FOTO inedite. Povestea durerii: tragica și totodată înălțătoarea luptă a partizanilor conduși de Toma Arnăuțoiu. ”Haiducii Muscelului”, unul dintre cele mai longevive grupuri de rezistență armată. Istorii care nu se învață la școală

În curând, pe 19 iunie, se vor împlini 74 de ani de la prima ciocnire a partizanilor musceleni cu trupele de Securitate, în casa lui Ion ”Iancu” Arnăuțoiu din Nucșoara. Deși înconjurați, luptătorii anticomuniști i-au lichidat pe doi securiști care intraseră în locuință, ulterior reușind să spargă împresurarea, chiar dacă Toma Arnăuțoiu fusese rănit în picior. Vor urma 9 ani de rezistență la cel mai înalt nivel. 

În acest context comemorativ, Podul.ro vă prezintă textul pe care istoricul și cercetătorul Constantin Vasilescu l-a dedicat grupării Arnăuțoiu în remarcabilul volum ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris – studiu pe care vi-l recomandăm (îl puteți comanda AICI). De asemenea, vă vom prezenta și o serie de fotografii inedite preluate, în mare parte, din volumul amintit. În cele ce urmează vă prezentăm textul istoricului Constantin Vasilescu: 

Originile 

”Apariția ‹Haiducilor Muscelului› a venit ca o consecință firească a evenimentelor din nordul județului Muscel, la sfârșitul anilor ‘40. A fost unul dintre cele mai longevive grupuri de partizani anticomuniști, apărând în primăvara anului 1949, la propunerea locotenent-colonelului Gheorghe Arsenescu, care își dorea continuarea acțiunilor din anul precedent (citiți AICI istoria grupării de partizani de la Dragoslavele-Muntele Roșu) . Ajuns la București, în iarna lui 1948, Arsenescu a purtat discuții în vederea dezvoltării activităților anticomuniste. 

CITEȘTE și FOTO inedite. Sângeroasa și totodată luminoasa istorie a partizanilor făgărășeni conduși de Ion Gavrilă ”Ogoranu”, inamicul numărul 1 al Securității. Istorii care nu se învață la școală

Printre cei pe care i-a cunoscut atunci s-a aflat și locotenentul deblocat Toma Arnăuțoiu, din Nucșoara. La sârșitul lui februarie 1949, Arsenescu a părăsit Bucureștiul, îndreptându-se spre localitatea natală a tânărului Arnăuțoiu, apariția noului grup desfășurându-se în paralel cu arestările masive efectuate în rândurile partizanilor din Muntele Roșu. 

Foarte repede s-a realizat contactul cu Ion Chirca ‹Dezertorul› cel care va deveni unul dintre personajele cheie ale grupului de partizani. Bun cunoscător al munților, din cauza statutului său de etern fugar, Chirca era ideal pentru a ghida traseele montane ale partizanilor. Alături de el, Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu au făcut prima recunoaștere a terenului și au stabilit primul adăpost în muntele Șețu. 

(Partizanul Toma Arnăuțoiu / foto realizată de Securitate)

Nucșoara ajută partizanii

În perioada următoare mai multe persoane și-au manifestat dorința de a-i sprijini pe partizani, în urma unor discuții conduse de Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu. Familiile Drăgoi, Marinescu, Jubleanu, Rizea, Lemnaru, Popescu, Samoilă sau Chirca s-au angajat masiv în activitatea grupului. 

Deși Gheorghe Arsenescu își asumase inițiativa și se afla la conducerea grupului de rezistență, acesta nu s-a putut închega fără girul oferit de numele Arnăuțoiu. 

Intelectuali sau simpli țărani, oamenii s-au raliat fără rezerve în jurul tinerilor frați Arnăuțoiu, prestigiul de care se bucura în comunitate părintele celor doi, Ion Arnăuțoiu, fiind covârșitor. În general masa susținătorilor a fost formată din oameni cu o puternică aversiune față de regimul comunist, unii dintre ei cu un trecut politic marcat de activismul în slujba partidelor istorice sau al comunităților aparținătoare. 

