"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Întrucât ne aflăm în plin An Centenar Ion Gavrilă ”Ogoranu” (1 ianuarie 1923-1mai 2006), Podul.ro vă prezintă în integralitate textul pe care istoricul Constantin Vasilescu îl dedică partizanilor făgărășeni în remarcabilul volum ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris, pe care vi-l recomandăm (îl puteți comanda AICI):
”Grupul Carpatin Făgărășan este indisolubil legat în mentalul colectiv, dar și în existența sa zbuciumată, de figura celui care i-a ‹împrumutat› denumirea în documentele Securității, Ion Gavrilă ‹Ogoranu›. Astăzi generează controverse, îndeobște din cauza unei abordări unilaterale a istoriei. ‹Portretul luptătorului la tinerețe›, filmul lui Constantin Popescu, a contribuit voluntar la resuscitarea interesului colectiv asupra fenomenului rezistenței armate și involuntar la o polemică privind obârșia ideologică a luptătorilor anticomuniști.
(Ion Gavrilă ”Ogoranu”)
Originile și localizarea
‹Banda Gavrilă› a apărut ca o consecință directă a arestărilor declanșate de către Securitate începând cu 1948. Constituit din membri ai Frățiilor de Cruce, organizația de tineret a Mișcării Legionare, grupul a activat pe versantul nordic al Munților Făgăraș, traseele sale intersectându-se nu de puține ori cu cele ale ‹Haiducilor Muscelului›. Unii dintre tineri fuseseră deja condamnați pentru activitatea desfășurată în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941. În paralel, în regiunea Făgărașului au apărut și alte formațiuni anticomuniste, precum Organizația ‹Vultanul›, înființată de Marcel Cornea, frații Buta, Ioan Boamfă și Ioan Pridon.
După cum mărturisea Ion Gavrilă, partizanii aveau ‹la dispoziție cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 km și lat de 60 km›. Munții Făgăraș s-au dovedit un aliat de nădejde, datorită imensității spațiului, dar uneori și un partener dificil, din pricina naturii capricioase.
(Partizanii Ion Chiujdea și Gheorghe Hașu / sursa foto: Constantin Vasilescu, ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)
Caracteristici
Mai puternic decât în oricare altă organizație, din existența zbuciumată a grupului Carpatin Făgărășan răzbate sentimentul unei lupte de rezistență anticomunistă, pe coordonate creștine. Aceasta poate fi socotită și urmarea unei educații inoculate pe filieră legionară. Valori precum onoarea, moralitatea și spiritul de sacrificiu au fost intens dicutate de tinerii conduși de Ion Gavrilă.
Astfel de considerente au făcut ca partizanii să nu organizeze voluntar lupte cu trupele de Securitate și să riposteze doar în caz de pericol. Nu au fost puține momentele în care tinerii în uniformă trimiși pe urmele lor i-au protejat sau au manifestat simpatie pentru ei.
Pe lângă coeziunea ideologică, coerența grupului a fost determinată și de trecutul comun al partizanilor, locuitori ai satelor de la poalele munților, obișnuiți cu traiul greu, mulți dintre ei foști colegi de școală. Climatul existent în cadrul Liceului ‹Radu Negru› din Făgăraș, bazat pe legăturile strânse dintre elevi și profesori, a contribuit decisiv la educația și traseul ulterior al tinerilor.
În munți, vârsta tânără a luptătorilor a favorizat mișcarea continuă, esențială în confruntarea inegală cu trupele de Securitate sau Miliție. Faptul că partizanii nu și-au stabilit un cartier general a fost la fel de important. Membrii grupului au optat adeseori pentru divizarea în mici nuclee, care urmau a se reuni cu ajutorul unor consemne prestabilite. Această tactică a asigurat discreția deplasărilor și a înlesnit aprovizionarea.
Formarea grupului
Deși mulți dintre tinerii legionari din zonă fugiseră de la domiciliu încă din 1948, pentru a evita arestarea, grupul Carpatin Făgărășan s-a format în vara anului 1950, avându-i în componență pe Ion Gavrilă, Andrei, Laurian și Gheorghe Hașu, Ioan și Gelu Novac, Gheorghe Șovăială, Silviu Socol, Ioan Chiujdea, Remus Sofonea și Toma Pirău.
