FOTO inedite. Istorii scrise cu sânge: înconjurați de trupele de Securitate, partizanii lui Leon Șușman au rezistat ore-n șir și au luptat până la moarte, reușind să-l împuște pe maiorul securist care coordona asediul. Dramatica istorie a grupării

Podul.ro vă prezintă tragica și foarte puțin cunoscuta istorie a partizanilor anticomuniști conduși de avocatul Leon Șușman (gruparea a rezistat timp de 9 ani, inițial pe Valea Mureșului și apoi în Munții Apuseni, în pofida numeroaselor eforturilor depuse de securiști pentru a o lichida). În cele ce urmează, publicăm în integralitate textul pe care istoricul și cercetătorul Constantin Vasilescu l-a dedicat acestei grupări în remarcabilul volum ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris, pe care vi-l recomandăm (îl puteți comanda AICI). 

A nu se face confuzie între gruparea condusă de Leon Șușman și cea condusă de Teodor Șușman (detalii AICI) – este vorba doar de o coincidență de nume, chiar dacă cele două organizații au acționat, pentru o scurtă perioadă, în aceeași zonă, uneori aprovizionându-se de la aceeiași localnici. Vă prezentăm textul lui Constantin Vasilescu (ilustrațiile sunt preluate din volumul amintit):

”Din peisajul rezistenței armate anticomuniste nu puteau lipsi Munții Apuseni. Temperamentul special al localnicilor, forjat în luptele de afirmare a identității naționale, s-a manifestat împotriva regimului comunist încă de la început. Grupul Leon Șușman se remarcă în primul rând printr-o longevitate deosebită, existând timp de 9 ani, în ciuda eforturilor Securității de a-l elimina. Deși a fost inițiat de legionari, în grupul condus de Șușman, cum s-a întâmplat în cele mai multe cazuri, s-au împletit diverse motivații, coloratura politică nefiind un criteriu exclusivist de apartenență. În acest caz, o influență sporită a avut-o confesiunea greco-catolică, supusă persecuției de către regimul comunist, care s-a îmbinat, uneori până la contopire, cu trecutul legionar al familiei Șușman.

CITEȘTE și FOTO Au ales să piară arși de vii, decât să se predea Securității! Cumplitele drame ale partizanilor conduși de Teodor Șușman. ”Nu vom fi prinși vii!”. Istorii care nu se învață la școală

Începuturile

Fapt caracteristic grupărilor de partizani din Apuseni , traseul grupului ‹Leon Șușman› este unul sinuos, cu mai multe episoade preliminare până la stabilizarea finală a componenței sale și a ariei de acțiune. Obârșiile grupului se identifică în arestările din mai 1948, atunci când avocatul din Alba, Leon Șușman, s-a refugiat în zona împădurită de pe Valea Mureșului. 

În satele limitrofe a intrat în contact cu mai mulți fugari, pe unii dintre aceștia reușind să-i capaciteze la ideea formării unui grup de rezistență. A reușit să-i adune în jurul său pe Cornel Deac și Nicolae Moldovan, urmăriți pentru împușcarea a doi soldați sovietici surprinși în timpul unei tentative de viol, și pe Alexandrina Teglaru, lidera studentelor legionare din Cluj. Ulterior, l-au urmat fratele său, Gheorghe, Simion Bărduțiu, un subofițer îndepărtat din cadrele active ale armatei, preotul Iacob Târziu și Maria Gligor. Partizanii s-au stabilit într-un adăpost construit în zona împădurită a localității Cistei, Alba. 

(Partizanul Gheorghe Șușman / fotografie făcută de securiști / în plan secund, o ușă ciuruită de gloanțe)

Activitatea desfășurată în zona satelor de pe Valea Mureșului a fost una de propagandă, Șușman și oamenii lui căutând să avertizeze locuitorii de nocivitatea regimului comunist. Disensiunile provocate de traiul la limită, dar și de diferențele de viziune în privința abordării rezistenței anticomuniste nu au ocolit nici acest grup. 

