EXCLUSIV: Cronica și analiza marii bătălii de la Pietrele Albe. Când partizanii domășneni și teregoveni și-au dat mâna până dincolo de moarte, înscriind în istorie o sublimă pagină de rezistență românească. Cauzele, desfășurarea și consecințele acestei încleștări

În contextul în care se împlinesc 75 de ani de la bătălia de la Pietrele Albe (Banatul montan) – 22 februarie 1949 –, când partizanii domășneni și teregoveni conduși de avocatul Spiru Blănaru s-au ciocnit, de-a lungul a aproape 9 ore, cu trupele de Securitate, finalmente reușind să spargă împresurarea, prin eroism și martiriu, deși se aflau într-o zdrobitoare inferioritate numerică, Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate, o amplă cronică și totodată o analiză a acestei încleștări din păcate puțin cunoscută. 

Într-un interviu-fluviu pe care am avut onoarea să mi-l acorde, la Teregova, domnul Nicolae Ciurică (93 ani) – ultimul partizan în viață din gruparea odinioară condusă de colonelul Ion Uță (detalii AICI și AICI) explică sângeroasa spirală care a dus la bătălia de la Pietrele Albe, cât și urmările la fel de sângeroase ale acesteia. Domnul Ciurică i-a cunoscut personal pe Spiru Blănaru și pe mulți dintre partizanii acestuia, pe care i-a contactat în repetate rânduri cu mesaje de la colonelul Ion Uță. În cele ce urmează vă prezint fragmentele în care fostul luptător se referă la aspectele amintite:

(Domnul Nicolae Ciurică, fost partizan pentru 4 ani și fost deținut politic pentru 10 ani / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: (…) Se apropia ciocnirea de la Pietrele Albe ce avea să fie prefațată de o serie de incidente relevante în logica evenimentelor. Dar până atunci, haideți să vorbim puțin și despre Spiru Blănaru. Dumneavoastră l-ați cunoscut?

Nicolae Ciurică: Da, l-am întâlnit de câteva ori. Era încă destul de tânăr. 

R. G.: Când l-au executat în Pădurea Verde, la 25 iunie 1949, abia ce împlinise 30 de ani. Cu prilejul Revelionului dintre ‘48 și ‘49, petrecut la sălașul lui Pușchiță zis ”Liber”, femeile făcuseră un joc tradițional de prevestire a viitorului, punând diferite obiecte sub farfurii fără să știe locul în care va sta fiecare. Sub blidul lui Spiru se afla un glonț și iată că de glonț a avut parte. A lăsat în urmă un băiețel de numai 3 ani, pe Corneliu. Familia îi va fi deportată, va trece prin umilințe și chinuri greu de închipuit, va fi marginalizată și supravegheată în permanență. Alături de Spiru a fost executat și Petre Domășneanu, care, potrivit mărturiilor, în noaptea de dinaintea execuției a fost năpădit de o presimțire neagră, a lovit cu pumnii în ușa celulei și le-a strigat caraliilor: 

– Hai băieți, că-i vremea!

Mărturiile susțin și că Domășneanu nu a murit în urma primei rafale a plutonului de execuție, motiv pentru care le-a strigat soldaților: 

– Trageți, măi băieți și omorâți-mă odată, foc!   

N. C.: Spiru Blănaru nu era de prin părțile Banatului, el a fost moldovean la origine. Luptase pe front o perioadă, era caporal, urmase Facultatea de Drept la Iași, își obținuse diploma și intenționa să practice avocatura. O luase de nevastă pe Maria, fiica lui Nicolae Horescu, șeful garnizoanei legionare din zonă. Și Blănaru a fost legionar, erau mai mulți legionari printre oamenii de jurul lui, asta-i adevărat, dar să știi că majoritari erau tot țăranii fără afiliere politică, așa au fost cei mai mulți dintre partizani. Ascultă la mine ce-ți spun, c-am trăit vremurile alea cu arma-n mână: nimeni nu făcea politică legionară în munți și-n păduri, singura politică a partizanilor a fost anticomunismul. 