În afară de cei prezenți în munte, partizanii contau în sate pe sprijinul mai multor susținători: Virgil Radeș, Ioan Duminică, Nicolae Stanciu, Gheorghe Arsu, Marcel Cornea etc. Primul lider al grupului a fost Andrei Hașu, care avea la activ o condamnare pentru participarea la rebeliunea legionară din 1941. Însă datorită unor calități incontestabile, în timp, la conducerea grupului s-a impus Ion Gavrilă.
În momentul apariției sale, arsenalul grupului era alcătuit din pistoale mitralieră, puști, revolvere și grenade. De asemenea, tinerii luptători au avut la dispoziție mai multe lucrări teoretice despre lupta de partizani, primite de la ofițerul Sabin Mare, luptător anticomunist.
(Armament deținut de grupare / jos, fotografia cadavrului partizanului Gheorghe Șovăială / sursa foto: Constantin Vasilescu, ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)
Existența grupului a fost marcată de episoade dramatice. Deși inițial s-a pornit de la certitudinea izbucnirii unui conflict între lumea occidentală și Uniunea Sovietică, în timp, partizanii au realizat imposibilitatea acestui fapt și au optat, în deplină cunoștință de cauză, pentru o prezență mai degrabă simbolică în munte. Printre primele acțiuni ale partizanilor, în 1950, s-a numărat și tipărirea unor manifeste, menite să convingă populația din zona Făgărașului de nocivitatea procesului de colectivizare.
Primele ciocniri
Deși au evitat angajarea luptei deschise, partizanii și sprijinitorii lor au fost implicați în numeroase ciocniri cu Securitatea și Miliția. Coborâți în sate, pentru iernat, au atras atenția organelor represive, în anul 1950 înregistrându-se primele victime. În noiembrie, o razie a Securității la poalele Făgărașului a condus la uciderea lui Marcel Cornea, împușcat în timp ce încerca să scape. Alte zeci de arestări au desăvârșit acțiunea.
(Cadavrul partizanului Gelu Novac sursa foto: Constantin Vasilescu, ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)
O lună mai târziu, tinerii Ioan Mogoș și Nicolae Mazilu s-au îndreptat spre granița iugoslavă, adăpostindu-se în casa unui localnic din localitatea bănățeană Jebel. Informați de un sătean, agenții Securității și Miliției au pătruns în locuință, unde au fost întâmpinați cu foc. Copleșiți, Mogoș și Mazilu au fost uciși, iar trupurile le-au fost mutilate. Unul dintre atacatori, plutonier major de Miliție, a fost omorât în schimbul de focuri.
În aceeași iarnă a căzut și primul dintre cei din munți. Ascuns în podul unei case, înainte de a se sinucide, Toma Pirău a ucis un locotenent și un sergent major de Miliție. Totul s-a petrecut în prezența mamei sale, adusă la fața locului, pentru a fi constrâns să nu riposteze.
Ofensiva Securității i-a determinat pe unii dintre cei rămași în sate să intre în grupul celor din munți. Ion Ilioiu și Victor Metea s-au alăturat partizanilor.
(Partizanul bucovinean Vasile Motrescu)
Falși partizani și un bucovinean
În 1951, partizanii au dejucat tentativa de infiltrare a unui grup format de către Securitate. Fiind unul dintre cele mai cunoscute episoade ale rezistenței armate anticomuniste, are o încărcătură aparte.
Din acest grup făcea parte și bucovineanul Vasile Motrescu, care, în 1951, după ce se predase, fusese obligat să meargă în Munții Făgărașului, alături de alți trei agenți, pentru a-i elimina pe luptători. În septembrie, gruparea condusă de Gavrilă s-a întâlnit cu falșii partizani. Contactul a fost facilitat de pădurarul Ioan Pop, unul dintre oamenii de încredere.