(Partizanul Petre Arnăuțoiu / foto realizată de Securitate)

De asemenea, unii dintre aceștia erau supravegheați sau urmăriți de către Siguranță / Securitate pentru atitudini antisistem sau pentru deținere de armament. Participarea nu s-a limitat însă la prezența masculină, numeroase femei implicânduse și contribuind decisiv la existența grupului de partizani. Marina Chirca, Ana Simion, Laurenția Arnăuțoiu, Ecaterina Marinescu, Verona Băncescu, Maria Andreescu, Iustina Constantinescu sau Elisabeta Rizea s-au numărat printre femeile care au fost implicate în activitatea grupului de partizani pe toată durata existenței lui (1949-1958).

CITEȘTE și FOTO inedite. Istorii scrise cu sânge: înconjurați de trupele de Securitate, partizanii lui Leon Șușman au rezistat ore-n șir și au luptat până la moarte, reușind să-l împuște pe maiorul securist care coordona asediul. Dramatica istorie a grupării

Altele, precum Maria Plop, Maria Jubleanu, Elena Chirca și Aurelia Costea, au luat calea muntelui, alături de bărbații din rezistență.

Personalitatea lui Gheorghe Arsenescu s-a impus și asupra noii organizații. Ca și în cazul grupului de la Dragoslavele-Muntele Roșu (detalii AICI), Arsenescu a impus un jurământ de credință pe care mulți dintre cei implicați l-au rostit la locuințele lui Petre Arnăuțoiu și Gheorghe Rizea. Premisele activității organizației au fost similar cu cele ale activității primei organizații conduse de Arsenescu și, în general, similare cu cele ale tuturor grupurilor de partizani active pe teritoriul României: iminența conflictului dintre sovietici și anglo-americani. 

Haiducii Muscelului

Pasul următor a fost constituirea unui nucleu de partizani care urma să se stabilească în munții din nordul județului Muscel. Aspect sensibil, depinzând de viziunea celor doi militari, a generat contradicții timpurii. 

Arsenescu a optat pentru o organizație de mari dimensiuni, în care să implice cât mai multe persoane. De asemenea, a pledat pentru o prezență cât mai numeroasă în munți, sugerând acțiuni de anvergură împotriva autorităților comuniste. Viziunea sa era îmsă diferită de cea a tânărului, dar mai rezervatului Toma Arnăuțoiu. 

CITEȘTE și FOTO Au ales să piară arși de vii, decât să se predea Securității! Cumplitele drame ale partizanilor conduși de Teodor Șușman. ”Nu vom fi prinși vii!”. Istorii care nu se învață la școală

Acesta opta pentru discreție și expectativă, în consecință, pentru un grup de partizani redus numeric, mobil și mult mai conspirat. Viziunea sa se întemeia pe realitățile concrete ale Nucșoarei, Arnăuțoiu căutând să ferească de răzbunarea Securității comunitatea de la poalele munților. 

În prima etapă, din grupul celor cantonați în munte au făcut parte Gheorghe Arsenescu, Toma și Petre Arnăuțoiu, Maria Plop, Ion, Gheorghe, Eugen și Elena Chirca, Titu, Constantin și Maria Jubleanu, Benone Milea, Constantin Popescu și Aurelia Costea. Pe parcurs, componența grupului s-a modificat, în funcție de circumstanțele speciale ale activității partizanilor: recrutări, abdicări, arestări, confruntări armate etc. În munți, Arsenescu a încercat să impună aceeași atmosferă cazonă, organizând ședințe de tragere și de instruire, atribuind grade și nume conspirative sau ținând discursuri mobilizatoare. 

De data asta, consecințele au fost mult mai semnificative. Existența ‹Haiducilor Muscelului› a fost una zbuciumată și unică în peisajul rezistenței anticomuniste, eroică și dramatică în egală masură, presărate cu numeroase ciocniri armate, acte de bravură, trădări sau conflicte interne care au mers până la suprimări fizice, toate acestea de un tragism greu de descris în cuvinte. Și toate însoțite de o suferință surdă. 

