FOTO Au ales să piară arși de vii, decât să se predea Securității! Cumplitele drame ale partizanilor conduși de Teodor Șușman. ”Nu vom fi prinși vii!”. Istorii care nu se învață la școală

Podul.ro vă prezintă textul pe care istoricul și cercetătorul Constantin Vasilescu l-a dedicat partizanilor din gruparea lui Teodor Șușman în remarcabilul volum ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris – lucrare pe care o puteți comanda AICI. Astfel, cititorii se vor putea familiariza cu istoria unei grupări pe nedrept necunoscută publicului larg, dar a cărei rezistență a însemnat enorm pentru demnitatea noastră a tuturor. Vă invităm să citiți și să distribuiți acest text: 

”Deși în documentele Securității e identificat ca ‹o bandă cu caracter pur politic›, înainte de toate grupul lui Teodor Șușman este unul de ‹familie›, format la adăpostul prestigiului unui om respectat în zona Munților Apuseni. În bună măsură, istoria grupului ilustrează impactul devastator al comunismului asupra relațiilor sociale sedimentate în mediul rural românesc, dar și tragedia ‹naționalizării›. Marcată de multe episoade încă neelucidate pe deplin, activitatea grupului s-a strecurat în mentalul colectiv cu insistența și fascinația specifică legendei. 

Particularități

O particularitate a grupului o reprezintă absența unei inițiative militare sau a unei înregimentări politice, liderul fiind în vremuri normale un protector al comunității, un real intermediar între autoritățile centrale și locuitori. În plus, geneza grupului ‹Teodor Șușman› are mai puțin a face cu noțiunea clasică de grup de rezistență anticomunistă, apariția lui fiind una spontană, nepremeditată. Însă poate cea mai reprezentativă marcă a grupului ‹Teodor Șușman› este o afirmație atribuită lui Mihai Jurj, care i-ar fi spus unui om de legătură că ei ‹nu se predau decât morți, nu vor fi prinși vii›. 

Începuturile

Drama familiei Șușman a început la 18 august 1948, când reprezentanții autorităților comuniste s-au prezentat la domiciliul său, din Răchițele, județul Cluj, pentru a-l aresta. În anii precedenți Teodor Șușman fusese constant deposedat de bunurile și de funcțiile sale, de către regimul comunist. Fost primar, proprietar de gatere, depozite de cherestea și al unui magazin sătesc, Șușman a fost pus în situația de a-și vedea întreprinderile sechestrate sau confiscate, cu complicitatea unor localnici, dintre care Suciu Pașcu s-a dovedit cel mai activ. Pașcu, primar în Răchițele și fost asociat al lui Șușman, a dezvoltat în timp o relație conflictuală cu acesta, fapt ce l-a determinat ca după 1945 să întocmească numeroase reclamații la adresa lui. 

Măsurile abuzive au fost și consecința faptului că, în 1946, cu prilejul alegerilor, Șușman a militat în favoarea PNȚ, manifestând o atitudine reticientă față de comunism. Scăpat de arestare, s-a refugiat în pădurile din apropierea localității Răchițele. Imediat fiul său, Visalon, a reușit să evadeze din postul de Miliție și să se alăture tatălui și fraților săi: Teodor și Traian. Raziile au continuat în localitate, grupului condus de Șușman alăturându-se Ioan Bortoș, Teodor Suciu, Ioan Popa, Ilie Lazăr, Nuț Lazăr, ultimii doi în tentativa de a evita îndeplinirea stagiului militar. 

Ulterior componența grupului a variat, în funcție de arestări, înregimentări sau decese în ciocnirile cu trupele de Securitate. În munți, în timpul ciocnirilor cu Securitatea sau Miliția, membrii grupului au folosit arme de vânătoare, arme militare model ZB, mai multe pistoale și grenade.

Prima ciocnire

Răgazul a fost scurt pentru partizani, care s-au văzut chiar de la început în situația de a ierna în condiții neprielnice. Pentru a evita contactul cu Securitatea, Teodor Șușman și oamenii săi s-au îndepărtat de Răchițele, îndreptându-se spre Munții Bihorului. În decembrie 1948 au fost surprinși într-un adăpost de către trupele de Securitate, care au deschis focul. Fără a răspunde, partizanii au fost nevoiți să abandoneze bordeiul, Traian Șușman fiind arestat. Reperarea relativ rapidă a grupului se pare că s-au făcut în baza unor informații oferite Securității de către Petru Purcel, unul dintre apropiații lui Teodor Șușman. 

