Dezvăluiri din anii ciumei comuniste. Tiranul Nicolae Ceaușescu prefera să-și asasineze indezirabilii de la vârful PCR cu otravă sau prin înscenarea unor ”accidente rutiere”. Câți deținuți politic au fost sub dictatura ceaușistă? Cazul lui Emil Hidoș (19 ani), aruncat în pușcărie pentru că a scris Europei Libere, solicitând difuzarea unor piese muzicale pop

Regimul lui Nicolae Ceaușescu nu a mai fost în postura de a uzita la o scară largă detenția politică și teroarea stalinistă fățișă, întrucât, regimul predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej (regim din care și Ceaușescu a făcut parte, în cele mai înalte poziții), zdrobise, prin valuri de teroare stalinistă, detenție politică și crime în masă, orice formă consolidată de opoziție la adresa orânduirii comuniste. Securitatea controla totul.   

Cu toate acestea, deținuți politici au existat de-a lungul întregii epoci Ceaușescu, aceasta dovedindu-se a fi cea mai criminală și mai sinistră dictatură din Europa acelor ani. Evident, ”culpele” politice erau împachetate în așa-zise infracțiuni de drept comun. Iar regimul detenției nu diferea câtuși de puțin de perioada dejistă, rămânând la fel de primitiv, brutal și mortal. 

Alți indezirabili erau internați forțat în ospicii și spitale de nebuni, injectați cu substanțe necunoscute, bătuți și legați de paturi. Unii nu au mai ieșit niciodată de acolo. Sub Ceaușescu, psihiatria represivă a atins un paroxism întunecat. 

Ceaușescu a ordonat asasinarea unor disidenți refugiați în Vest, a încercat să-l ucidă pe Paul Goma și – cu siguranță – s-a aflat în spatele dispariției unor indezirabili, fie că aceștia erau anticomuniști desăvârșiți, fie că erau lideri marcanți ai PCR. În cazul celor din urmă, cizmarul analfabet prefera otrava și înscenarea de accidente auto. 

Printre multe alte tematici relevante, în volumul ”Ceaușescu, ultimul stalinist” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2016, lucrare pe care o recomandăm tuturor), coautorii Alexandru Mihalcea (fost deținut politic) și Marian Moise analizează atât acuzațiile unor lideri comuniști privind modul în care Ceaușescu și-a asasinat o serie de colaboratori cu nume sonore în epocă (printre care Virgil Trofin și Vasile Patilineț, Leontin Sălăjan, Gheorghe Vasilichi, Tatu Jianu), cât și informațiile privind detenția politică în anii ‘70-‘80. În cele ce urmează, Podul.ro vă prezintă fragmentele amintite:  

”Se va afla vreodată adevărul despre moartea unor oameni de la vârful puterii în timpul lui Ceaușescu? În absența documentelor și a mărturiilor eventualilor executanți este greu de precizat dacă accidente de circulație aparent întâmplătoare nu sunt, de fapt, execuții ordonate. 

Alexandru Bârlădeanu credea că fostul baron al lui Dej, Chivu Stoica, a fost ”sinucis” (istoricul și scriitorul Stelian Tănase optează pentru varianta sinuciderii, mai ales că sifilisul de care suferea Stoica, ajuns în faza terțiară, putea să inducă tulburări de ordin psihiatric). 

Ce declara Bârlădeanu: ”În general, Nicolae Ceaușescu s-a descotorosit de acei oameni ce puteau ști ceva despre el”.

Printre aceștia, fostul înalt demnitar i-a dat drept exemplu pe Virgil Trofin și Vasile Patilineț: primul, mort de inimă – deces considerat suspect de apropiați; al doilea – ucis într-un accident rutier în Turcia. Și despre accidentele în care a fost cât pe-aci să-și piardă viața Maurer și Gheorghe Apostol (împreună cu soția), Bârlădeanu era convins că au fost înscenate de oamenii dictatorului. 

Maurer afirma că disensiunile dintre el și dictator l-au făcut pe acesta să recurgă la înscenarea unui accident: ”Ceaușescu mi-a organizat un accident de mașină”. 

