de o lividitate specifică exsangvinaților”, nu mai puțin celebrii ”frați Petreuși” – ”pui vânduți în triste perechi, anorexici și necrozați”, ”adidași” – picioare de porc.
Imaginația asociativă excepțională a autorului îl trimite pe cititor în zona morbidului, a patologicului: într-un colț al ”alimentarei” se putea vedea ”și un fel de slănină înecată în boia ca un fel de ulcerație canceroasă, ca un exemplar reușit de psoriazis, ca un sifilis terțiar”.
Toate astea în timp ce televizorul arăta ”munca plină de abnegație a zootehniștilor, animale rumegând conștiincios, păsări cotcodăcind nevrotic, porci înghesuindu-se prostește, dar voluminos în țarcuri”.
Vorbeam, la începutul spicuirilor din amintirile lui Angelo Mitchievici, despre răspunsul poporului muncitor la minciuna oficială. În plămada conștiinței Omului Nou, zămislit în retortele principiilor eticii și echității socialiste, luau naștere precepte precum ”Nu lăsa pe mâine ce poți face azi. Lasă pe poimâine, poate nu mai trebuie să faci!” sau ”Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim!”. Superbă chintesență a raporturilor reale dintre ”statul muncitorilor, clasa de bază a noii societăți”și pălmași. Dintre ficțiune și realitate.
Un decor fellinian
Ioan Stanomir (secțiunea ”Diminețile unui băiat cuminte”) aruncă o privire integratoare asupra procesului ”instructiv-educativ” și ”educației prin muncă și pentru muncă”. Pionier, participă din plin la acțiunea celor trei R: Recondiționare, Reciclare, Refolosire (inspirată de partid și controlată de Consiliile Pionierilor). Asistă la ”vizita unor pensionari decavați ce depănau amintiri din eroicele greve ale ceferiștilor de la Grivița” și e dus, cu toată clasa, la Muzeul de Istorie unde o expoziție permanentă conține ”suvenirule de globe-trotter ale secretarului general: decorul era fellinian, de la aglomerarea de steaguri până la uriașul colț de fildeș falic plantat în mijlocul unei săli înțesate de mărunțișuri, amintire dintr-o expediție africană a primului comunist al țării”.
Un program școlar sănătos prevedea, după două săptămâni de școală, o săptămână de așa-zisă practică productivă în care, practic, nu se producea și nu se învăța nimic, totul fiind o cruntă pierdere de timp.
”Întâlnirea cu clasa muncitoare – relatează Ioan Stanomir – nu păstra nimic din croiala stângace a scenariilor de teatru TV: în cele câteva hale părăginite, menghina și ferestrăul serveau exclusiv ca arme improvizate și liniștea era cumpărată, fără prea mare dificultate, cu sticle de vin și coniac. Educația prin muncă și pentru muncă era substituită printr-o școală a vieții, curs seral. În plină revoluție tehnico-științifică, predarea cadourilor urma un ritual bine pus la punct și fiecare meșter avea, la domiciliul său, un responsabil familial cu gestionarea plocoanelor”.
Oamenii modelați de sistem
”Ce ne rămâne după comunism?”, se întreabă Paul Cernat. Și răspunde: ”În primul rând – și vorbesc aici de comunismul românesc –, cred că, pe lângă ambientul mutilat, pe lângă Transfăgărășan, Casa Poporului, Canalul Dunăre - Marea Neagră și celelalte mărețe realizări, mai mult sau mai puțin inutilizabile, rămân produsele de selecție, rămân oamenii modelați de sistem, oamenii cu mentalitate de gardieni, de șefi-dumnezei sau de asistați”.
Frigul
La 17 noiembrie 1985 – ziua morții inginerului Gheorghe Ursu (asasinat cu bestialitate, la ordinele Securității, din pricina unui jurnal similar) – arhitectul Gheorghe Leahu nota în jurnalul său:
”Ne-am trezit azi cu prima zăpadă. Fulguie, casele, acoperișurile au căpătat tenta imaculată, evocatoare a atâtor amintiri (...) Prima zăpadă, altădată compensată de căldura din casele, din căminele noastre, chiar și în timpul războiului; nu-mi amintesc, copil fiind atunci, să fi suferit vreodată de frig. Prima zăpadă acum... primul semnal: la bucătărie gazele au flacăra minusculă, abia fierbe un ceai... și e de-abia începutul. (…)
Nu-și poate imagina nimeni din țările civilizate ale Apusului ce calvar, ce chin, ce umilință, ce înjosire umană a fost iarna lui ‘84-‘85. Am tremurat literalmente la serviciu și acasă, au rămas oameni cu instalații de calorifer sparte de ger, s-au mutat mii de oameni din cartiere lipsite de presiune la gaze, s-au mutat mii de oameni la rude, la părinți, acolo unde flacăra mai pâlpâia încă...” (Gheorghe Leahu, ”Arhitect în Epoca de Aur”)
În volumul ”Călău și victimă”, scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea își amintește că lucrurile nu au stat altfel nici în iarna ‘83-‘84:
”Tablou de familie: pe la începutul lunii februarie ‘84 privim, soția și cu mine, mâinile fiicei noastre Smaranda: sunt roșii, umflate, cu crăpături la încheieturile degetelor a căror flexiune e dureroasă. Fetiței de 12 ani i-au degerat mâinile în frigul din casă. Caloriferele sunt reci ca gheața, iar curentul electric vine pe sponci. Circulă un banc sinistru: stăm pe întuneric ca pe vremea camuflajului, străzile sunt goale, ne-ar trebui doar mâncare ca să fie ca pe timpul războiului...”.