Apropiindu-se de Răchițele, Ilie și Nuț Lazăr au ales să ierneze în localitate, de unde au fost rapid arestați. În același timp grupul l-a pierdut și pe Teodor Suciu, care a decis să părăsească muntele, fiind arestat în 1950 sub o identitate falsă. 

Represiunea sporește grupul

În aparență liniștit, lipsind angajamentele directe cu trupele de Securitate, intervalul 1949-1950 a fost traversat de evenimente semnificative. Stabiliți în zona muntoasă din preajma localității Răchițele, cei cinci fugari au beneficiat de sprijinul rudelor și al cunoștințelor, dar și al altor săteni care nutreau pentru bătrânul Șușman reale sentimente de respect și compasiune. 

În paralel, Securitatea a intervenit brutal în viața comunității, arestând, anchetând și torturând pe cei bănuiți de sprijinirea grupului.

În 1950 o consecință directă a represiunii a fost încadrarea în grup a sprijinitorilor Mihai și Lucreția Jurj, precum și al lui Gheorghe Mihuț. Moartea soției lui Șușman și deportarea celor doi copii minori, alături de condamnările la ani grei de muncă silnică primite în contumacie, au fost câteva dintre evenimentele care au avut repercusiuni în sânul grupului. 

Condamnările au provocat și confiscarea averilor partizanilor, una dintre marile sfidări la adresa lui Teodor Șușman fiind transformarea casei sale în sediu al postului local de Miliție. La scurt timp grupul a pătruns într-o cooperativă sătească, de unde a ridicat bani și mai multe obiecte. Prilejul a fost folosit de Securitate pentru a cataloga grupul drept ‹bandă› cu scop ‹politic-infracțional›.

Partizanii ripostează 

Pentru iarna 1950-1951 partizanii s-au despărțit, în primăvara lui 1951, alături de Teodor Șușman și cei doi fii ai săi, Teodor și Visalon, regăsindu-se soții Jurj, Ioan Bortoș, Gheorghe Mihuț și Ioan Popa. În replică la acțiunile Securității, în septembrie 1951 grupul Șușman a atacat Ocolul Silvic Beliș, de unde a ridicat suma de 306.000 lei, o mașină de scris, hârtie, patru uniforme de pădurar, patru arme Manlicher și 180 de cartușe, două ceasuri de buzunar, cărți de citit și un joc de șah. Paza de la IPEIL Beliș a fost dezarmată, iar comandantul Comisariatului Militar Huedin a fost dezarmat și percheziționat. Iritată de neputința de a-i captura, Securitatea a intensificat teroarea asupra localnicilor. 

Torturat, fratele vitreg al lui Mihai Jurj, Roman Oneț, a fost constrâns să indice locul unde acesta se ascundea alături de soția sa. Încătușat, Oneț a condus trupele de Securitate în localitatea Dealul Botii. Trimis în șură, să-i determine pe cei doi să se predea, a reușit să se elibereze, să se înarmeze și să se retragă în siguranță alături de cei doi, sporind numărul partizanilor. 

Necunoscute

Mai multe evenimente petrecute  în 1950-1951 (tăierea liniilor telefonice, agresarea unui deputat al Sfatului Popular al comunei Căiata etc) au fost puse în seama oamenilor lui Șușman, fără a exista totuși certitudinea că aceștia ar fi autorii. Privitor la astfel de episoade nu se poate exclude posibilitatea unei tratative de discreditare a partizanilor, prin atribuirea responsabilității unor evenimente la care nu au participat. 

Dar cele mai importante moment al acestui interval sunt strâns legate de dispariția celor două cunoștințe vechi ale lui Teodor Șușman – Petru Purcel și Suciu Pașcu. Derularea exactă a faptelor nu este cunoscută nici astăzi, unii istorici refuzând să se pronunțe categoric. 

Purcel, care a acceptat colaborarea cu Securitatea, a dispărut de la domiciliu, se pare, pentru a se infiltra în grup, însă fiind descoperit a fost executat de către Teodor Șușman. Și mai spectaculoasă apare răpirea lui Suciu Pașcu, care a fost ridicat de la domiciliu în noaptea de 19-20 august de către doi indivizi înarmați, care au susținut că sunt de la Miliție. 

