Fragmente din iadul siberian. O părticică din chinurile noastre

În anul 1944, după o boală grea, ne-a murit mama, lasându-l pe tata cu doi copii mici. După cum ne-au spus sătenii, n-a fost niciun bărbat în sat ca să-și bocească soția atât de tare ca el. Parcă simțea că aceasta-i prima lovitură în destinul nostru. 

Peste un an a fost arestat bunicul Grigore (pe motive politice), a fost judecat și condamnat pe 10 ani. La puțin timp după aceea, îndurând chinuri supraomenești, a murit. Bunica Sofia a rămas singură și neputincioasă. 

Dar tragedia familiei noastre nu s-a terminat. În 1949 ne-am pomenit cu mașina cu activiști în ogradă. Degeaba plângea tata și-i ruga pe activiști ca măcar să le fie milă de copii, degeaba încerca să ia mai multe așternuturi și haine. Ne-au împins în mașină și ne-au dus la bunica. Au suit-o și pe dânsa. Apoi am fost duși la Bălți. De acolo ne-au îngrămădit în niște vagoane cu gratii, găurite și murdare de balegă. Câți eram la număr nu pot spune. Nu ne ajungea aerul, nu era apă, nu era mâncare. Din cauza asta bătrânii și copiii mureau. Morții erau scoși numai când trenul oprea în stații, o dată la trei zile. Până atunci stăteai cu morții lângă tine. 

E de mare mirare cum am rezistat noi cele trei săptămâni – atât a durat drumul. În felul acesta ne-am pomenit în Siberia, în regiunea Kurgan, raionul Kosulino, satul Orlovka. La drept vorbind, nici nu era sat, ci un hutor (cătun – n. red.) cu vreo 15 case de lemn, fără poștă, fără magazin etc. Un hutor în mijloc de taiga cu un iezuț alături. Din iazul acela beau rușii apă, găteau mâncare și tot acolo se scăldau. Pentru moldoveni așa ceva era nemaipomenit. Chiar din primele zile au săpat cu toții o fântână. Șase familii de moldoveni nimeriserăm în pustietatea aceea. 

Ne-au dat câte o cameră prin casele rușilor, obligându-ne să plătim lunar cu zile-muncă. Și am început viața deportaților. Rușii se uitau la noi dușmănos, socotindu-ne ”dușmani ai poporului”. Ne-au pus pe toți la lucru, fiind supravegheați în permanență. Pe tata l-au trimis la tăiat lemne pentru colhoz. 

Se apropia iarna grea și de lungă durată. Tata ne împletea încălțăminte din iarbă uscată, făcea saltele și perne. Eu și cu fratele căutam rufe aruncate pe la gunoiște. Bunica le agăța unele de altele și ne înfofolea în ele. Iarna umblam prin pădurea înghețată, căutând lemne uscate pentru foc. La școală nu ne-am dus, că n-aveam cu ce ne îmbrăca. 

Tata avea un picior vătămat din armată, se chinuia grozav. Așa că îl lua și pe fratele meu să-l ajute, deși uneori îl mai pierdea prin zăpada mare de un metru. De mâncare nu aveam. Bunica a fost nevoită să schimbe pernele pe cartofi. Fiecăruia ne reveneau câte trei cartofi pe zi. În rest, beam ceai de buruieni fără zahăr. 

În vara anului 1950, tata a fost obligat să pască turma mare de vaci și oi a colhozului, căci avea ajutoare bune, adică pe noi, copiii. Rușii l-au prevenit: dacă va pierde măcar un animal, pușcăria îl va mânca. Era imposibil să paști vacile și oile prin pădure și să nu pierzi niciun animal. Tata a înțeles că voiau să-l zdrobească până la capăt. Cu toate acestea, Domnul a fost milostiv cu noi și am scăpat fără pierderi. Dar ne-a costat multă sănătate. Am fost loviți și împunși de animale, însângerându-ne mâinile și picioarele prin hățișurile siberiene. 

Spre toamnă, combinele au strâns grâul de pe lanurile mici, jumătate lăsându-l întins pe câmp. Noi adunam boabele și le mâncam pe loc. Se apropia iarna grea și nu mai aveam perne ca să le schimbăm pe mâncare. Deci eram nevoiți să o aducem și pe bunica la căutat de boabe. Ea se așeza undeva iar noi îi căram țarina cu grâu din loc în loc. Când aproape că se înopata, umpleam câte un tăbultoc de pământ (că mai mult pământ era în el), îl aruncam în spate și-l duceam acasă. Acolo lucram toată noaptea la lumina opaițului. Și așa a fost zi de zi până când a căzut zăpada. Cu toată truda noastră, n-am adunat decât vreo 8-9 kilograme de cereale. 