Un agent dublu și ciocnirea din casa lui Ion ”Iancu” Arnăuțoiu 

Freamătul și agitația nu puteau trece neobservate de Miliție și Securitate. Zvonuri despre întâlniri conspirative și deplasări pe cărări de munte, la ceas de noapte, ale unor ‹indivizi› suspecți, coroborate cu descoperirea activității precedente a locotenent-colonelului Arsenescu au condus la alarmarea organelor represive și la inițierea unor acțiuni de scotocire a zonei, pentru care au fost mobilizate forțe importante. 

Una dintre puținele măsuri pentru depistarea partizanilor a fost infiltrarea în grup a lui Benone Milea (foto jos), care foarte repede a fost nevoit să participe la prima ciocnire armată cu organele de Securitate. Confruntarea l-a situat pe un drum fără întoarcere. 

În noaptea de 18 spre 19 iunie 1949, Gheorghe Arsenescu, Toma și Petre Arnăuțoiu, Ion Chirca și Benone Milea au fost surprinși de către Securitate în casa lui Ion Arnăuțoiu din Nucșoara, după o deplasare pentru aprovizionare. Încercuiți, au fost întâmpinați cu focuri de armă, doi dintre securiști pătrunzând în casă. 

Riposta partizanilor a fost promptă, cei doi fiind eliminați. Toma Arnăuțoiu a fost rănit la picior, în timpul retragerii. În urma evenimentului, Arsenescu a dat un ‹ordin de zi› prin care i-a înaintat în grad pe cei care au participat la ciocnire. Printre susținători, consecințele ciocnirii s-au manifestat prin arestări imediate și prin instalarea terorii, alimentată ulterior de rezistența încăpățânată a partizanilor și de frustrarea Securității. Zarurile fuseseră aruncate. 

(Cadavrele celor doi securiști lichidați de partizani în această primă confruntare)

Disensiuni

La fel ca în cazul primei sale organizații, Arsenescu a uzat din nou de exagerări despre existența unui comandament unic al grupurilor de partizani, legăturile cu ofițerii activi dispuși să se alăture luptei anticomuniste în fruntea unităților lor, existența unor depozite de armament sau a contactelor cu legațiile occidentale. 

În iunie 1949, Arsenescu s-a întâlnit la Nucșoara cu plutonierul Pavel Nicola, unul dintre oamenii implicați în acțiunile primului său grup. Discuția cu acesta a fost expusă partizanilor, în mod nereal, ca o dovadă a celor arătate mai sus. Ulterior, Arsenescu și-a motivat aceste exagerări prin dorința de a susține moralul partizanilor și a păstra încrederea în șansele de reușită. Pe acest fond, în vara lui 1949, diferența de viziune dintre Arsenescu și Arnăuțoiu s-a transformat în disensiune. 

Faptul în sine a dus la scindarea grupului, frații Arnăuțoiu fiind urmați de familia Jubleanu și, la scurt timp, de Maria Plop. La mijloc a fost și un conflict între Toma Arnăuțoiu și Ion Chirca, locotenentul acuzându-l pe ‹Dezertor› că și-a însușit una dintre armele sale, dar și nesiguranța crescândă a fraților Arnăuțoiu în privința sincerității locotenent-colonelului. 

Tentativele de mediere inițiate de către doi dintre sprijinitorii grupului, Ion Sorescu și Virgil Marinescu, au eșuat, iar din toamna lui 1949, Gheorghe Arsenescu a pierdut contactul cu Toma Arnăuțoiu. 

(Armele ce vor fi găsite de Securitate în primăvara lui 58, în ascunzătoarea din Rârele cu brazi. În plan secund, corpul neînsuflețit al partizanului Constantin ”Tică” Jubleanu)

Racolarea ‹Dezertorului› și plecarea lui Arsenescu

Securitatea și-a intensificat eforturile de anihilare a grupării. Mijloacele au fost diverse și lipsite de scrupule. Arestându-l pe unul dintre frații ‹Dezertorului›, Securitatea a reușit deturnarea lui Ion Chirca, de la care a obținut promisiunea ‹livrării› partizanilor. 