Adus în munți și prezentat lui Teodor Șușman, Pașcu ar fi fost judecat în fața partizanilor, socotit vinovat pentru trădare, executat și aruncat într-o prăpastie. 

O moarte controversată

În decembrie 1951 grupul a suferit prima pierdere. Moartea liderului, Teodor Șușman (foto sus), este învăluită și astăzi în mister. 

Varianta oficială este aceea a sinuciderii, documentele menționând că în dimineața de 15 decembrie 1951 un localnic s-a prezentat la postul de Miliție din Răchițele semnalând prezența unei persoane care doarme în șura sa, iar în momentul deplasării trupelor de Securitate s-a constatat că respectivul zăcea împușcat în tâmpla dreaptă. Corpul a fost transportat la postul de Miliție unde a fost autopsiat, iar apoi a fost aruncat într-o râpă din apropierea casei sale și acoperit cu bolovani. 

Versiunea sinuciderii s-a impregnat și în mentalul colectiv al localnicilor și a fost adoptată și de istorici, în lipsa altor indicii: prins în clește de trupele de Securitate, care înconjuraseră localitatea Răchițele, pentru a ușura soarta celor arestați și torturați pentru sprijinirea sa, dar și pentru a evita să fie prins viu, Teodor Șușman s-a sinucis. 

Însă exhumarea rămășițelor sale pământești, de către cercetători ai Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, în 22-14 iunie 2010, a scos la iveală faptul că asupra sa s-au tras șase gloanțe – unul în zona capului și alte cinci în zona corpului și niciunul nu s-ar fi tras din arma lui Șușman. 

Noi confruntări cu Securitatea

La reuniunea din primăvara lui 1952 va lipsi și Ioan Bortoș, a cărui dispariție a rămas neelucidată până astăzi. Rămași acum în număr de șapte, partizanii au fost surprinși în vara lui 1952, în timp ce încercau să treacă Someșul. Ambuscada a provocat panica și destrămarea grupului, Ioan Popa fiind împușcat mortal. 

Rămas singur, flămând și oboist, timp de șapte zile, Mihuț a căutat să iasă din încercuire. Surprins, a fost împușcat și transportat la spitalul din Cluj unde a fost interogat de Securitate înainte de a muri. Adăpostiți într-o grotă, cei cinci supraviețuitori au reușit să scape. 

Descumpăniți în fața desfășurării de forțe a Securității, au hotărât să se despartă pentru a evita mai ușor raziile de scotocire. Teodor și Visalon Șușman s-au îndreptat înspre zona Huedinului (localitățile Brăișor, Morlaca, Traniș, Hodiș), în timp ce soții Jurj au fost însoțiți de Roman Oneț înspre Beiuș. Cei trei au reușit să evite arestarea timp de doi ani. În vara lui 1954 sora lui Mihai Jurj a încercat să-i convingă să se predea, lucru socotit inacceptabil. 

Ascunși în satul Sudrigiu, au revenit în păduri, însă au fost prinși de Securitate în timp ce se întorseseră să recupereze din lucruri. În timpul arestării, cei trei au fost răniți, Mihai Jurj murind din cauza unnei răni la cap. Cu Roman Oneț și Lucreția Jurj ‹justiția› comunistă a fost nemiloasă: Oneț a fost anchetat, judecat, condamnat la moarte și executat la închisoarea din Oradea, în vreme ce Lucreția Jurj a fost condamnată la muncă silnică pe viață. 

Teroare și risipă de forțe

Ca în toate cazurile similar, Securitatea a dezlănțuit teroarea în satele de munte în aria cărora s-au aflat cei din grupul Șușman. Arestările abuzive, anchetele violente și șantajul au fost mijloacele curente folosite pentru depistarea partizanilor. Metodele rafinate au constat în recrutarea a numeroși informatori și instalarea de tehnică operativă în casele suspecților. Comunitatea a acționat ca un scut în apărarea ‹Tatălui Moților›, așa cum era supranumit Șușman. În ciuda numărului ridicat de angajamente semnate, informațiile obținute au fost fie flase, fie lipsite de substanță. Au existat, de bună seamă, și delatori voluntari, dar în general oamenii au rezistat la presiuni și tentații.