(Partizanul martir Spiru Blănaru, erou al Armatei Regale Române)

Și sub colonelul Ion Uță au luptat câțiva legionari, într-o perioadă sau alta, dar foarte puțini. Acolo luptau foști militari, țărăniști, liberali, legionari și țărani de toate felurile. Nu se făcea deosebire între ei, conta doar crezul comun anticomunist, ne știam prea bine dușmanul. Eu și familia mea n-am avut nici cea mai mică legătură cu legionarii. Eram țărani monarhiști iar tata avusese convingeri țărăniste, la fel ca Ion Uță, însă nu pot să nu recunosc că legionarii s-au numărat printre primii care au pus mâna pe arme și au luat calea munților, atrăgând atenția cu privire la consecințele comunizării și rusificării României.   

R. G.: În publicistică sau în unele volume au existat și niște voci care au susținut că Spiru Blănaru ar fi refuzat să colaboreze cu Ion Uță pentru că acesta i-ar fi persecutat pe legionari după Rebeliune, din postura de prefect al județului Caraș-Severin, funcție în care fusese numit de mareșalul Ion Antonescu. Cum comentați?

N. C.: Baliverne, dragul meu. Or fi fost legionari Blănaru și câțiva de-ai lui, nu zic nu, însă pe munte nu făceau legionarism și nici nu putea exista legionarism, hai să fim serioși. Ei făceau rezistență anticomunistă, nimic altceva. Asta făceam cu toții. Scopul nostru era dărâmarea regimului. Blănaru nu l-a refuzat niciodată pe colonelul Uță, fii convins – dacă ar fi făcut-o, aș fi aflat, s-ar fi vorbit despre asta. 

Precizez că pe Blănaru l-am cunoscut tot prin intermediul organizației Uță, știu ce spun. Colonelul trimitea emisari și ținea legătura cu toate grupările. Cât timp a trăit, el a fost comandantul tuturor acestor oameni despre care vorbim, deciziile îi erau respectate și i se cerea îndrumare pentru o mișcare sau alta. Comportamentul și acțiunile lui erau luate drept model de luptă în clandestinitate în toată zona muntoasă a Banatului și a Mehedințiului. Și-apoi, presupunând c-ar fi existat totuși niște probleme mai vechi, deși eu unul nu cred, cine ar fi fost într-atât de nebun să le dezgroape atunci și să le agite aiurea, când era clar pentru toată lumea că dușmanul comun era regimul comunist? Aceeași Securitate ne vâna și pe noi, și pe ei, cum să nu colaborăm între noi, cum să nu ne ajutăm ca frații? Spiru Blănaru nu și-ar fi permis să-l refuze pe Uță, nici n-ar fi avut motive reale s-o facă.

Sub colonel n-au luptat decât câțiva legionari, tot puțini au rămas și după moartea lui, în anii în care organizația și-a continuat rezistența. Cei mai mulți partizani au fost, repet, țărani fără o anumită afiliere politică, dar cu mențiunea că toți eram monarhiști, că nu degeaba purtam la căciuli panglica tricoloră și moneda de o sută de lei cu chipul Regelui Mihai. 

R. G.: Adaug un detaliu care întregește peisajul. Am aflat că Dumitru Ișfănuț avea reale și solide convingeri social-democrate. La alegerile din ‘46 făcuse propagandă pentru Partidul Social Democrat Independent – Titel Petrescu. 

N. C.: Iar frații Duicu, la fel ca întreaga lor familie, aveau vederi național-țărăniste.

R. G.: Însă esențial e ceea ce tocmai ați punctat: singura politică a partizanilor a fost anticomunismul, nimic altceva. Asta v-a unit și v-a făcut să mergeți la moarte împreună. Cât despre Spiru Blănaru, să notăm că el începuse să se organizeze încă din cursul anului 1948, luând din ce în ce mai des calea sălașelor retrase și așteptându-se la ce era mai rău. Intrat în atenția autorităților pentru convingerile legionare, venise în regiunea muntoasă a Banatului în contextul primelor grupuri de luptători parașutați, care au fost tot legionari, dar o perioadă, cât încă s-a mai putut, a preferat să rămână într-un soi de semi-clandestinitate. În ‘48 se coagulează un nucleu de rezistență în jurul lui și a comandorului Petre Domășneanu, în zona Teregova-Domașnea. Atât organizația lui Uță cât și gruparea Blănaru-Domășneanu mențineau o strânsă legătură cu Gheorghe Ionescu, notar public în Teregova. 

