Sentimentalismul dăunează grav credinței (mărturie social-teologică)

Deja de la antici, mai ales de la greci, dar și de la romanii emancipați cultural în condițiile în care forța militară a trebuit să recunoască faptul că nu este suficientă pentru a stăpâni civilizat, prin statistici și impozite, nu doar prin garnizoane, lumea, făcând astfel din ocupație o nouă realitate, parțial acceptată și total constructivă, temelie de conștiințe colective, știm că tezaurul de credințe și simțiri este intangibil. Peste tot unde au fost, romanii nu au impus nicio coerciție psihologică, adăugând doar, ca pe trofee, simbolurile celor cuceriți în propriul panteon. Au stăpânit, dar nu au anulat patrimoniul imaterial. Decăderea lor s-a datorat, sugestiv, demenței de autodivinizare a ultimilor împărați, autorii, cronologic vorbind, ai corectitudinii politice. Ethosul multisecular al prezenței romane pe te miri unde, inclusiv la noi, a născut „combinații” extraordinare, ei neavând nici pe departe apucăturile colonialiste ale Europei încreștinate doar la nivel ideologic, dar fără conștiința antropologiei spirituale din care decurge respectul față de chipul lui Dumnezeu din om. Chiar dacă exploatau sclavii, aveau și legislația de eliberare, poveștile celor care au fost redați vieții ca persoane autonome ajungând și în Noul Testament, acolo unde Pavel face trimitere nemijlocită la această categorie. De aici și istoriile incredibile pentru mintea vraiște a omului din colțul camerei cu internet, dar visându-se global, de pasiune, iubire și îmblânzire între rase, moșteniri și destine atât de diverse. La vârf, Antonius și Cleopatra, în varianta marelui Will, sunt imaginea unui univers similar, azi, celui transatlantic. Ca unul care am iubit mistuitor în tinerețe o mândrețe dintr-o complet altă cultură, din Țara Soarelui Răsare, știu nemijlocit ce înseamnă asta. Personal, nu m-am ridicat la nivelul idealului roman, rămânând „decât” un român. Emoțional vorbind, nu l-am depășit pe Eliade, un contra-exemplu al gestionării alterității, fapt compensat prin magnifica lui operă academică de sinteză.

Dar nu ne trebuie atâtea referințe cultural-biografice, suficient fiind să ne uităm la locurile evenimentelor biblice. Când am editat Biblia diortosită de Mitropolitul Bartolomeu – ce dor îmi este de el! – în opt volume, la editura Litera, gândind să fie cadoul pentru cel care avea să nu mai ajungă la 90 de ani, primul lucru a fost să caut o colecție serioasă de hărți. Reflex de profesor cu metodă. Așa am dat peste excelenta „Biblica. The Bible Atlas”, ulterior publicată în traducere tot de Litera care a cumpărat, la solicitarea mea, copyright-ul. Or, ceea ce putem vedea pe aceste hărți este fundamental diferit de ceea ce vedem uitându-ne pe harta din clasa de școală, cu meridianul respectiv, Europa pe mijloc, jos Africa. La Tokyo, printre primele lucruri care m-au bruscat cognitiv au fost, ați ghicit probabil, hărțile. Cu Japonia sus și Australia jos, central, lumea se vede și se înțelege subtil altminteri. Printre temple și grădini vizitate între două săruturi, fără a mai aminti de nopțile minunate, am metabolizat lumea la propriu. De atunci, nimic nu mă miră, nimic nu mă intimidează, neavând nici înainte, dar mai ales nici după curiozități geografice. Sunt un anti-turist. Mă uit cu atenție oriunde și peste tot, indiferent de decor, de mirosuri, de design, căutând omul pentru care, cred nezdruncinat, s-a întrupat El. Din acest realism se hrănește faptul că nu sunt impresionat de ceremonialul autoreferențial, de Liturghia pe persoană fizică, de holurile și antecamerele puterii locale, adică dintr-o clipă a timpului cu coordonate de GSM. Nu mă convinge, pentru a folosi formula tare a lui Țuțea, „onania de prestigiu” a nimănui. Compensatoriu, sunt copleșit, scâncind recunoscător, de momentele în care oameni adevărați, teferi la trup, la suflet și la minte, celebrează sobru misterul enorm al unei lumi atât de mici. În astfel de clipe înțeleg și trăiesc măreția universalității adânci a Creștinismului. La limită, imposibilitatea lui de a deveni realitate.