Cornel Burtică – fost ministru, fost secretar al CC al PCR – era și el înclinat să creadă că Trofin ar fi fost otrăvit, potrivit informației pe care i-o dăduse un securist. Mai mult, afirma că lui însuși i s-ar fi pregătit, de către Securitate, un accident de mașină, prin slăbirea barei de direcție. 

Admirator al lui Gheorghiu-Dej, adulator se poate spune, după laudele pe care i le-a adus în volumul ”Eu și Gheorghiu-Dej”, Gheorghe Apostol afirma că ”tragedia morții lui Dej a fost transformată într-o afacere carieristă”, situația creată fiind exploatată ”din plin și în mod diabolic”. Curajoasă luare de poziție, numai că s-a petrecut nu atunci, când nimeni dintre cei care îl cunoșteau pe Ceaușescu și știau cât de ros de ambiție și lipsit de scrupule era nu a schițat un gest de opunere, ci după un sfert de secol!

La victimele deja menționate ale lui Ceaușescu, care ar fi ajuns nu doar la tentative ci chiar la asasinate politice consumate, Gheorghe Apostol îi adaugă pe Leontin Sălăjan, ministru al Apărării Naționale, Gheorghe Vasilichi, secretarul general al Marii Adunări Naționale, Tatu Jianu, șeful Arhivelor CC. Nici el, Apostol, nu a scăpat de ”atenția” foarte periculoasă a individului resentimentar devenit stăpân absolut peste partid și peste țară: 

”Eu însumi am fost victima a două accidente de circulație provocate din ordinul lui Ceaușescu, din care numai întâmplarea și Dumnezeu m-au salvat de la moarte sigură pe mine și soția mea”.

(Gheorghe Apostol nu scoate însă nici un cuvânt despre propria lașitate: după o clipă de revoltă, în decursul Plenarei din aprilie 1968, când a fost pusă în discuție asasinarea lui Pătrășcanu, el l-a întrebat în public pe Ceaușescu ”unde se afla când Dej și Drăghici l-au executat” pe fostul lor tovarăș. Apoi, îngrozit de posibilele urmări ale efemerei sale cutezanțe, același Apostol ”se decide să lingă mâna care lovește și de la înalta tribună a Congresului al X-lea una dintre cuvântările cele mai pline de lingușiri, înjositoare nu numai pentru el personal ci pentru întreaga generație de conducători pe care o reprezenta, ajunsă – cu câteva excepții – să se târască la picioarele fotoliului suprem…”. (Citatele de mai sus sunt preluate din Victor Frunză, ”Istoria stalinismului în România”)      

Să zicem, însă, că, în cazurile amintite, cuplul prezidențial ducea o luptă mai vizibilă sau mai discretă pentru a exercita puterea absolută, pentru a o prezerva și pentru a controla totul, luptă exercitată în cercul structurilor de la conducerea partidului și statului. Securitatea, la ordinul Ceaușeștilor, a exercitat controlul amănunțit al întregii vieți sociale înlocuind, am spus deja, instrumentele grosiere și viziunea cantitativă asupra represiunii cu o concepție mai rafinată. 

Un fapt rămâne, însă, clar: în intervalul 1965-1989 au existat deținuți politici, indiferent de mincinosul veșmânt juridic în care a fost îmbrăcată culpa reală, anume opoziția față de regim. Metodele de anchetă și, în nu puține cazuri, anchetatorii erau ca pe timpul Securității lui Pantiușa și Nikolski. 

Câți deținuți politici se vor fi aflat în pușcăria ceaușistă? Istoricul Lavinia Betea avansa, în contextul unei discuții cu Maurer, numărul de 527. Bătrânul fost înalt demnitar opina că ”și 500 sunt mulți pentru că, în timpul lui, regimul fusese consolidat, nu mai era nici o formă de opoziție organizată”. 

Într-adevăr, pare insignifiant, în raport cu numărul 282.000 din epoca Dej, avansat de Corneliu Coposu. În realitate au fost mult mai mulți, aproximativ 600.000 de condamnați; altfel, numărul victimelor directe ale represiunii, socotindu-i și pe deportați și pe internații administrativ, se ridică la aproximativ 2 milioane! 