N. C.: Notarul Ionescu avea convingeri liberale, să spunem și asta. Fusese membru PNL.

R. G.: Respectat în Teregova și împrejurimi, Ionescu îi coordona pe teregovenii care-i ajutau cu hrană, îmbrăcăminte și informații pe partizanii lui Uță și pe cei din gruparea Blănaru-Domășneanu. Era de toată nădejdea, un anticomunist convins. În cursul lui ‘48 și la începutul lui ‘49, pe Spiru și pe ai săi îi găsim pe la sălașele de pe dealurile Teregovei.   

N. C.: Tot pe-acolo i-am întâlnit și eu. Problema lor era că nu se duceau departe în munți, bunăoară nu luau calea Semenicului sau a Godeanului. E mult mai ușor să te prindă când stai în apropierea satelor, asta-i clar, deși așa își rezolvau mai ușor problema alimentării. 

Atacul asupra postului de Miliție din Teregova 

R. G.: Pentru a avea acces la un tablou cât mai complet al spiralei sângeroase în care se rostogoleau evenimentele, cititorii trebuie să înțeleagă că anul 1949 debutase cu incidente fără precedent, climatul devenind din ce în ce mai tensionat. În noaptea de 12 spre 13 ianuarie, partizanii lui Blănaru se uniseră cu oamenii notarului Gheorghe Ionescu și luaseră cu asalt Postul de Miliție din centrul Teregovei, acesta fiind situat în incinta Primăriei. Motivul a fost că doi partizani – Gheorghe Ionescu zis ”Ianosiga” și Moise Anculia zis ”Păsule” – căzuseră arestați și încă erau ținuți la post, urmând să ajungă curând în anchetele Securității, restul ortacilor temându-se că, supuși bătăilor și torturilor, ar putea trăda secretele grupării. Obiectivul loviturii a fost eliberarea celor doi. 

Potrivit mărturiilor, atacul începe după ora 22.30. Blănaru trage rafale de mitralieră în timp ce ortacii aruncă grenade și deschid focul cu pistoale-automate. Milițienii și paznicii o rup la fugă înspăimântați, unii sar pe ferestre. Cu armele la ochi, Iacob Cimpoca și Martin Copăceanu zis ”Rică” intră în postul de Miliție și-și eliberează camarazii. La atac au participat Spiru Blănaru, Gheorghe Ionescu, Petru Anculia, Iacob Cimpoca, Martin Copăceanu, Tudor Roșeț, Nicolae Ghimboașe, Pavel Stoichescu, Gheorghe Smultea, Ianaș Grozăvescu, Vasile Vălușescu și Ghiță Ungureanu. 

A doua zi, la 14 ianuarie, figura se repetă în gara din Teregova, în ciuda faptului că localitatea e plină de trupe, avocatul Cornel Costescu fiind eliberat după ce partizanii îi dezarmează pe cei doi milițieni care-l arestaseră. Costescu va rămâne ascuns până pe 5 martie, când va fi din nou arestat și de data aceasta va ajunge în anchetele Securității Timișoara. 

Bătălia de la Pietrele Albe 

Represiunea se accentuează imediat după lovitura de la postul de Miliție, sunt arestate familiile teregovenilor ce fugiseră în pădure și li se sigilează locuințele. Perchezițiile și raidurile securistice se înmulțesc, turnătoria atinge cote paroxistice. Schimbând mai multe sălașe, Blănaru și oamenii săi sunt convinși, potrivit mărturiilor păstrate, că se apropie un moment hotărâtor. 

În ziua de 22 februarie – așadar, la 14 zile după ce Uță și alți luptători fuseseră lichidați în cursul unor operațiuni distincte și la 10 zile după lovitura de la postul de Miliție –, lucrurile se precipită iremediabil. 