Prima ‹indiscreție› a lui Chirca a fost informarea Securității în legătură cu data în care Gheorghe Arsenescu urma să se deplaseze în localitatea Bughea, pentru a lua contact cu Pavel Nicola.

CITEȘTE și FOTO inedite. Cu moartea pre moarte călcând: dramatica și totodată luminoasa rezistență a colonelului Gheorghe Arsenescu, liderul partizanilor musceleni din gruparea de la Dragoslavele-Muntele Roșu. Istorii care nu se învață la școală

La o deplasare anterioară, în aceeași locație, lui Arsenescu i se alăturase o mai veche cunoștință, Gheorghe Mămăligă, un fost subofițer basarabean urmărit. Având semnale că locația din Bughea a devenit nesigură, Arsenescu nu le-a luat în seamă și a făcut deplasarea alături de Eugen Chirca, Gheorghe Mămăligă și Constantin Popescu. 

Deși în jurul casei lui Gheorghe Micuda, care fusese prelucrat de Securitate, s-au postat trupe pentru a-l captura, Arsenescu a reușit să scape din încercuire, datorită prezenței de spirit. În urma schimbului de focuri, Mămăligă a fost rănit. Locotenent-colonelul nu s-a mai întors niciodată în grupul de la Nucșoara. Procesele verbale de interogatoriu indică faptul că Arsenescu era hotărât să părăsească grupul înainte de a pleca la Bughea. 

În același timp, este posibil ca episodul să fi determinat și o decizie la fața locului, Arsenescu fiind acum conștient de existența unor informatori în cadrul grupului. 

Al doilea gest al lui Chirca a fost divulgarea itinerariului partizanilor, pe care i-a convins să se prezinte la un punct de întâlnire neînarmați. Faptul a provocat capturarea lui Constantin Popescu și a lui Nicolae Ciolan, unul dintre cei veniți ulterior în grup. Rănit, după ambuscada de la Bughea, Mămăligă nu a făcut acest drum. Bănuind trădarea și, probabil, simțindu-se în pericol, Mămăligă l-a împușcat pe Ion Chirca, fiind atenționat chiar de Marina Chirca, care ulterior l-a și găzduit.

Deși se afla în relație de rudenie cu ‹Dezertorul› – era cumnata acestuia –, Marina Chirca l-a adăpostit pe Mămăligă până în noiembrie, când a revenit în munte, alături de grupul condus acum de Toma Arnăuțoiu. 

(Partizanul Eugen Chirca)

Sosirea lui Ion Marinescu

În existența ‹Haiducilor Muscelului›, anul 1950 a fost cel mai intens, fiind dominat de situații limită. Dintre cei plecați în munți în 1949 nu mai rămăseseră acum decât frații Arnăuțoiu, familia Jubleanu, Gheorghe Mămăligă și Maria Plop. După o iarnă aspră, petrecută în adăposturi improvizate, sosirea în grup a ‹Doctorului› Ion Marinescua produs o schimbare de atitudine, fapt care, în timp, a avut repercusiuni majore. Adept al unei rezistențe active, mai aproape de concepția lui Arsenescu, ‹Doctorul› a schimbat radical dinamica grupului. 

Sosit în munte în martie 1950, a fost singurul din familia sa care a reușit să evite arestarea, părinții și fratele său fiind deja în mâinile Securității. Situația a contribuit la acțiunile sale, tânărul fiind dornic să-i pedepsească pe cei vinovați de nenorocirea rudelor sale. Primul eveniment important în care a fost implicat s-a petrecut în aprilie, când, însoțit de Mămăligă, a fost implicat într-un schimb de focuri cu milițienii și securiștii cantonați în casa Elisabetei Rizea. 

Faptul acesta, apetitul ofensiv al ‹Doctorului›, precum și dorința sa și a lui Mămăligă de a-l readuce în grup pe Arsenescu au iscat noi discuții cu frații Arnăuțoiu. 