Arestările declanșate de Securitate în regiune, din cauza activității mai multor organizații anticomuniste, dar și unele neînțelegeri l-au constrâns pe Șușman să aleagă un teren mai greu accesibil urmăritorilor. 

Despărțindu-se de ceilalți membri ai grupului, Leon Șușman, împreună cu fratele său și cu Simion Bărduțiu, s-au adăpostit în bordeiul de la Pârâul Corbului, în raza localităților Podeni, Ciugudu de Sus și Răchiș. La începutul verii frații Șușman s-au despărțit și de Bărduțiu, trecând în Munții Apuseni, în zona comunei Poșaga, din județul Alba. 

Este momentul în care grupul se stabilizează, existența sa urmând a se identifica în timp cu această localitate. Șușman nu a ales întâmplător zona, cu ani în urmă ascunzându-se în Apuseni pentru a evita executarea unei condamnări pentru participarea la rebeliunea legionară din ianuarie 1941. 

(Fotografii din dosarul de la Securitate)

Doi preoți se alătură partizanilor

După un marș prin Apuseni, frații Șușman au poposit în localitatea Săgagea, unde au intrat în legătură cu preoții greco-catolici Simion Roșa și Grigore Jaflea. Fugari, din cauza refuzului de a accepta trecerea la ortodoxie, cei doi au venit în întâmpinarea dorinței lui Leon Șușman de a înființa o organizație de luptă anticomunistă. Alăturarea celor doi preoți a adus un sprijin substanțial din partea comunității locale, care se simțea persecutată din cauza interdicției de a-și exercita cultul greco-catolic. Coroborat cu ajutorul acordat de foștii legionari, acest fapt a favorizat existența îndelungată a grupului. 

1949-1952

În septembrie 1949, în localitatea Poiana Horii, frații Șușman au reușit să evite arestarea, după ce gospodăria în care se ascundeau a fost înconjurată de trupele de Securitate. Pentru scurt timp, zona lor de acțiune s-a intersectat cu cea a grupului omonim din Răchițele (detalii AICI), pădurarul Mihail Jurj fiind un sprijin al ambelor grupuri. Optând pentru mobilitate, frații Șușman s-au despărțit uneori de cei doi preoți. Iarna dintre 1949-1950 au petrecut-o în apropierea localității Ciugudu de Jos. Anul 1950 a fost lipsit de evenimente importante, cei doi schimbând mai multe adăposturi în zonele împădurite de lângă Dumbrava, în 1951 reunindu-se cu preoții Roșa și Jaflea în zona localității Săgagea. 

Spre deosebire de alte grupuri, grupul lui Leon Șușman nu a fost implicat în acțiuni majore împotriva Securității, evitând pe cât posibil contactul cu urmăritorii. Legăturile puternice stabilite în rândul localnicilor le-au permis celor patru să coexiste în mare parte a timpului în sânul micilor comunități de la poalele munților. În vremea muncilor agricole cei patru i-au ajutat pe localnici, nu de puține ori, în schimbul alimentelor și altor obiecte trebuincioase traiului în munte. Iernile erau prilej de ‹hibernare›, împreună sau separate, în adăposturi săpate în pământ și concepute astfel încât să-i ferească de intemperii. Cei care au studiat îndeaproape activitatea grupului Șușman consemnează că în cursul existenței în Munții Apuseni, partizanii au utilizat nu mai puțin de 9 adăposturi, în diverse puncte. 