Doi informatori executați 

Partizanii Romulus Marițescu, Martin Moatăr și Gheorghe Urdăreanu îi prind pe doi comuniști teregoveni, cunoscuți informatori ai Securității – Gheorghe Munteanu și Meilă Cherciu –, în timp ce aceștia se deplasau cu căruțele pe valea pârâului Teregova. Copilul lui Munteanu o rupe la fugă și reușește să alerteze compania din comună în jurul orei 13.45. Luptătorii n-ar fi răpit sau împușcat un copil, și-au asumat riscul ăsta. Duși la locația celorlalți ortaci, informatorii sunt executați în grabă. Între timp, trei companii ale Batalionului 5 Securitate porniseră în urmărirea lor. 

Eroii 

După mai bine de două ore și jumătate, trupele reușesc să-i ajungă în punctul numit Pietrele Albe, situat la aproximativ 8 kilometri Vest de comuna Teregova, la cota 1099. Securiștii au în față 30 de partizani: Spiru Blănaru, Gheorghe Ionescu, Vasile Vălușescu, Petru Anculia, Gheorghe Urdăreanu, Nicolae Horescu, Anișoara Horescu (sora Mariei Blănaru), Ion Caraiman, Gheorghe Smultea, Moise Anculia, Romulus Marițescu, Martin Copăceanu, Romulus Anculia, Iancu Ghimboașă, Gheorghe Ivănici zis ”Căsapu”, Iovan Berzescu, Ion Berzescu, Petre Berzescu, Ianăș Grozăvescu, Ilie Covaci, Ioan Stoichescu, Horia Smultea zis ”Crișu”, Nicolae Ghimboașă, Pavel Stoichescu, Tudor Roșeț, Iacob Cimpoca, Gheorghe Cristescu zis ”Galea”, Martin Moatăr, Vichente Pușchiță și Petru Pușchiță zis ”Liber”.   

E rănit comandantul trupelor de Securitate 

Apărarea e organizată și coordonată de Spiru Blănaru. Când securiștii se revarsă prin vâlceaua ce duce la Pietrele Albe, în jurul orei 15.30, ortacii îi lasă să se apropie cam la 100-150 de metri și-apoi îi primesc cu grenade, rafale de mitralieră și pistoale-automate. De-a lungul următoarelor ore, trupele de Securitate vor încerca diverse manevre de învăluire cu scopul de a le tăia calea spre pădure. Poziționați pe o culme ce domină zona, ortacii rezistă cu îndârjire și resping tentativele de împresurare, păstrând un tir intens. Mai mult, în jurul orei 17.00 cade rănit chiar comandantul efectivelor de Securitate, sublocotenentul Vasile Airoaei. În pofida acestui fapt, odată cu lăsarea întunericului lațul se strânge din ce în ce mai mult. Schimburile de focuri continuă până după miezul nopții, când partizanii izbutesc totuși să răzbească în pădurea de fag. 

Sacrificiile 

Mărturiile păstrate susțin că această retragere salvatoare a fost posibilă întrucât patru ortaci s-au sacrificat și s-au postat în ariergardă, acoperindu-și camarazii cu rafale de pistol-automat. Doi au murit – Petru Anculia zis ”Miloi” și Gheorghe Urdăreanu zis ”Tunariu” –, iar ceilalți doi – Gheorghe Smultea și Nicolae Ghimboașă – au căzut vii în mâinile securiștilor. Nu știm dacă Anculia, împușcat în tâmplă, și Urdăreanu, despre care informațiile spun că avea artera carotidă tăiată, au murit în luptă sau au ales să se sinucidă pentru a nu fi capturați. Poate că nu vom afla niciodată împrejurările exacte. Imediat după ciocnire, securiștii au scotocit sălașele și întregul masiv păduros până în zona satului Brebu Nou, unde au pierdut urma partizanilor. 