Însă primul șoc s-a produs în luna iunie, când Marinescu l-a împușcat mortal pe Mămăligă, pretextând că acesta ar fi fost trădător. Faptul în sine a fost ascuns fraților Arnăuțoiu, cărora Marinescu le-a relatat că Mămăligă ar fi fost ucis în confruntarea pe care cei doi au avut-o cu trei cadre de Miliție. O lună mai târziu, dorind să răzbune abuzurile comise de regim împotriva familiei sale, Ion Marinescu a împușcat doi activiști locali, dintre care unul a decedat.

(În plan secund, vedere a peretelui din ”Râpele cu brazi” în care partizanii își săpaseră ascunzătoarea)

În august, Marinescu și Constantin ‹Tică› Jubleanu au fost surprinși de un grup de milițieni, pe marginea râului Vâlsan. Schimbul de focuri s-a soldat cu moartea a doi dintre aceștia, dar și cu rănirea lui Jubleanu. Consecința acestor evenimente a fost intensificarea și diversificarea eforturilor de anihilare a grupului, în septembrie partizanii interceptând cinci agenți ai Securității deghizați în turiști. 

După ce au răspuns la somația partizanilor cu focuri de armă, patru dintre ei, printre care și o femeie, au fost uciși în urma schimbului de focuri, dar și a refuzului lui Ion Marinescu de a mai cruța răniții. Al cincilea agent a fost lăsat în viață datorită prezenței de spirit – a motivat că fusese luat ostatic de către securiști. 

Vara lui 1951 a adus un nou moment de cumpănă pentru grup. Separați de frații Arnăuțoiu, Ion Marinescu, Titu, Constantin și Maria Jubleanu au fost surprinși de Securitate. Ciocnirea s-a soldat cu arestarea lui Titu Jubleanu și cu moartea soției acestuia, Maria, împușcată în timp ce acoperea retragerea celor doi tineri (detalii AICI). 

CITEȘTE și ”Trage, Titule, să scape băieții!” Când securiștii au împușcat-o pe țața Mărioara Jubleanu și au sărit cu cizmele pe cadavru până i-au scos plămânii prin spărtură. Cine uită NU merită

Eliminarea ‹Doctorului›. Un deznodământ tragic

Treptat, tensiunea dintre Marinescu și frații Arnăuțoiu a crescut. În septembrie 1952, la o lună după descinderea comună la cabana Padina, Marinescu a fost fost ucis de către frații Arnăuțoiu. Șocant, episodul poate părea uluitor și de neînțeles. 

Trădarea, teama, divergențele sau spiritul de conservare sunt tot atâtea elemente ce au condiționat nefericitul eveniment din toamna lui 1952. Citite atent, procesele verbale de interogatoriu ale fraților Arnăuțoiu explică în bună măsură întâmplarea. Treptat, ‹Doctorul› a încercat să-și impună personalitatea inclusiv asupra liderului grupului, fapt care a generat conflicte verbale și despărțiri temporare.

Se pare că nu de puține ori a abuzat de amenințări și reproșuri la adresa celorlalți. Exemplul lui Gheorghe Mămăligă este suficient de convingător pentru a înțelege distanța dintre vorbă și faptă în ceea ce-l privea pe Marinescu. Tensiunile acumulate au răbufnit în ziua de 7 septembrie 1952, când Marinescu și-a manifestat dorința de a ierna separat, amenințându-i din nou pe frații Arnăuțoiu. Temându-se că ar putea fi deconspirați sau chiar suprimați, Toma și Petre l-au ucis pe Marinescu. 

Dezarmat, Constantin Jubleanu, care îl insoțise până atunci pe Marinescu, s-a alăturat fraților Arnăuțoiu, iar ulterior a ținut un jurnal în care a oferit indicii prețioase în privința temperamentului impulsiv al ‹Doctorului›. Plămadă diferită, Ion Marinescu a optat de fiecare dată pentru rezolvări personale. 

Inclusiv comportamentul său față de cei suspectați de colaboraționism a fost mult mai tranșant, mai dur, în comparație cu abordarea lui Toma Arnăuțoiu, mult mai prudentă și concesivă. 