CITEȘTE și FOTO inedite. Cu moartea pre moarte călcând: dramatica și totodată luminoasa rezistență a colonelului Gheorghe Arsenescu, liderul partizanilor musceleni din gruparea de la Dragoslavele-Muntele Roșu. Istorii care nu se învață la școală

Două pierderi 

În decembrie 1952, frații Șușman au fost surprinși de un pădurar, care, după ce a deschis focul asupra lor, a înștiințat trupele de Securitate. Fără să riposteze, au fost nevoiți să schimbe adăpostul. Un eveniment cu repercusiuni nebănuite s-a petrecut în 1953, când unul dintre sprijinitori, Ion Boboia, s-a alăturat grupului, suspectând că ar fi fost descoperit de Securitate. Boboia nu a rezistat greutăților vieții de fugar. Un an mai târziu, având psihicul zdruncinat, și-a manifestat față de unii sprijinitori dorința de a se preda. Amenințarea i-a pus pe aceștia în situația de a-l suprima, pentru a împiedica intervenția Securității. În același an, 1954, condițiile grele ale vieții de partizan l-au răpus pe preotul Grigore Jaflea, care a trebuit să fie îngropat conspirativ în gospodăria unui tăinuitor din localitatea Săgagea. Din acest moment Simion Roșa nu s-a mai despărțit de frații Șușman. 

(Fotografii din dosarul de Securitate)

Supraviețuirea

Mai așezată, la prima vedere, existența grupului Leon Șușman nu a fost scutită de greutăți și momente de cumpănă. Situațiile critice (bolile, nevoia de alimente, capcanele Securității etc) au fost depășite cu sprijinul masiv al localnicilor, care au sfidat toate riscurile. 

Prezența celor doi preoți a cântărit decisiv în obținerea bunăvoinței necondiționate a localnicilor. Aceștia erau în permanent contact cu foștii enoriași alături de care au continuat să fie în comuniune, oficiind în secret, în casele oamenilor sau în munți, chiar și după desființarea cultului greco-catolic. 

Cursele Securității

Măsurile Securității au fost pe cât de diverse și perfide, pe atât de lipsite de eficiență vreme de 9 ani. Scotocirea, supravegherea informativă, introducerea de agenți conspirați, folosirea tehnicii operative au eșuat pe rând sau concomitant în fața loialității oamenilor. Unii dintre aceștia au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea, fără însă a furniza vreo informație serioasă. 

Mai mult, au comunicat acest fapt partizanilor, la sfatul cărora au intoxicat ofițerii de legătură. Alții, anchetați la Securitate, au refuzat să dezvăluie și cel mai mic amănunt, fiind eliberați din lipsă de probe. Membrii de partid, înregimentați fără convingere, erau de asemenea binevoitori partizanilor. S-a încercat infiltrarea comunității inclusiv prin intermediul unui agent trimis să servească drept preot ortodox pentru cei din Poșaga. 

Un final dramatic

În fața eșecului rușinos, metoda care a dat roade într-un final a fost tot aceea a răbdării. Infiltrarea unui agent în sânul comunității din Poșaga s-a dovedit câștigătoare. Treptat, agentul ‹Maxim Ionescu›, fost teolog greco-catolic, a câștigat încredrea câtorva elemente de legătură, care, în toamna lui 1956, l-au introdus în imediata apropiere a preotului Roșa. Încrezător în bunele intenții ale agentului, după câteva întrebări de control, preotul i-a expus situația dificilă a partizanilor, solicitându-i ajutorul material. Deși nu s-a produs imediat, anihilarea a fost inevitabilă. 

De teamă să nu-și deconspire agentul, Securitatea nu a grăbit lucrurile. În mai 1957 în Poșaga a fost infiltrată o echipă de ofițeri de Securitate, sub acoperirea ocupației de ‹geologi›. În noaptea de 18 spre 19 iulie 1957, maiorul Vieru, șeful ‹geologilor› din Poșaga, a fost anunțat de ‹Maxim Ionescu› că este invitat la o onomastică, în casa lui Vasile Crișan, secretar de bază al organizației din Săgagea și sprijinitor al grupului, la care vor participa frații Șușman și Simion Roșa. La solicitarea lui Vieru, agentul a adus cu sine o sticlă cu țuică, probabil pentru a le adormi simțurile celor prezenți.