Profanarea cadavrelor

Se produc scene de o barbarie înfiorătoare. Târâte până în centrul Teregovei, cadavrele lui Anculia și Urdăreanu sunt profanate și agățate sub nucul din fața Preturii, care se înalță și în zilele noastre. De mână cu fetița lui încă de-o șchioapă, bătrâna mamă a lui Anculia e adusă să identifice trupul desfigurat. Acolo sunt aduși toți sătenii, mânați de milițieni, ca să vadă și să nu mai facă nimeni ca ei. Caraliul care păzește trupurile trage bocancii din picioarele lui Anculia și-i probează în văzul lumii – îi plac, se simte comod în ei, așa că și-i însușește descălțând mortul. Apoi încercă să-i bage bocancii săi răpănoși în picioare, dar nu izbutește, sunt mult prea umflate. Drăcuind și înjurând în gura mare, le retează botul, îndesându-i în picioarele cadavrului. Peste decenii, când osemintele lui Anculia vor fi dezgropate, mărturiile sătenilor vor fi confirmate în totalitate – sunt găsiți inclusiv bocancii cu botul retezat. 

Să notăm că echipa de arheologi a IICCMER condusă de domnul Gheorghe Petrov a scos la lumină rămășițele lui Anculia și Urdăreanu în cursul anului 2009, verificând informațiile ce susțineau că cei doi au fost înmormântați într-o zonă din fundul unuia din cele trei cimitire ale Teregovei. Aveau să fie reînhumați în același loc. De ani de zile poate fi văzută o cruce de marmură care-l comemorează pe Petru Anculia, însă numele lui Gheorghe Urdăreanu nu e scris niciunde cu toate că se află tot acolo și a purtat aceeași luptă. Păcat, mare păcat. Posibil ca nimeni dintre ai lui să nu mai trăiască, dar cineva ar trebui să se ocupe de asta.

Pierderile Securității 

S-a speculat mult despre pierderile pe care le-ar fi suferit trupele de Securitate la Pietrele Albe. Potrivit mărturiilor consemnate de Atanasie Berzescu în baza celor ce i-au fost relatate de unchiul său, Ion Berzescu, protagonist al încleștării, văzând că trupele vin direct în bătaia focului, Spiru Blănaru ar fi strigat:

– Nu mai trage, Ioane, cu mitraliera, că-i omorâm pe toți românii ăștia!

Ordinul a fost respectat. Berzescu scrie și următoarele, referindu-se la una din primele faze ale luptei: ”Atacul a fost respins. Armata s-a retras încărcându-și morții în căruță. Văzând că flancul stâng este bine fixat la teren și înzestrat cu armament bun, Securitatea a deschis un alt foc, atacând flancul drept al grupului”. 

Alți urmași ai partizanilor vorbesc despre o cocie cu morți și răniți. Relatări de genul acesta veți auzi și astăzi prin satele de munte ale Banatului. 

Cu toate astea, documentele Securității insistă că întregul efectiv ar fi înregistrat numai doi răniți, ambii supraviețuind. Fie autoritățile și-au ascuns pierderile, poate numărul real al răniților, întrucât ar fi fost prea umilitor în contextul în care n-au reușit să împresoare și să lichideze gruparea, chiar dacă securiștii se aflau într-o zdrobitoare superioritate numerică, fie situația avea să fie exagerată de unii urmași ai ortacilor și mai apoi legendată de gura satului: ne-ați împușcat, ne-ați băgat în pușcării și ne-ați chinuit, dar uite că și ai noștri au omorât mulți dintre voi la Pietrele Albe. Pe de altă parte, e o evidență că nici înainte și nici după Revoluție nu s-a auzit niciodată despre cineva de oriunde din România care să-și fi pierdut tatăl, fiul sau fratele la Pietrele Albe, din postura de gradat sau de soldat al trupelor de Securitate împușcat de luptătorii anticomuniști. 

Cea mai mare bătălie de partizani? 

