Relațiile dintre Polonia și Ucraina continuă să se deterioreze. Varșovia amenință să spulbere visul de integrare în UE al Kievului dacă nu rezolvă o solicitare „crucială”

Ucraina „nu poate visa să adere la Uniunea Europeană” fără a rezolva problema exhumării rămășițelor victimelor masacrului de la Volânia (sau Volîn, respectiv Volyn în engleză) pe teritoriul ucrainean, a declarat ministrul adjunct de Externe, Pawel Jablonski, la 7 noiembrie, citat de publicația The Kyiv Independent.

„În opinia mea, fără o soluție la această problemă - și mulți ucraineni sunt deja conștienți de acest lucru - Ucraina nu poate visa să adere la Uniunea Europeană", a declarat oficialul guvernului polonez într-un interviu pentru Radio ZET.

„Prin urmare, vom sublinia în mod absolut că, fără o soluție la această problemă, nu va exista o reconciliere pe termen lung cu Ucraina", a subliniat Jablonski.

Întrebat direct dacă problema exhumărilor va fi o condiție pentru ca Varșovia să susțină aderarea Kievului la UE, Jablonski a răspuns că „nu îi place să vorbească despre condiții", dar a adăugat că va fi dificil să coopereze fără rezolvarea problemei.

În primăvara și vara anului 1943, membri ai Armatei Insurecționale Ucrainene (UPA), ramura militară a Organizației Naționaliștilor Ucraineni (OUN), au masacrat mii de polonezi în Volânia ocupată de naziști, o regiune care făcea parte din Polonia și care acum aparține Ucrainei. Mii de ucraineni au fost uciși apoi ca urmare a represaliilor. Principalii lideri al UPA au fost Roman Shuhevici și Stepan Bandera, iar obiectivul era crearea unui stat ucrainean independent. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, UPA a continuat să lupte împotriva autorităților sovietice și a celor comuniste poloneze până pe la începutul deceniului al șaselea.

Istoricul ucrainean Serhii Plokhy, director al Institutului de Cercetare Ucraineană de la Universitatea Harvard, estimează că numărul victimelor poloneze ale masacrului variază între 60.000 și 90.000.

Numărul ucrainenilor uciși de polonezi în anii 1940 este estimat între 10.000 și 20.000, inclusiv între 2.000 și 3.000 în Volîn, potrivit istoricului polonez Grzegorz Motyka.

În iulie 2016, parlamentul de la Varșovia a adoptat o rezoluție care califică acest masacru drept „genocid”. Ucraina neagă însă termenul de „genocid" în caracterizarea masacrului de la Volânia.

Președintele Volodimir Zelenski a promis în 2019 să ridice moratoriul ucrainean privind exhumarea victimelor din Volânia, impus ca reacție la cazurile de distrugere a monumentelor comemorative ale UPA în Polonia.

Șeful statului polonez, Andrzej Duda, a declarat în august că obținerea permisiunii pentru exhumări joacă un rol crucial în relațiile polono-ucrainene.

Războiul cerealelor

Începând de luni, mai multe zeci de companii de transport poloneze blochează punctele de trecere a frontierei de la Dorohusk, Hrebenne şi Korczowa, în sud-estul Poloniei, denunţând "o concurenţă neloială" din partea transportatorilor ucraineni.

La acele puncte de trecere, aproape tot traficul rutier a fost blocat de camioane alineate de manifestanţii ce impută reducerea veniturilor lor liberalizării regulilor de transport frontalier pentru Ucraina de către Uniunea Europeană, de la începutul invaziei ruse asupra acestei ţări, în februarie 2022.

„Blocajul de la frontieră prejudiciază interesele ambelor ţări", a precizat, marţi, Ministerul Infrastructurii ucrainean, în timp ce ministerul omolog polonez le-a cerut cu o zi înainte manifestanţilor să-şi înceteze acţiunea.

„Până acum nicio cerere oficială din partea transportatorilor polonezi nu a fost transmisă niciunui reprezentant al părţii ucrainene", a afirmat Ministerul Infrastructurii al Ucrainei, într-un comunicat. „Dacă există o poziţie oficială şi rezonabilă din partea partenerilor noştri polonezi, suntem deschişi unui dialog constructiv", a adăugat ministerul.

Acest incident marchează un nou obstacol în relaţiile dintre Kiev şi Varşovia, care au devenit foarte tensionate în ultimele luni, în special din cauza dezacordului asupra exportului de cereale ucrainene în Europa prin Polonia.

Preşedintele polonez Andrzej Duda a comparat Ucraina cu "un om care se îneacă", capabil să-i tragă pe salvatorii săi la fundul apei, iar actualul prim-ministru polonez Mateusz Morawiecki a anunţat în septembrie că ţara sa va înceta să transfere noi arme către Kiev.

Până la prezentele tensiuni care par să se acutizeze, Polonia, care a primit sute de mii de refugiaţi ucrainene ce fug de război, se numără de peste un an şi jumătate printre principalii donatori de ajutor militar acordat Ucrainei.

Preşedintele polonez Andrzej Duda și Volodimir Zelenski în perioad în care relațiile lor erau mai mult decât cordiale

Masacrarea polonezilor din Volânia

O narațiune comună în Ucraina a fost aceea că masacrele din Volânia trebuie contextualizate prin înțelegerea tratamentului polonez anterior aplicat ucrainenilor, de exemplu acțiunile represive întreprinse împotriva lor în republica poloneză interbelică.