Menționăm că o cfră exactă este imposibil de stabilit din cauza distrugerii sau neredactării de documente. În plus, nu s-au desecretizat toate arhivele. Ceaușescu nu a admis niciodată că în timpul în care a condus România ar fi existat deținuți politici. Realitatea îl contrazice vehement. 

Unul dintre cei mai avizați cercetători ai comunismului în România, Liviu Vălenaș, prezintă, sub titlul ”În infernul de la Aiud”, nefericita experiență a bistrițeanului Emil Hidoș, arestat în 1969, la vârsta de 19 ani și condamnat la 6 ani de închisoare pentru ”vina” de a fi scris la ”Europa Liberă”, cerând să se emită anumite piese muzicale pop (dar și criticând regimul într-o scrisoare). Timp de aproximativ 2 ani la căutat Securitatea pe expeditor! Cu ce cheltuială de bani și timp, nu conta când era vorba de depistarea unui ”dușman al poporului”…

Pe scurt, Hidoș a fost încadrat la art. 166, alineat b – ”propagandă împotriva orânduirii socialiste” – din Codul penal, la fel ca prietenul său Pall Karol; tot atunci au fost arestați, în diferite zone ale țării, alți tineri expeditori de scrisori către ”Europa Liberă”; și tot atunci Securitatea din Bistrița l-a arestat pe Ioan Bodea (69 ani), țăran, care scrisese Consiliului de Stat cerând să li se înapoieze pământul sătenilor (condamnat tot la 6 ani). 

Nu sunt aceste condamnări politice? Chiar dacă, oficial, puțcăriașii erau ”deținuți CSS” adică contra securității poporului. (De altfel, nici regimul lui Dej nu a acceptat calificarea DP – deținuți politici –, ci pe cea de CR – contrarevoluționari, expresie a extraordinarei capacități a comuniștilor de a jongla cu falsuri semantice!)

Depus la Aiud, Emil Hidoș și-a executat pedeapsa integral la zarcă, în condiții care i-au distrus sănătatea, ”operă” începută de anchetatorii Moldovan și Gyorgy în beciurile Securității bistrițene. 

Când au ajuns la Aiud, acolo se găseau deja 60 de ”politici”. Cât a rămas Hidoș acolo, cifra cea mai mare a politicilor deținuți concomitent a fost de 400. Hrana: turtoi, pâine – 125 grame pe zi, zeamă de orz prăjit în chip de ”cafea”, două feluri de mazăre, fasolea – festin rarisim! Tineta, ca pe vremuri. Interdicția de a avea hârtie și creion.

Deci nicio diferență notabilă față de regimul de pe vremea lui Drăghici. 5-6 inși într-o celulă de 3 metri pătrați. 

Timp de 4 ani nu a avut drept la vorbitor, deci nu a văzut pe nimeni – familie sau prieteni. 

A cunoscut și Jilava, ”batalionul disciplinar” al sistemului carceral: după 6 luni de regim de pedeapsă, de la 68 de kg ajunsese la 39! După 6 ani, tânărul de 25 de ani ieșea bolnav de astm, reumatism la coloana vertebrală, ulcer gastric-duodenal, cu dantura distrusă. Singura îmbunătățire a hranei a fost în fabrică (425 grame de pâine și o bucată ”serioasă” de marmeladă).

La Aiud l-a cunoscut pe fostul general Șerb, pe ex-ministrul Metalurgiei, un anume Codreanu… Printre caralii unii ”erau de pe vremuri”, ca faimosul plutonier Stan.

Din informațiile lui Hidoș, deținuți politici mai erau la Rahova, circa 100 și vreo 500 de femei, deci cam 1000 în total. În primii ani de domnie ai lui Ceaușescu ar fi existat și un lagăr de politici în Deltă. 

Încercând să aflăm, măcar cu aproximație, numărul deținuților ”cesese” în ”epoca de aur”, de la Administrația Națională a Penitenciarelor ni s-a comunicat că nu există o evidență în acest sens. 

Iată și câteva nume de deținuți politici închiși la Aiud în anii ‘70-‘80, când potrivit regimului așa ceva nu exista: Radu Filipescu, Gheorghe Năstăsescu, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Lucian Iancu, Marin Iancu, Dumitru Iuga, Florentin Scalețchi, Arpad Visky sau Iulian Filip”.