Având în vedere că la această încleștare au luat parte cel puțin treizeci de partizani, printre care și o serie de teregoveni ce apucaseră calea pădurii de numai câteva zile, după lovitura de la postul de Miliție, fiindcă altminteri ar fi fost arestați, precizez că n-am informații despre alte ciocniri cu Securitatea care să presupună angrenarea simultană a unui număr atât de mare de luptători. Poate că grupurile comandate de bucovineanul Vladimir Macoveiciuc au fost mai mari, în primăvara lui ‘44, când acționa în spatele liniilor inamice, organizând ambuscade și hărțuindu-i pe sovietici, dar atunci era o cu totul altă conjunctură, încă ne aflam în plin război. 

Și durata încleștării de la Pietrele Albe e remarcabilă, întrucât vorbim despre o luptă care s-a desfășurat de-a lungul a aproape 9 ore, ceea ce spune multe atât despre îndârjirea rezistenței cât și despre incompetența autorităților. Vom trece mai departe, dar nu înainte ca dumneavoastră, domnule Ciurică, să-mi spuneți ce părere aveți despre lupta de la Pietrele Albe. Sunt numai ochi și urechi.   

”O greșeală care avea să coste multe vieți” 

N. C.: Vezi tu, poate că nu-i bine să-ți zic asta, că s-ar putea ca unii să se supere pe mine, dar ce s-a-ntâmplat atunci, la 22 februarie, a fost o greșeală care avea să coste multe vieți. Nu te-apuci să-mpuști oameni pe timp de iarnă, când Securitatea are trupe împrăștiate peste tot și abia așteaptă să faci un pas greșit ca să te-nhațe. Dacă ești în condițiile astea, omori numai atunci când viața ta e condiționată de moartea rapidă a ălora, altfel te expui și-ți periclitezi șansele de supraviețuire, care și-așa sunt reduse dramatic. Atenție, eu nu zic că n-ar fi trebuit să-i împuște pe informatorii Gheorghe Munteanu și Meilă Cherciu, nu, nici pe departe, fiindcă-i clar că trebuiau s-o facă, ăia le băgau neamurile și oamenii de încredere în pușcărie, era necesar să dispară, numai că ar fi putut să mai aștepte puțin, măcar până trecea iarna. Dacă-i omorau peste două-trei luni, își mai aranjau lucrurile între timp. 

Lichidarea grupării Blănaru 

E drept, au reușit să scape de la Pietrele Albe, e adevărat că au luptat frumos, cu îndârjire, umilind trupele de Securitate, care le erau net superioare numeric, însă știi le fel de bine ca mine ce a urmat. Până la 1 aprilie ‘49, grupul lui Spiru Blănaru a fost complet lichidat. Asta s-a-ntâmplat în numai două luni, îți dați seama în ce hal a degenerat totul? 

El a fost trădat, arestat și executat, la fel mulți dintre oamenii lui, alții au pierit împușcați în luptă în timp ce foarte mulți au înfundat pușcăriile. Doar notarul Gheorghe Ionescu, fugit în munți după lovitura de la postul de Miliție din Teregova, și Iancu Ghimboașă au reușit să mai rămână ceva vreme în libertate, ascunși pe la neamuri și oameni de încredere, însă aveau să fie arestați în 1950, în noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie. Pe Ionescu l-au condamnat la moarte și l-au executat, pe Ghimboașă l-au condamnat la 10 ani de închisoare. Dacă Ion Uță fusese nevoit să umble iarna, în februarie, când a și fost lichidat de altfel, în cele mai vitrege condiții, asta se-ntâmplase pentru că Securitatea îi luase urma, fusese trădat și nu mai avea de ales, altfel ar fi rămas într-un bordei întreaga iarnă.

R. G.: Credeți că s-ar mai fi ajuns la momentul Pietrele Albe dacă ar mai fi trăit colonelul Uță? 

N. C.: Nu știu, mă gândesc că i-ar fi oprit, i-ar fi lămurit să amâne reglările de conturi. Cred că le-ar fi zis:

– Măi fraților, haideți să-i împușcăm peste o lună, o lună și ceva, că n-or intra zilele-n sac.