Bine deghizați – netunși, îmbrăcați în straie specifice și purtând armament divers –, falșii partizani au reușit să le înșele vigilența. În timp ce se îndreptau spre un adăpost, Motrescu a dat în vileag planul urzit de Securitate. Dezarmați, agenții au fost supuși unei judecăți ad-hoc, executați și îngropați în munți. După câteva zile în care a stat alături de oamenii lui Gavrilă, Motrescu a dispărut din grup. Ioan Pop s-a alăturat partizanilor de teama arestării.
(Sursa foto: Constantin Vasilescu, ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)
1952
Iarna lui 1952 a adus încă o pierdere în grup. Având probleme de sănătate, Andrei Hașu s-a ascuns în localitatea Voievodeni. Divulgat la Securitate, a fost descoperit și împușcat în timp ce încerca să scape. Trupul său a fost expus ostentativ în fața localnicilor, în centrul satului, pentru a descuraja orice încercare de ajutorare a rebelilor.
La 17 august 1952, partizanii au întreprins o acțiune asupra cabanei de la Bâlea Cascadă. Ca o simplă coincidență, în aceeași zi ‹Haiducii Muscelului› au acționat asupra cabanei Padina.
Deși au oprit și percheziționat mai mulți turiști, au ridicat cantități însemnate de alimente și materiale, au distrus însemnele comuniste și au ținut chiar un discurs în fața turiștilor, acțiunea în sine a fost o diversiune, menită a induce în eroare Securitatea în legătură cu situația ‹disperată› a grupului și a dizloca trupele dispuse în munți.
(Partizanul Ioan Novac / sursa foto: Constantin Vasilescu, ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)
Un război de uzură
Până în 1954, partizanii au fost implicați într-un conflict de uzură cu urmăritorii, evitând angajarea luptei deschise și răspunzând cu foc doar pentru a se apăra sau a-și acoperi retragerea. De pildă, în vara lui 1953, Ioan Chiujdea, Ion Ilioiu și Ioan Pop au fost descoperiți de către Securitate, dar au reușit să scape evitând confruntarea directă. În toamna aceluiași an, partizanii sunt surprinși într-un moment de repaus și în retragere rănesc doi militari. În mai 1954, Ion Gavrilă și Ioan Chiujdea sunt răniți ușor. Asemenea ciocniri au fost frecvente și au măcinat rezistența luptătorilor.
1954 a fost un an critic. Arestările și teroarea au îngustat aproape de limită posibilitățile partizanilor. Aprovizionarea și procurarea de informații au devenit aproape imposibile, în condițiile în care oamenii au început să se teamă a mai acorda ajutor.
Uneori, pentru a supraviețui, partizanii au fost nevoiți să procedeze în dezacord cu principiile asumate, furând hrană din gospodăriile unor necunoscuți.
(Un manifest al grupării: ”Luptăm pentru voi frați Români și pentru copiii voștri. Și vom birui!” / sursa foto: Constantin Vasilescu, ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)
În august, Gelu Novac și Gheorghe Șovăială au fost surprinși în comuna Mihalț din județul Alba, Novac fiind împușcat. Înconjurat și copleșit de trupele de Securitate și Miliție, Șovăială a fost ucis, nu înainte a de împușca la rândul său un subofițer al Miliției.
În aceeași lună, descoperirea a cinci dintre partizani, la o stână de pe Valea Topologului, a dus la încercuire și confruntare directă. Episodul s-a soldat cu moartea unui militar din trupele de Securitate, dar și cu rănirea și arestarea lui Ion Ilioiu. După propriile mărturisiri, a fost cumplit torturat, asupra lui folosindu-se inclusiv hipnoza, pentru a-l determina să-și divulge camarazii.
La sfârșitul anului, partizanii au fost din nou siliți să dea piept cu Securitatea, pierzând echipament și materiale.
