Limba credinței

nu este totuna cu datul din gură. Unii sunt impresionați, ba chiar iau drept semn de evlavie și vrednicie, când clericul spune pe de rost, de regulă într-un ritm susținut, frecvent fără semne de punctuație și ininteligibil, rugăciunile. Învățarea pe de rost pare a fi aici un test care, de îndată ce îl treci, te califică automat. 

Nevolnic, eu nu mă pot dezlipi de carte sau de foaie, așa adunându-mă, concentrându-mă, izolându-mă pentru a mă dărui în chip plenar. Una este să știi rânduiala și, firește, să cunoști textele, și complet altceva reproducerea lor ca la comandă. 

Central în Biserica lui Hristos, a persoanei sau a rațiunii, cuvântul este ecoul Cuvântului, iar așa cum nu poți să tratezi rutinat misterul întrupat, tot astfel cuvintele au nevoie de întreagă lor încărcătură luată din tine însuți, cel care slujești și prin care se slujește: din ochii tăi, din mintea ta, din sufletul tău, din inima ta, din respirația ta, din gura ta, din pauza oboselii tale, din oftatul conștiinței nevredniciei tale sau din lupta cu lacrimile tale. El, Cuvântul, este total prezent, pe gustate, iar tu nu poți, drept răspuns, să te ascunzi, textul nefiind un pretext, cum nici iconostasul nu este un paravan. 

Da, cuvintele ne țin de multe ori, așa cum și iconostasul ne protejează, scoțându-ne, când suntem vlăguiți, din situații posibil nedoxologice, dar tot ele, cuvintele, trebuie să revină în matca existenței tale precum ploaia în râu, iar tu să redevii icoană, dovadă vie a Împărăției care va să vină. 

Doxa!