Pe teren, în zona montană, s-au derulat numeroase acțiuni de scotocire, s-au instalat posturi de pândă și s-au desfășurat efective impresionante din punct de vedere numeric. Semnificativă este operațiunea din vara lui 1952, când au fost mobilizați peste 2000 de soldați din trupele de Securitate, coordonați de 18 ofițeri, și 100 de milițieni care au scotocit și încercuit un perimetru enorm în localitățile Poiana Horea, Ponor, Smida, Valea Firei, Mărgău, Giurcuța de Sus, Răchițele, Scărișoara, Câmpeni, Poana, Saliște de Vașcău. Rezultatele au fost minime, raportate la enorma risipă de oameni și materiale.

Ultima confruntare

În vara lui 1954 din grupul relativ numeros inițiat și condus de bătrânul Șușman nu au mai rămas decât cei doi fii ai săi, Teodor și Visalon. Timp de câțiva ani, profitând și de o oarecare acalmie a Securității, cei doi au rămas în libertate, ascunzându-se mai mult în localități. În 1957, în urma unui reviriment al măsurilor represive, mai multe persoane bănuite de sprijinirea fugarilor au fost arestate și forțate să ofere informații în legătură cu cei doi frați. Iosif Capotă, membru al unui alt grup de rezistență, capturat de Securitate, a fost silit să recunoască că în 1957 a avut contacte cu frații Șușman. Cercul era pe cale să se închidă. 

Finalul fraților Șușman are însă un dramatism aparte. Deși în esență nu este diferit de alte finaluri, în particular a lăsat o puternică impresie, iar astăzi, datorită existenței unei mărturii fotografice unicat (vezi jos), induce un covârșitor sentiment de compasiune. 

În februarie 1958, Teodor și Visalon Șușman se aflau adăpostiți în șura familiei Florea, din localitatea Traniș. Având informații despre posibilitatea ascunderii celor doi în Traniș, Securitatea a înconjurat casa familiei Florea. După două percheziții fără rezultat, la o tentativă de a răscoli fânul din pod, securiștii au fost întâmpinați cu foc. Două ore a durat lupta, timp în care frații Șușman au refuzat să se predea, iar asediatorii au decis incendierea grajdului în care se adăposteau partizanii. Sfârșitul celor doi frați a fost cumplit, arzând de vii. Trupurile lor, carbonizate, au fost fotografiate ca probă de netăgăduit a suprimării ‹bandiților›. 

Epilog

Legat indisolubil de localitatea Răchițele, grupul lui Teodor Șușman a dat bătaie de cap comuniștilor timp de aproape 10 ani. Reprimarea ultimilor supraviețuitori a oferit prilejul unui nou proces ‹de răsunet›, în urma căruia, în iulie 1958, au fost condamnați 17 sprijinitori, dintre care nu mai puțin de 12 au fost condamnați la muncă silnică pe viață. 

Teodor Șușman (24 februarie 1894-15 decembrie 1951)

Supranumit ‹Tatăl Moților› sau ‹Tatăl Munților›, Teodor Șușman s-a născut la Răchițele, județul Cluj. De confesiune greco-catolică, tatăl a cinci copii (patru băieți și o fată), a fost capul uneia dintre cele mai înstărite familii din zona Huedinului, având în proprietate, printre altele, două gatere de tăiat cherestea, un magazine sătesc și 7-8 hectare de pământ. 

În perioada interbelică precum și în perioada războiului a fost de mai multe ori primar al comunei natale, în timpul mandatelor dobândindu-și un real prestigiu în comunitatea moților. 

În anii ‘20, Șușman a obținut împroprietărirea localnicilor cu terenuri, pentru împlinirea acestui demers fiind primit în audiență chiar de către Regele Ferdinand, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a contribuit decisiv la aprovizionarea localităților de munte rămase izolate. În condițiile implementării sistemului cotelor obligatorii și al naționalizărilor, Teodor Șușman a devenit una dintre țintele predilecte ale autorităților comuniste, fiind supus la numeroase vexațiuni. 

În 1945 a fost îndepărtat din funcția de primar, doi ani mai târziu i-a fost închis magazinul, iar apoi i-a fost sechestrat depozitul de cherestea. În august 1948 s-a refugiat în munți întemeind un grup de rezistență anticomunistă”.