(Colonelul Ion Uță, partizan martir și erou decorat al Armatei Regale Române)

Le-ar fi explicat riscurile și urmările, condițiile nefavorabile de luptă, însă ei s-au lăsat purtați de mânie. Romulus Marițescu zis ”Fiert” avea o fire aprigă, fusese în vechi conflicte cu turnătorii ăia. De-aia i se spunea ”Fiert”, că-l apucau nervii și parcă fierbea. Dacă nu-i omorau atunci nu mai veneau trupele grămadă după ei, Anculia și Urdăreanu, care în trecut fusese mâna dreaptă a lui Uță, ar mai fi avut niște zile, iar gruparea ar fi ieșit din iarnă, altfel ar fi putut să se pregătească și să-și numere pașii. Nu știu ce să-ți zic, când e să se-ntâmple năpasta, păi se-ntâmplă. 

R. G.: Într-un interviu acordat în cea de-a doua jumătate a anilor ‘90, Maria Blănaru, soția lui Spiru, sugerează că acesta fie nu a aflat îndeajuns de repede de răpirea și executarea celor doi informatori ai Securității, fie că nu i-a putut îndupleca pe Marițescu și pe alții să-i lase în viață. Oricum a fost, e clar că lucrurile s-au succedat cu cea mai mare repeziciune. Întâlnindu-l în zilele acelea, Maria a reținut că Spiru era cutremurat de noua situație în care ajunsese gruparea în urma ciocnirii de la Pietrele Albe. 

N. C.: Păi, să-mi fie cu iertare, dar dacă lucrurile au stat într-adevăr așa, ce fel de comandant mai era el? Sub Uță nimeni nu și-ar fi permis să ia decizii de genul ăsta, care puteau provoca dispariția organizației, fără să-l consulte în prealabil, fără să-i urmeze indicațiile. Ți-am zis, te-apucai să omori oameni iarna numai dacă supraviețuirea ta imediată ar fi depins de asta, când erai pe muchie de cuțit și nu mai aveai ce să faci, dar să-i împuști pe-ăia atunci a fost o greșeală care pe mulți i-a costat viață. Ți-o spun ca fost partizan, ca om care-am stat în munți cu arma-n mână. Dovadă că în urma episodului ăluia n-au mai avut liniște și s-a terminat rapid cu ei. 

Pe Blănaru l-au prins pe la-nceputul lui martie. Ninsese strașnic, zăpada era pân’ la brâu. Ei n-or avut nici spatele asigurat, adică nu-și pregătiseră bordeie și alimente în munți, cât mai departe de regiunea în care știau că-s căutați, ca să aibă unde să se retragă în siguranță. Au rămas în preajma sălașelor și a satelor. De fapt, locului ăstuia i se zice Pietrele Albe aici la noi, așa l-or numit oamenii, dar adevărata culme Pietrele Albe e mult mai departe, e în zona muntoasă a Mehedințiului. Acolo nu poți să-ajungi nici cu jeep-ul, că nu-s drumuri, trebuie s-o apuci la picior printre râpe. Acolo am iernat cu ortacul și consăteanul meu Gheorghe Stănescu între ‘53 și ‘54.

(Domnul Nicolae Ciurică, fost partizan pentru 4 ani și fost deținut politic pentru 10 ani / sursa foto: arhiva Podul.ro)

O topografie a aparențelor 

R. G.: Acum, când îmi spuneți că la Pietrele Albe nu e, de fapt, la Pietrele Albe, îmi dau seama că locul face parte dintr-o topografie a aparențelor, așa cum în Râpele cu Brazi, unde gruparea Arnăuțoiu s-a ascuns în ultimii săi ani, sunt atât de puțini brazi încât cu greu i-ați putea număra pe degetele a două mâini, risipiți în oceanul de fagi pe o rază de aproximativ doi kilometri pătrați, încât ai senzația că oriunde altundeva sunt mai mulți ca acolo. Sau tot așa cum în Valea Piersicilor de la Jilava, care nici măcar nu e o vale, ci un loc de execuții plin cu gropi comune, nu există nici măcar un singur piersic. Valea Piersicilor este, de fapt, o adâncitură alipită Fortului 13 ce a rezultat în urma construirii și îngropării acestuia. E foarte posibil ca odinioară în acel loc să fi fost o livadă de piersici, de unde persistența denumirii. Pe culmea din Banat numită ”Pietrele Albe” există totuși două-trei mormane de bolovani albicioși, care însă par total secundari în peisaj. I-am văzut când am campat acolo. Cât despre Râpele cu Brazi, se pare că înainte vreme ar fi existat, totuși, un pâlc de brazi chiar pe culmea povârnișului ce le găzduiește. Aceștia fiind vizibili din sat, negricioși în contrast cu verdele crud al puhoiului de fagi, rămânând la fel indiferent de anotimp, oamenii locului i-au nemurit prin această denumire. 