Într-o seară târzie, când toți dormeam, a bocănit cineva la fereastră. M-am trezit eu prima, apoi și tata. Era o rusoaică. L-a chemat pe tata la depozit, unde rămăsese grâul fără pază. Multă vreme a șovăit tata, dar nevoia l-a silit să facă acel pas. 

– Poate măcar acum vom mânca pe săturate, a zis el. 

Dimineață l-au arestat rușii, luându-ne și cele adunate de noi, și cele 20 de kilograme aduse de el. A fost judecat ca ”inițiator și organizator al grupei de femei” (așa au spus rusoaicele). 

În ziua aceea, eu și prietena mea Ana Scobioală plecaserăm fără voia comandantului la Dolgovka (unde a trăit și a lucrat vestitul Elizarov). Eram sleită de puteri când am ajuns la judecată. M-am trântit la picioarele judecătorilor și le-am sărutat încălțămintea, implorându-i să nu-l judece pe tata, să nu ne ducă la pieire pe toți patru. Au dat cu piciorul în mine, ca într-un câine, poruncind milițienilor să mă dea afară. Eram doar un copil de 9 ani. Stăteam lângă fereastră și boceam atât de tare, încât se adunase lumea ca la pojar. Totul a fost fără de folos. 

De scârbă, bunica s-a îmbolnăvit. Ședeam la căpătâiul ei și o îngrijeam. Îi făceam ceai din căpșune uscate și din buruieni de leac, îi fierbeam porția noastră de cartofi și umblam cu mâna întinsă pe la rusoaice ca să ne dea pentru ea un pahar cu lapte. Și așa am pus-o pe picioare, ieșind din iarnă. 

Primăvara am cerut de lucru și ne-au dat să paștem mânjii. Cine nu știe de acest lucru, nici să-i dea Domnul să știe! În taigaua siberiană, ca să te ții de urma lor, trebuia să ai o mașină, altfel îi scăpai în grâu. Nouă însă ni s-a dat un cal bătrân, care cădea mereu și ne turtea sub el. Munceam în apropierea altui sat și când veneam la bunica, ea se speria, că eram ca niște umbre. 

Mai târziu am nimerit la orfelinat. Erau adunați copiii lepădați / izgoniți de după război. Ne hrăneau, ne îmbrăcau, dar eu nu puteam să mă obișnuiesc – mereu ieșeam la drum și așteptam. Poate că vine tata, poate că vine fratele și mă iau de acolo ca să mă ducă la bunica. Asta speram. 

Cum au aflat că-s moldoveancă, ceilalți copii au început să mă numească ”Vrag naroda”. Aproape că uitasem care era numele meu real. Când se culcau toate fetele, obișnuiam să ies în tinda friguroasă, unde mă puneam în genunchi și mă rugam lui Dumnezeu să mă scape de acolo. Frecventam școala și învățasem a scrie. Scriam multor rude, udam scrisorile cu lacrimi și le rugam să-mi răspundă. Dar din toți mi-a răspuns numai Ion Musteață. Să-i dea Domnul sănătate, că nu-l uit nicicând. 

A pierit Stalin. A scăpat tata din închisoare. În 1955 s-a întors și bunica în Basarabia, la fiicele ei scumpe. Fratele meu a făcut același lucru, peste un timp oarecare. Eu rămăsesem în Siberia, cu obrajii șiroind de lacrimi amare. Însă nu-mi pierdusem speranța. Strângeam ciuperci și le dădeam la stat pentru câteva copeici, cu banii ăia cumpărându-mi ață și diverse materiale. Brodam, împleteam și coseam fețe de masă, dar și alte lucruri. 

Într-o zi m-am îmbolnăvit grav și am fost internată în spitalul din Kurgan. Întorcându-mă de acolo peste o lună, n-am mai găsit nimic din ”averea” mea. 

Dar veni și ceasul izbăvirii: în vara anului 1956 am revenit la Mihăileni, în Basarabia mea iubită. Mare mi-a fost durerea când am aflat că bunicuța mea dragă nu mai era în viață. Așa s-a întâmplat: a mai trăit doar câteva luni după ce s-a întors în Basarabia, fiind însă uitată de cele două fiice pe care le-a născut, le-a crescut, le-a înzestrat și le-a măritat. O femeie avea să-mi povestească cum o tot alungau de la una la alta, lăsând-o flămândă. Bunica a murit cu numele meu pe buze. Și după toate astea, la începutul anilor ‘90 mătușa Maria a cerut compensații pentru gospodăria bunicii, lăsându-ne tot pe noi păgubași. 

Ceea ce am scris mai sus reprezintă numai o părticică din chinurile noastre. Am fost pedepsiți fără a avea vreo vină, cât de mică. Cei care au îndurat ne vor crede, iar celorlalți să nu le dea Domnul să ajungă la așa fărădelegi.