(O parte din arsenalul grupării și partizanul Laurian Hașu / sursa foto: Constantin Vasilescu, ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)
Supraviețuirea
Partizanii făgărășeni au rezistat datorită ajutorului acordat de numeroși localnici cu sentimente anticomuniste, dar și de ciobanii care-și aveau stânile în Munții Făgăraș. Suplimentar, pentru a-și procura cele de trebuință, au vânat sau au fost nevoiți să întreprindă acțiuni la cabanele, fermele sau exploatările forestiere. Între 1952 și 1954 mai multe astfel de ‹lovituri› au avut loc, însă de mai multe ori au fost nevoiți să abandoneze ‹prada›, din cauza alertării imediate a Securității. Odată obținute, alimentele erau depozitate în gropi speciale și mai puțin în grote, pentru a evita găsirea lor de către fiare. Depozitele de alimente erau numeroase și răspândite pe o arie cât mai lungă, pentru a nu fi descoperite în bloc de către Securitate.
Adăpostirea s-a făcut în locuri speciale – bordeie, construite cu pricepere în puncte greu accesibile, pentru a se feri de intruziuni și intemperii.
De multe ori, în cursul iernii, partizanii erau găzduiți în casele făgărășenilor, rude sau sprijinitori. În munți, Securitatea a descoperit numeroase adăposturi în intervalul 1950-1955, însă nu a reușit niciodată să-i surprindă pe luptători în aceste locații.
Riposta Securității
Pentru a smulge informații și ‹mărturisiri complete› în legătură cu partizanii, Securitatea a folosit tot arsenalul de torturi.
Alături de metodele ‹consacrate›, cruzimea anchetatorilor s-a manifestat inclusiv prin folosirea șocurilor electrice. În activitatea de depistare s-a folosit intens și rețeaua informativă. Numeroși informatori au fost recrutați, însă cu un succes minim. De multe ori aceștia, localnici făgărășeni, făceau jocul urmăriților pe care îi țineau la curent cu intențiile Securității și nu de puține ori deveneau vectori de intoxicare, transmițând informații false, la îndrumarea directă a partizanilor.
Pe teren, Securitatea a dispus efective impresionante, formate din batalioane întregi, susținute de trupe ale Miliției, însoțite de câini dresați. S-au instalat numeroase posturi de pândă și capcane, în pădure sau la stânele din Făgăraș, însă toate acestea s-au dovedit ineficiente și din cauza lipsei de profesionalism și a neglijenței.
Grupuri ‹fantomă› au fost trimise în munți pentru a compromite și discredita în ochii localnicilor grupul condus de Gavrilă. Oameni percheziționați, membri de partid dezbrăcați și descălțați, toți au fost victimele unor falși partizani, precum grupul ‹Mandea›.
(Sursa foto: Constantin Vasilescu, ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)
Filiera greacă
În 1955 în interiorul grupului se acumulase suficientă uzură. Conștienți că în afară de miza simbolică, lupta lor nu mai avea sens și în condițiile în care contextul politic era încremenit, partizanii au început să ia în calcul din ce în ce mai serios varianta trecerii graniței. Securitatea a speculat situația. La începutul anului, Nicolae Burlacu, Olimpiu Borzea și Ion Grovu, trei sprijinitori ai grupului, au fost arestați, anchetați și eliberați, primii doi acceptând doar în mod formal să devină informatori. Aceaste evenimente au grăbit intenția lui Borzea și Burlacu de a-i ajuta pe partizani să părăsească țara. Amenințat în timpul anchetei, Grovu a acceptat să facă jocul Securității.
Constrânși de situație, partizanii s-au separat în mici grupuri, fără a mai încerca reunirea. Remus Sofonea și Laurian Hașu s-au adăpostit, în vara lui 1955, în casa învățătorului Olimpiu Borzea. Sofonea fiind grav rănit și necesitând amputarea unui picior, cei doi au decis să se ucidă reciproc pentru a evita calvarul captivității. Hașu a supraviețuit miraculos glonțului care i-a străpuns cele două tâmple, fiind apoi îngrijit și restabilit. Camaradul său a fost îngropat în curtea lui Borzea.
În virtutea unui plan ticluit de Securitate, prin intermediul lui Grovu, partizanii ar fi trebuit să ajungă în Grecia. Pe rând au fost atrași în cursă și arestați Ioan Novac și Laurian Hașu, la 28 iulie, și Ioan Chiujdea, Victor Metea și Gheorghe Hașu, la 15 august, Ioan Pop și Ion Gavrilă au optat pentru o tentativă individuală de trecere în Iugoslavia. Pe parcurs, Pop s-a răzgândit și a fost capturat, printr-un procedeu similar, la 24 mai 1956. Nereușind să părăsească țara, Gavrilă a rezistat pe cont propriu până în 1976.