Capturarea lui Blănaru și uciderea lui Ion Caraiman 

Dar să revenim. La începutul lui martie ‘49 va ninge masiv în Banatul montan. Vremea rea își spune cuvântul. Ascunși în punctul numit Târșitura, Blănaru și ai lui rămân fără alimente. Satele și împrejurimile mișună de securiști, milițieni și soldați. În seara de 12 martie, Spiru și Ion Caraiman decid totuși să coboare în Feneș deși satul e complet blocat, localnicilor fiindu-le interzisă părăsirea domiciliilor sub sancțiunea împușcării. Anunțul fusese transmis prin baterea tobei. Măsura încerca să facă imposibile contactele grupării cu susținătorii. În pofida tuturor acestor condiții, cei doi se furișează până la gospodăria lui Caraiman, care-l călăuzește pe Spiru fără să știe că socrul său îi trădase. Sunt așteptați, securiștii trag în plin. Rănit în picior, Blănaru încearcă să fugă, își descarcă încărcătorul pistolului-automat și aruncă o grenadă, însă până la urmă cade viu în mâinile lor. Va fi condamnat la moarte și executat. Și el rănit, Caraiman reușește să reziste într-o primă fază, apărându-se cu îndârjire, însă e încercuit și moare în schimbul de focuri. 

Alte consecințe 

Simultan, în urma unor trădări, trei plutoane de Securitate răscolesc sălașele situate în regiunea Cracu Feleacului, la doi kilometri Sud-Est de Feneș, unde îl găsesc pe Romulus Marițescu, care inițial răspunde cu foc și izbutește să se facă nevăzut. I se ia urma și e depistat curând, la un sălaș din apropierea satului Brebu Nou, unde se mai aflau partizanii Iovan Berzescu, Martin Copăceanu, Horea Smultea și Ianăș Grozăvescu. Berzescu și Smultea mor în schimbul de focuri, Copăceanu și Marițescu sunt prinși vii. Tot în ziua de 12 martie cad capturați Petre Pușchiță și Vichente Pușchiță, cei doi adăpostindu-se într-un sălaș situat la o distanță de aproximativ 3 kilometri de comuna Domașnea. 

Tata, pata de sânge 

Cadavrele lui Berzescu și Smultea sunt expuse și batjocorite în fața Preturii din Teregova în timp ce trupul lui Caraiman, legat de o mașină și târât pe drumuri forestiere, împărtășește aceeași soartă în fața Primăriei din Armeniș. Rămășițele lor pământești n-au mai putut fi recuperate. Intervievat de jurnalistul Constantin Mărăscu, poetul Iosif Caraiman, fiul partizanului Ion Caraiman, care avea mai puțin de un an în momentul morții tatălui, spunea:             

”Tatăl meu a fost ucis chiar în fața casei lui. Era luna martie, dar era o iarnă târzie în Feneșul de sub munte și în locul în care a căzut a rămas o pată de sânge pe zăpadă. Bunica mea, adică mama lui, a făcut un bulgăre de zăpadă cu sângele curs și l-a păstrat în catrință. După ce zăpada s-a topit, catrința a rămas pătată cu sângele lui. Atât ne-au rămas bunicii mele și mie din tatăl meu. Trupul neînsuflețit a fost legat de o mașină și a fost târât de la Feneș până la primăria din Armeniș, unde a fost lăsat timp de trei zile ca material didactic pentru sătenii aduși să vadă și să citească mesajul: ‹Cine face ca el, ca el să pățească”.