Secularizarea

este termenul-cheie al modernității din punct de vedere religios. Văzută doar ca pierdere a influenței structurale, de putere și influență, a Bisericii în Statul care se emancipează așa zicând metafizic, secularizarea nu va putea fi înțeleasă niciodată ca un câștig, ca reluare a vocației inițiale a comunității de credință. Este balansul minunat descris de Horia Roman Patapievici între ce se pierde când aparent totul se câștigă și invers.

Ambivalența, acest predicat generic al modernității, are totuși o traducere teologică puternică: divino-umanitatea Bisericii ca atare. Or, așa cum statul poate să fie de drept și de nedrept, să apere sau să strivească libertățile cetățenilor lui, și Biserica poate trece, cum tot din istorie aflăm, prin perioade mai accentuat lumești și altele de recuperare spirituală. Aceste fenomene petrecându-se însă concomitent, în dinamică de curent și contra-curent, și în absența unui grafic, a spune azi că secularizarea este exclusiv rea, iar evlavia singura soluție bună, trădează o gravă distorsiune a percepției.

Cu cât accentuăm mai mult "calitatea" negativă a lui saeculum, tot cu atât încărcăm cu vinovăție prezența spiritului în lume, niciodată creația nefiind deplin pregătită și niciunde puritatea neavând condițiile manifestării plenare în orizontul creat. Ieșirea din asemenea capcană nu doar de logică, dar mai ales de atitudine și convingere, presupune câteva clarificări de bază:

1. Primul care face distincția, dând Cezarului ce este doar al Cezarului și lui Dumnezeu doar ce este al lui Dumnezeu este, cum știm, chiar Mântuitorul Hristos. Din această distincție clară se va naște toată confuzia, atunci precum și azi, unii fiind pentru mai multă religie în politică, general vorbind, sau alții pentru cât mai puțină politică în religie. Pe ambiguitatea aceasta fals întreținută s-au bazat acuzatorii și la procesul Lui, când mai degrabă religios, când mai evident politic, când ambele aspecte se dominau pe rând.

2. Din perspectivă biblică, genuină, fără a căuta moartea cu lumânarea sau a se victimiza, creștinii au fost în conformitate aproape totală cu îndemnul Domnului pe durata persecuțiilor, când a trăi credința înseamnă să plătești cu viața sau cel puțin cu degradarea socială, cu marginalizarea. Momentul acesta dramatic este până azi invocat, suficient să ne amintim de lunile din pandemie. Ceea ce nu înseamnă că, în Africa de Nord sau alte zone ale lumii, creștinii nu sunt persecutați sângeros și la ora de față.

3. Legalizarea constantiniană a Creștinismului, urmată de ascensiunea razantă a Evangheliei ca text cofondator al ordinii imperiale, de unde și persecutarea aspră a dizidenților, a ereticilor, a însemnat primul pas către ambivalența amintită, modernitatea înainte de modernitate fiind vizibilă în cearta investiturilor, în conflictele dintre Roma și Constaninopol sau între papi și regii noilor puteri la nord de Alpi. Libertatea academică teologică, harismele monahale și mistica au contrabalansat cât au putut înghițirea de către uman a divinului din definiția Bisericii.

4. Scurtând, după secole de războaie, de reforme, de transformări inclusiv în spațiul dominat de otomani, modernitatea recentă a identificat cel puțin trei modele de reglare a raporturilor: cel al laicismului de tip francez, cel al Bisericii de Stat precum în Anglia sau Scandinavia și cel al parteneriatului de dată nouă de care ne folosim și noi, urmând exemplul nemților, de pildă. În Ortodoxie, cele trei paradigme s-au regăsit, dar în timpuri și decoruri diferite.

5. Secularizarea ca tendință de slăbire, edulcorare și relativizare a miezului credinței este pentru mulți ortodocși, dar nu numai, efectul pervers al politicilor publice. Se ignoră aici în chip sistematic propria contribuție a instituției ecleziale la propria secularizare, cum o identificăm chiar noi din ce în ce mai vădit în tendințele intrabisericești, nu doar în cele externe.

Concluzie abruptă: secularizarea este indicatorul de amenajare a fundamentelor nonlegiferabile, bazate pe valori, ale statului în raport cu credința și indicatorul fidel al felului în care aceasta din urmă a înțeles să integreze, să metabolizeze pierderea monopolului narativ cu prețul unei libertăți redate pe care însă nu știe mereu cum să o investească.

Și mai ascuțit formulat: secularizarea este bună sau rea în funcție de ceea ce facem noi, oamenii religioși, cu teoria și practica credinței pe care o revendicăm. Nu de stat, ci de noi depinde ilustrarea convingătoare a divino-umanității. Firește, cu eforturi apologetice, cu sacrificii, cu multă inteligență luminată și principialitate pragmatică. Secularizarea nu va fi niciodată mai tare decât dispoziția noastră internă de a o lăsa mai moale.

Dacă nu îmbracă haina dictaturii, secularizarea este pariul maturității Bisericii în lume. Hristos este cu noi constant, problema fiind că noi nu Îi răspundem cu aceeași tenacitate și consecvență. Până să fie lumea vinovată, suntem noi responsabili de slăbiciunile proprii, secularizarea nereprezentând o scuză că nu am ajuns sfinți.

Doxa!