După încheierea Primului Război Mondial, Polonia și-a recăpătat independența. Guvernul polonez al lui Józef Piłsudski a fost susținătorul unei Ucraine independente, Republica Populară Ucraineană. Polonezii și naționaliștii ucraineni au luptat împreună împotriva Armatei Roșii bolșevice. La sfârșitul războiului polono-sovietic din 1919–1921, această alianță a încetat să mai existe. Odată cu semnarea tratatului de pace de la Riga, sprijinul polonez pentru naționaliștii ucraineni a încetat. Ca urmare a semnării tratatului de pace de la Riga, în perioada interbelică, Volânia a fost trecută în cea mai mare parte sub jurisdicția statului polonez.

În a doua Republică Poloneză, ucrainenii reprezentau cea mai importantă minoritate națională, formând, alături de Ruteni, aproximativ 16% din populația țării, potrivit datelor recensământului din 1931. În Volânia, etnicii ucraineni reprezentau 68,9% din populație. Guvernul Poloniei a încercat să schimbe componența etnică a regiunii, încurajând colonizare regiunii cu polonezi. Până în 1938, între 100.000 și 300.000 de coloniști polonezi (osadniki) s-au strămutat în Volânia și Galiția.

Guvernul polonez a promis să acorde o mare autonomie locală teritoriilor locuite de minoritatea ucraineană, dar Varșovia nu și-a respectat promisiunile trecând la măsuri de oprimare a limbii ucrainene, a culturii și religiei ucrainenilor. Deși majoritatea covârșitoare a populației era ucraineană, majoritatea funcțiile publice erau ocupate de etnici polonezi. Conflictul mocnit dintre polonezi și ucraineni s-a dezvoltat continuu în deceniul al patrulea, odată cu introducerea politicii de „pacificare”, care a dus la creșterea măsurilor antiucrainene. Numărul școlilor cu predare în limba ucraineană s-a redus de la 440 la 8. Aproximativ 100 de biserici ucrainene au fost distruse, iar altele aproximativ 150 au fost trecute forțat la ritul romano-catolic. Bibliotecile ucrainene au fost incendiate de grupuri tineri polonezi autointitulate „patrioți”, aceste acțiuni fiind de regulă nepedepsite de poliția locală, eu efectiv etnic polonez. Tineretul polonez, organizat în unități paramilitare strzelcy, a terorizat populația ucraineană sub pretextul menținerii legii și ordinii.

În septembrie 1939, după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop și izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Polonia vestică a fost ocupată de Germania nazistă, iar estul de Uniunea Sovietică. Volânia a devenit provincie a RSS Ucraineană.

Sovieticii au început eliminarea burgheziei orășenești și a păturii țăranilor înstăriți (culacii), care erau preponderent de etnie poloneză. Familii întregi au fost deportate în Siberia sau au fost asasinate. Polonezii rămași în regiune au fost lipsiți de lideri – intelectuali, politicieni, preoți etc. Toți ofițerii polonezi căzuți prizonieri în mâinile sovieticilor au fost asasinați de NKVD în masacre colective, de felul masacrului de la Katîn.

În iunie 1941, armata germană a invadat Uniunea Sovietică. În timpul Operațiunii Barbarossa, Volânia a fost ocupată de armata germană. Odată cu schimbarea autorităților, au urmat noi valuri de arestări și violențe.

Pentru a-și apăra interesele, ucrainenii și-au format propriile grupuri de rezistență, care s-au implicat în acțiuni de gherilă împotriva germanilor, partizanilor sovietici, dar care au atacat și populația civilă poloneză, violențele atingând apogeul în 1943 (iulie), când UPA a efectuat un atac coordonat asupra locuitorilor polonezi din aproximativ 150 de orașe din districtele Vladimir, Horochiv, Kovel și Lutsk, masacrând zeci de mii de polonezi. 

Istoricul polonez Adam Kruczek afirmă că în 1943 masacrele au fost organizate pornind dinspre est spre vest și că la început a existat doar dorința de a-i alunga pe polonezi, dar în timpul atacurilor situația a scăpat de sub control

Polonezii nu au fost singurele victime ale ucrainenilor. În perioada mai-decembrie 1942, aproximativ 140.000 de evrei au fost masacrați în Volânia. Cei care au căutat adăpost la polonezi au murit odată cu aceștia

Wehrmachtul și poliția germană au ignorat în general conflictele interetnice, în primul rând pentru că erau concentrați să lupte cu Armata Roșie și partizanii sovietici. Există însă dovezi că germanii au oferit arme atât ucrainenilor cât și polonezilor. Unități speciale germane formate din colaboraționiști ucraineni sau polonezi au fost implicate de multe ori în masacre, iar unele dintre crime au fost atribuite atât Armatei Insurecționale Ucrainene, cât și Armatei Teritoriale Poloneze.

Istoricul Iuri Kiriciuk afirmă că germanii îi îndemnau pe polonezi și pe ucraineni să se măcelărească unii pe alții. Liderul nazist regional Erich Koch a afirmat: „Trebuie să facem tot posibilul ca atunci când un polonez întâlnește un ucrainean să vrea să-l ucidă și ca ucraineanul să vrea să ucidă polonezul”. Kiriciuk citează, de asemenea, un comisar german din Sarny care, când a trebuit să asculte plângerile poloneze privind masacrele, a răspuns: „Voi îl vreți pe Șikorski (Władysław Sikorski, lider politic polonez), ucrainenii îl vor pe Bandera. Luptați-vă între voi".

Surse: The Kyiv Independent, Wikipedia