Consecințe
Nu mai puțin de patru loturi au fost contituite din aproximativ 50 de persoane, alături de partizani fiind trimiși în instanță numeroși sprijinitori. Cei șase luptători capturați, împreună cu Olimpiu Borzea și Nicolae Burlacu, au fost condamnați la moarte. Chiujdea, Gheorghe și Laurian Hașu, Novac și Pop au fost executați la 6 august 1957, iar Metea la 21 aprilie 1958. De asemenea au fost pronunțate mai multe condamnări la muncă silnică pe viață. Inclusiv Borzea și Burlacu au primit astfel de sentințe, în urma comutării pedepsei capitale.
Un val de suferință a cuprins satele de la poalele Făgărașului, în timp ce arestările, torturile și sentințele grele au pus punct existenței unuia dintre cele mai semnificative grupuri de partizani din România. Deși în aparență s-a așternut liniștea, o teamă difuză a continuat să persiste în regiune, mai bine de 20 de ani, până la capturarea lui Ion Gavrilă ‹Ogoranu›.
Controverse
În privința grupului Carpatin Făgărășan controversa contemporană derivă și din ceea ce se dorește astăzi a fi diferența dintre anticomunismul democratic și cel de pe poziții de extremă dreaptă. O astfel de apreciere este încă de dezbătut, partizanii din grupul lui Ion Gavrilă (și nu numai) aflându-se în munți în primul rând pentru a combate comunismul și nu neaparat pentru a propune și susține o alternativă de extrema dreaptă la comunizare. Deși sorgintea legionară a partizanilor conduși de Ion Gavrilă este incontestabilă, aceștia au fost sprijiniți masiv de către comunitate mai degrabă în virtutea unui spirit naționalist, caracteristic unei mari părți a societății românești în prima jumătate a secolului al XX-lea.
În plus, mărturiile lui Ion Gavrilă, dar și cele ale altor luptători anticomuniști sau foști deținuți politic, indiferent de opțiunile ideologice, indică faptul că această controversă este în mare parte artificială, fiind străină forțelor angajate în combaterea comunismului în anii de început și tributară unei perspective mai degrabă contrafactuale.
Ion Gavrilă ‹Ogoranu› (1 ianuarie 1923 – 1 mai 2006)
Traseul parcurs în clandestinitate de către Ion Gavrilă ‹Ogoranu› reprezintă cel mai spectaculos exemplu în rândurile luptătorilor anticomuniști. Originar din satul Gura Văii, Ion Gavrilă a frecventat cursurile Liceului Radu Negru din Făgăraș, unde s-a încadrat în Frățiile de Cruce, organizația de tineret a Mișcării Legionare, devenind apoi liderul acestei formațiuni pe întreg Ardealul. A devenit student la Facultatea de Agronomie din Cluj, unde, în 1946, a participat la organizarea grevelor și demonstrațiilor studențești îndreptate împotriva instalării regimului comunist.
(Tânărul Ion Gavrilă ”Ogoranu”)
În 1948, cu puțin timp înaintea susținerii examenului de licență, află de arestările efectuate de Securitate și hotărăște să se retragă în Munții Făgărașului însoțit de alți tineri legionari din regiune, absolvenți ai Liceului Radu Negru.
În 1955, datorită faptului că a ales altă rută, Gavrilă a reușit să se sustragă arestării și a trăit ascuns timp de 21 de ani la locuința Anei Săbăduș din localitatea Galtiu, județul Alba. A fost arestat abia în anul 1976, pedeapsa cu moartea pe care o primise în contumacie fiind prescrisă la acea dată. După șase luni de anchetă, în urma presiunilor făcute din străinătate asupra autorităților de la București, Ion Gavrilă a fost eliberat.
După 1989 și-a scris memoriile, fiind autorul seriei de volume ‹Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc›. A murit la 1 mai 2006”.