Spiritul ofensiv și comportamentul intransigent, pe alocuri amenințător, al lui Marinescu, i-a constrâns pe mai defensivii frați Arnăuțoiu la un act de violență extremă. 

Supraviețuirea

Eliminarea lui Marinescu a consfințit structura definitivă a grupului care a continuat să existe în această formulă până la final: Toma și Petre Arnăuțoiu, Maria Plop și Constantin Jubleanu. Din acest moment existența partizanilor a fost dominată exclusiv de țelul rămânerii în libertate, care de l-a an la an s-a dovedit mai greu de atins. O luptă surdă, invizibilă, permanentă și nemiloasă pentru supraviețuire s-a desfășurat în condițiile aspre ale zonei de munte. Alimentația, îmbrăcămintea sau adăposturile au reprezentat elemente esențiale pentru existența grupului. Toate au fost obținute, mai mult sau mai puțin mulțumitor, datorită perseverenței partizanilor și cu sprijinul neprețuit al ‹elementelor de legătură›.

O cantitate oarecare de mălai, un borcan cu miere, o aspirină sau un cartuș reprezentau tot atâtea lucruri indispensabile vieții de partizan. Cei care s-au încumetat să le ofere și-au riscat libertatea perfect conștienți de pericolul la care se expuneau. Pe lângă ajutorul acordat de binevoitori, partizanii își procuraseră alimente sau alte lucruri trebuincioase de la stâne, exploatări forestiere sau cabane. Pentru a-i exonera de culpă pe responsabili, lăsau bonuri de mână, unde indicau cantitățile ridicate. 

Un eveniment luminos s-a produs în 1956, când, în adăposturile din munți, în condiții dificile, s-a născut fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Plop. 

De altfel, după mai mulți ani petrecuți în munte, în mintea celor patru încolțise inclusiv ideea părăsirii țării. Însă timpul n-a mai avut răbdare. Din cauza precipitării evenimentelor acest gând nu s-a transpus niciodată în realitate. 

Combinații informative

În tot acest timp, mijloacele folosite de Securitate în lupta cu partizanii au fost combinațiile informative, acțiunile de scotocire a munților cu prilejul cărora au fost desfășurate în teren unități întregi, șantajul sau teroarea. Metodele s-au dovedit nefolositoare timp de mulți ani și din pricina noii strategii adoptate de liderul grupului, Toma Arnăuțoiu, care a ales discreția și expectativa în detrimentul unei abordări ofensive. Stabiliți în marginea localității Poienărei, într-o grotă situată în punctul cunoscut sub denumirea ‹Râpele cu brazi›, supraviețuitorii au reușit mult timp să iasă din vizorul Securității. 

În final s-a dovedit câștigătoare, în detrimentul violenței și al forței brute, o combinație informativă cinică. În imediata apropiere a Marinei Chirca și a Anei Simion, două dintre cele mai fidele sprijinitoare, a fost plasat agentul de Securitate ‹Mihail Mohor›. Treptat, individul a reușit să capteze încrederea celor două femei, ba chiar să o convingă pe Ana Simion de ‹intenții serioase› în ceea ce o privea. 

Într-o înscenare a Securității, Ana Simion și ‹Mihail Mohor› au fost arestați pentru ‹comerț ilegal cu băuturi alcoolice›, anchetați, ‹recrutați› ca informatori și eliberați. Sesizând pericolul, Ana Simion a informat-o pe Marina Chirca asupra evenimentelor și cele două au dispărut de la domiciliu pentru a evita presiunile din partea Securității. Au reușit să stea ascunse până în 1963. 

Finalul

Nevoiți să se reorienteze, securiștii s-au aplecat asupra preotului Nicolae Andreescu, unul dintre principalii susținători ai partizanilor. Printr-un scenariu ingenios, sub pretextul unei activități de misionarism în Moldova, l-au atras în București pentru a-l ancheta. Inițial preotul a refuzat să recunoască legăturile cu partizanii, însă fiind presat a fost nevoit să admită că unul dintre cei care cunoșteau îndeaproape situația fugarilor era Grigore Poinăreanu.

