"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
După căderea comunismului în România, unii guriști care s-au aflat direct sau indirect în solda regimului ceaușist, sau a Securității sale, au depus mari eforturi pentru a mitiza prin falsuri grosolane imaginea dictatorului Nicolae Ceaușescu, travestindu-l postmortem în așa-zis ”unionist”. Or minciuna asta sinistră reprezintă o injurie de proporții pentru orice unionist autentic.
Mai mult: pafariștii și impostorii presei românești s-au adâncit în cercetarea arhivelor pentru a demonstra că ”geniul națiunii române” era un ardent susținător al întoarcerii acasă a Basarabiei noastre, fiind capabil, dacă era cazul, să bată sfidător cu pumnul în masă de față cu satrapii și nomenklatura de la Moscova pentru… cauza unionistă (detalii AICI)
În realitate, Nicolae Ceaușescu ura de moarte Basarabia și tot ce este basarabean. Deși au fost niște personaje cu totul abominabile (printre responsabilii direcți ai genocidului rusesc planificat în dreapta Prutului), dar și o rușine pentru Basarabia noastră, mereu trădată și lăsată pradă ocupațiilor ruși, exemplul comuniștilor basarabeni Leonte Răutu și Iosif Chișinevschi (ca să dăm doar două exemple notorii) au fost stigmatizați, marginalizați și ulterior retrogradați din toate funcțiile înalte în cadrul partidului după ce N. Ceaușescu a devenit secretar general. Acesta e un exemplu concludent privitor la atitudinea pe care o avea dictatorul față de românii din stânga Prutului (detalii AICI).
Persecutându-i pe basarabenii din Țară, și chiar pe cei considerați ca fiind din anturajul său, ”apropiați”, nu putea exista o altă abordare a sa față de basarabenii din RSSM, teritoriu românesc pe care Ceaușescu NU l-a revendicat niciodată, public, asta deși iubea să se împăuneze în ditamai liderul ”antisovietic”, cică ”complet autonom” de centrul imperial.
Unii merg și mai departe cu delirul, insinuând că acesta ”îi certa” adesea pe satrapii moscoviți, folosind ca pretext criticile pe care și le-a permis să le aducă invadării Cehoslovaciei în 1968 (detalii AICI).
Imaginea de ”antisovietcik curajos și rebel” pe plan internațional a lui Ceaușescu pălea enorm în raport cu realitățile concrete din România socialistă. O dovadă în acest sens o constituie și trădarea, în 1969, a unui grup de basarabeni unioniști. În esență, gestul a reprezentat o nouă trădare a Basarabiei noastre.
În 1969, un grup restrâns de unioniști basarabeni (adevărați români din stânga Prutului) a încercat să-l informeze pe cel despre care credeau în mod naiv că le împărtășea idealurile unioniste – criminalul N. Ceaușescu – cu privire la deportările, foametea, execuțiile sumare, încarcerările ilegale și alte crime în masă pe care Rusia sovietică le-a săvârșit în Basarabia noastră. Printre altele, unioniștii basarabeni i-au cerut lui Ceaușescu să pregătească terenul pentru Reunificarea României cu Basarabia.
Deși i-ar fi putut salva de teroarea rusească, oferindu-le azil politic în România din dreapta Prutului, nu numai că nu a făcut-o, refuzând să-i primească în audiență personală, dar i-a mai și turnat degrabă la KGB-ul lui Iurii Andropov, condamnându-i în cel mai conștient și mai premeditat mod la Gulagurile de foame și gheață. În realitate, Ceaușescu era ultimul mare stalinist al Europei, românii din dreapta Prutului trăind în cea mai criminală și mai sinistră dictatură a bătrânului continent.
Ccei patru unioniști basarabeni – să le repetăm numele și să nu le uităm: Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur și Alexandru Șoltoianu – au fost arestați și condamnați de KGB-ul din RSSM. Alexandru Usatiuc-Bulgăr a primit 7 ani de închisoare-lagăr corecțional cu regim sever și 5 ani de deportare, Gheorghe Ghimpu a fost condamnat la 7 ani de încarcerare în pușcării și lagăre corecționale cu regim sever, Valeriu Graur a fost condamnat la 4 ani de încarcerare în lagăre cu regim sever. Într-un alt proces, la Cernăuți, basarabeanul Alexandru Șoltoianu a fost condamnat la 6 ani de închisoare-lagăr corecțional cu regim sever și 5 ani de deportare – detalii AICI.