Momentul confruntării este unul dramatic. Sosiți în casa unui om de încredere insuficient înarmați, având asupra lor doar câte un pistol, frații Șușman au rezistat eroic. În urma unui consemn, după miezul nopții, partizanii au fost somați să se predea, iar securiștii au încercat să forțeze intrarea. Tentativa s-a soldat cu împușcarea lui Vieru, fapt care a produs reacția violentă a ‹geologilor›. Confruntarea a durat până în zorii zilei, când, după ce partizanii au încetat să mai tragă, cu ajutorul unei companii aflate în apropiere, asediatorii au pătruns în casă după ce au tras peste 1300 de gloanțe. Priveliștea din interior a fost sumbră. Confruntarea s-a soldat cu moartea preotului Simion Roșa, cu rănirea gravă a lui Leon Șușman și rănirea ușoară a lui Gheorghe Șușman și Vasile Crișan. Liderul grupului a încetat din viață în scurt timp, din cauza rănilor la cap și stomac. 

Agentul nu a fost cruțat, în cursul schimbului de focuri căpătând două răni la picioare, iar la pătrunderea securiștilor fiind lovit și mușcat de un câine. 

Consecințe

La peste 9 ani de la retragerea în munți, povestea partizanilor lui Leon Șușman s-a încheiat tragic. Represiunea s-a abătut nemilos asupra micii comunități din Apuseni. Lipsiți de elemente concrete – singura victimă a grupului Șușman a fost maiorul Vieru și a rezultat în prima și totodată ultima confruntare cu Securitatea – procurorii comuniști au făcut tot posibilul să demonstreze periculozitatea ‹bandei› Șușman și caracterul ei ‹terorist›. Zeci de oameni au fost arestați și au fost alcătuite nu mai puțin de patru loturi cu cei socotiți vinovați de sprijinirea activității partizanilor conduși de Leon Șușman. Pedepsele au variat între câțiva ani de închisoare corecțională și muncă silnică pe viață. Cei mai norocoși s-au eliberat odată cu decretele din 1964. 

Gheorghe Șușman, Vasile Crișan, Ilie Vlad, Teodor Trâncă, Vasile Răfăilă și Andrei Bicuț au fost condamnați la moarte și executați în incinta penitenciarului Gherla, în 1958. 

Leon Șușman (5 iunie 1920 – 19 iulie 1957)

Leon Șușman s-a născut la 5 iunie 1920 în Măhăceni, Alba, într-o familie de țărani de confesiune greco-catolică. După absolvirea Liceului ‹Titu Maiorescu› din Aiud, a urmat cursurile Facultății de Drept din Cluj.

Membru al Mișcării Legionare, Leon Șușman a deținut funcții importante în perioada statului național-legionar, fiind șef de garnizoană și adjunct al Poliției legionare din Turda. Implicarea în rebeliunea legionară din ianuarie 1941 i-a adus o condamnare de 10 ani temniță grea. 

Pentru a scăpa de executarea pedepsei, Șușman s-a retras în Munții Apuseni unde a locuit până în 1945, deși a fost urmărit permanent de către Siguranță. Este perioada în care Șușman și-a dezvoltat legăturile care s-au dovedit atât de folositoare în cursul anilor de partizanat. Din 1945 i s-a îngăduit reintrarea în legalitate. Căsătorit, tată a patru copii, și-a stabilit domiciliul în Uioara de Sus, județul Alba, și a început să-și exercite profesia de avocat în Ocna Mureș. 

Complet refractar la propaganda comunistă, Șușman s-a manifestat vizibil în acest sens. În timpul arestărilor din mai 1948 a dispărut de la domiciliu înființând și conducând grupul de partizani anticomuniști, care, în documentele Securității, i-a purtat numele. A fost ucis în 1957, în luptă cu trupele de Securitate”.