Fost coleg de școală cu Toma Arnăuțoiu, Poinăreanu a fost ridicat de Securitate, anchetat și pus în situația să-i predea pe partizani, în schimbul eliberării sale. În noaptea de 19 spre 20 mai 1958, cu ajutorul unor substanțe narcotice strecurate în țuica primită de la Poinăreanu, frații Toma și Petre Arnăuțoiu au fost capturați de Securitate la stâna lui Nicolae Sorescu. 

(Trupul neînsuuflețit al partizanului Constantin ”Tică” Jubleanu coborât din adăpostul partizanilor)

După predarea Mariei Plop, însoțită de fiica sa în vârstă de doi ani, Constantin Jubleanu, într-un ultim act de nesupunere și demnitate, a deschis focul asupra trupelor de Securitate. Scurta confruntare s-a soldat cu moartea partizanului (și cu rănirea comandatului securiștilor – n. red.). 

(Eroina Maria Plop coborând pe o scară de frânghie din ascunzătoare, împreună cu fetița ei și a lui Toma Arnăuțoiu)

Consecințe

Represiunea a fost cruntă. Un nou val de arestări s-a abătut asupra satelor de la poalele munților, cărora i-au căzut victime inclusiv cei care fuseseră arestați în anii 1949-1950 și eliberați între timp. În urma unor anchete nemiloase au fost trimise în judecată mai multe loturi de partizani și sprijinitori, împărțiți în funcție de gravitatea vinovăției stabilite de organele de anchetă. Acțiunile partizanilor au fost etichetate la proces drept ‹acte teroriste›, într-un efort susținut de decredibilizare și înfierare a celor care au îndrăznit să se opună comunismului. 

În urma unor procese tendențioase, nu mai puțin de 16 persoane au fost condamnate la moarte: Toma și Petre Arnăuțoiu, Titu Jubleanu, Constantin Popescu, Ion Săndoiu, Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu, Ticu Nicolae zis ‹Sorescu›, Nicolae Bășoiu, Gheorghe Tomeci, Alexandru Moldoveanu, Ion Drăgoi, Benone Milea, Ion Mica, Gheorghe Popescu și Nicolae Nițu. Maria Plop a fost condamnată la muncă silnică pe viață. În noaptea de 18 iulie 1959 sentințele de condamnare la moarte au fost executate.

Epopeea ‹Haiducilor Muscelului› s-a încheiat dramatic, la fel cum s-a și desfășurat. Mai complexă decât oricare alta, povestea acestui grup spune, în bună măsură, povestea instaurării comunismului în România: rezistență, teamă, jertfă, constrângere, demnitate, trădare și moarte. 

(Tânărul Toma Arnăuțoiu împreună cu mama sa, Laurenția)

Toma Arnăuțoiu (14 februarie 1921-18 iulie 1959)

Născut în familia învățătorului Ion Arnăuțoiu, din Nucșoara, Toma a manifestat înclinație spre cariera militară. În 1942 a fost admis la Școala de Ofițeri de Cavalerie Regele Ferdinand I, un an mai târziu fiind detașat stagiar la Regimentul de Gardă Călare, cu gradul de elev sergent. Terminând Școala de Ofițeri de Cavalerie al patrulea în promoția sa, în aprilie 1944 a fost avansat la gradul de sublocotenent. 

Veteran al frontului de Apus, la 1 noiembrie 1944 a fost decorat cu Ordinul ‹Coroana României›, clasa a V-a cu spade și panglică de Virtute Militară și Frunze de Stejar. În decembrie 1944 a fost rănit în cursul luptelor de pe teritoriul Ungariei. Refăcut, a fost trimis la Regimentul 5 Roșiori de unde, la 20 iunie 1946, a fost mutat la Regimentul de Gardă Călare. 