Lecția aceasta nepremeditată – unde te poate duce iubirea! – am tradus-o ulterior în două să le spun ticuri. Primul: ca un îndrăgostit pătimaș, nu mă încurc în fuste și ciorapi, ci caut esența, simbolul, canalul de comunicare cu pânza freatică a înțelesurilor. Ceea ce nu trimite nici măcar rezidual-rezilient la acest fond mi se pare tentativă tembelă de plagiat, elegant spus kitsch, un deserviciu adus frumuseții autentice prin promovarea unora false, botoxate. Incontrolabil, simțul acesta îmi joacă feste, trebuind frecvent să închid ochii pentru a vedea mai bine, pentru a sluji în Adevăr. Pe palierul acesta m-am întâlnit cu cel care avea să ne onoreze devenind nașul nostru de Căsătorie și apoi de Botez al Mariei, cu Silviu Oravitzan. Cu el aveam să verific, la pas, forța și vitalitatea simbolismului, vizitând în aceeași săptămână Sfântul Munte Athos și apoi Italia, Roma și mai ales Ravenna, dar și Bari. În Sicilia aveam să ajung singur, mai târziu. Or, ceea ce am experimentat atunci, iarăși în dubletul de înțelegere și simțire, a fost nu simplul fapt că, „primitivii”, cei fără electricitate și mașină, erau și rămân superiori nouă, că asta știam deja din filosofie și de la Sfinții Părinți, dar mai ales că moștenirea lor nu era înscenare, ci scena însăși. Duritatea simbolului, dacă pot spune astfel, rezidă în claritatea sensului, oricât de complex, pe care îl transportă. De aceea și tragedia lor este real tragică, umorul chiar de râs, iar principiile etice atât de transparente, fără literatură auxiliară și trimiteri la un oarecare Smith sau la autor recentissim găsit la plezneală în catalogul de la Library of Congress, încât te smeresc, scoțându-ți, dacă ești onest, avioanele din cap. Mai departe, așa am priceput de ce cele două mari întâlniri ale Evangheliei lui Hristos au fost cu Antichitatea târzie și, apoi, în Renaștere, tot cu ea, dar fără ca noi să fi avansat, încreștinați între timp, prea mult, preluând în zorii consolidării modernității doar coaja, cultul pentru trup, vitalitatea cromatică și rectitudinea coloanelor, însă mai nimic din virilitatea nonpenetrantă, din eroismul noncriminal, sacrificial, din simetria care nu aplatizează, ci reflectă unitatea în diversitate pe ax unic.

Al doilea tic: am vrut de la un moment dat, până azi, să văd Ortodoxia în dimensiunea ei inter-ortodoxă, să îmi pun problema cum se traduce în geografii, culturi, limbi și straturi emoționale diferite un crez comun. Am prieteni care știu mai bine decât mine: cu cât te adâncești în analiza diferențelor cu atât mai mult reconfirmi similaritățile, acestea trimițându-te, fără a îndemna la sincretism, la mandatul universal pomenit mai sus. În plus, vezi cu ochii larg deschiși că nu orice inculturație este reușită, exemplele nefiind obligatoriu din Africa sau Asia, ci frecvent din propria curte. Cum îmbini, de pildă, „dacismele” cu achiziția creștină, superstițiile cu raționalitatea minunii? Unde este fondul comun, pânză freatică, și de unde începe să funcționeze logica excluderii, neînvățând nimic din ceea ce arunci peste bord? În lipsa acestei perspective, poți bate câmpii la Muzeul Satului, să arăți cu impetuoasă mândrie producțiile genuin și exclusiv românești, începând, desigur, cu sarmalele, ciorba și mititeii. Așa ajungi dintr-un om chemat, prin Botez, la recuperarea cetățeniei Raiului – cum sfâșietor exprimă rândurile damaschine de la Înmormântare – un provincial fără hartă, gelos pe alții, mai mari, care te-au furat sau care, mici, produc lucruri cu adevărat relevante. Actualizând, naționalismul de paradă este, la urma urmelor, exhibarea faptului că ai căzut de pe hartă și din timp, invocând iluzorii genealogii și merite hiperbolizate. Așa cum un creștin real nu poate fi antisemit – nu pentru că ar fi incorect politic și nici pentru că ar comite o blasfemie la adresa „locației” Cuvântului întrupat, ci pentru că se autodecupează din corola de minuni a lumii, decupându-i abuziv pe alții –, tot astfel el nu poate idolatriza un teritoriu, ucigând ca acum Rusia pe cei din Ucraina, nici măcar o limbă, înrudită prin forța evidenței cu altele, nici o credință pe care, universală, o trădezi printr-un specific strident. Și este cu atât mai smintitor să te autoglorifici, cu insistență și program, când pietrele din diadema ta se dovedesc false, replicate neizbutite după un original inaccesibil. Da, celebrele și actualele forme fără fond, dar pe muzică psaltică.

Prin contrast, patriotul de anvergură este un realist, așa cum un creștin nu ia drept pasăre tot ceea ce zboară. Se poate verifica: iubirea de cei din același neam, dar fără analiză a ADN-ului, sfârșește în excluziune și violență. Ți se lărgește inima și ți se micșorează capul. Camuflajul lipsei de contact cu autenticitatea este așadar apelul la sentimentalism, la scurtătură, la decor și la încolonare, tristă sugestie a unei ordini imposibil de restabilit câtă vreme tu însuți ești sfâșiat între pulsiuni. Cum se vede, fac diferența între simțire și sentimentalism, evidentă precum cea dintre bona filipineză și bunica „autohtonă”. Glazura, la propriu și la figurat, a sentimentalismului acoperă totul: diferențele, excelența, gândirea. Iar o instituție divino-umană care trăiește de secole cu pericolul hiatusului, tematizat ca atare de Fondator, dintre ceea ce este cunoscut și ceea ce nu este cunoscut, dintre virtute și ticăloșie, dintre Lege și aplicarea ei lacunară, este pândită în cel mai grav mod de propria dez-simbolizare, de golirea de sens și de ecoul propriilor surogate animate de un alt flux de energie decât cel care dă viață, înnobilând-o. Iată de ce, pe scurt, imitațiile, simbolurile boante, colivele cu chipuri de sfinți și acatistele la icoane, funcțiile și titulaturile, cuvintele goale ale limbii de lemn, gestica rutinată, toate la un loc nu o să ne mai vorbească, probabil mai curând decât gândim, despre Hristos, ci despre cu totul altcineva, despre unii dintre noi, despre cineva jucând după perdea marea iluzie a prezenței pe buza existenței, imitând necredibil și blasfemiator adierea Sfântului Duh.

Doxa!