Epurările efectuate în armată după încheierea războiului nu l-au ocolit nici pe tânărul ofițer, care, la 9 august 1947, a fost trecut în rezervă cu gradul de locotenent. Neîmpăcat cu ideea comunizării României, Toma Arnăuțoiu a organizat, alături de Gheorghe Arsenescu, una dintre cele mai longevive grupări de partizani din România, ‹Haiducii Muscelului›. După confruntări cu Securitatea și numeroase arestări, grupul a fost eliminate prin trădare la 20 mai 1958. Arestat, Toma Arnăuțoiu a fost condamnat la moarte și executat în penitenciarul Jilava, la 18 iulie 1959. 

Sora sa, Elena, îl caracteriza astfel: ”Își iubea cariera de militar nemaipomenit, pentru că tata așa i-a educat pe toți, și pe copiii lui și pe elevi, să-și iubească țara, poporul și regele. Pentru așa ceva era în stare să-și dea viața…”. 

(Eroina Maria Plop și fetița Ioana, în vârstă de numai 2 ani / poză realizată de Securitate)

Maria Plop (14 septembrie 1927-31 ianuarie 1962)

Originară din localitatea Prisăcani, județul Iași, Maria Plop s-a născut într-o familie de țărani săraci. În urma evenimentelor din august 1944, care au condus la pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul României, s-a refugiat în Muntenia, ajungând în localitatea Nucșoara, în casa familiei Arnăuțoiu. Implicată în activitatea ‹Haiducilor Muscelului› de către frații Arnăuțoiu, avea să-i însoțească în munți până în 1958. 

CITEȘTE și EXCLUSIV Reportaj FOTO: Moarte și portocale în Râpele cu brazi. Ultima redută a partizanilor conduși de Toma Arnăuțoiu. Și moștenitorii genocidului comunist. Un reportaj altfel

A participat (cu arma în mână – n. red.) alături de luptători la acțiunile grupului, activând până la anihilarea completă a acestuia, la 20 mai 1958. În perioada de activitate în munte s-a născut fiica sa și a lui Toma Arnăuțoiu, care după arestarea părinților va fi internată într-un orfelinat și apoi oferită spre adopție. 

După arestare, Maria Plop a fost anchetată, judecată și condamnată la muncă silnică pe viață, prin sentința nr. 107/1959 pronunțată de către Tribunalul Militar Regiunea a II-a. Din cauza regimului dur de detenție, a murit în penitenciarul din Miercurea Ciuc la 31 ianuarie 1962.

(Elisabeta Rizea, viteaza de la Nucșoara)

Elisabeta Rizea (28 iulie 1912-6 octombrie 2003)

Datorită unei puternice mediatizări, cazul Elisabetei Rizea a devenit unul reprezentativ pentru rezistența împotriva comunismului. Născută într-o familie numeroasă, la Domnești, Argeș, a rămas orfană de tată de la o vârstă fragedă. A absolvit 7 clase primare, iar la 18 ani s-a căsătorit cu Gheorghe Rizea, stabilindu-se în Nucșoara. Prin intermediul soțului său, puternic afectat de ‹naționalizările› din 1948, Elisabeta Rizea intră în contact cu ‹Haiducii Muscelului›, luptătorii depunând jurământul de credință în casa acesteia. 

Se implică activ în sprijinirea celor din munți, pe care îi ajută cu alimente. Este torturată de către căpitanul Cârnu pentru a oferi date despre partizani, dar rezistă cu stoicism. La 20 noiembrie 1950 este arestată și condamnată la 6 ani închisoare corecțională, fiind eliberată în 1956. Se implică din nou în activitatea luptătorilor, furnizându-le alimente și informații. După arestarea fraților Arnăuțoiu, Elisabeta Rizea a fost rearestată, judecată și condamnată la 25 de ani muncă silnică pentru ‹favorizarea la acte de teroare›.

A fost eliberată la 29 iulie 1964. Pe parcursul celor două perioade ale detenției a trecut prin penitenciarele Pitești, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc și Arad. 

După 1989, cazul Elisabeta Rizea a fost adus în atenția publicului larg prin intermediul mass-media, a fost invitată într-o emisiune de televiziune foarte populară la vremea respectivă și a acordat numeroase interviuri, unul dintre acestea fiind publicat în volumul ‹Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara›. A murit la 6 octombrie 2003”.