Ioan Stanomir despre neîmplinirile, crimele, complicitățile și vinovățiile despre care nu vorbim de ZIUA NAȚIONALĂ „spre a nu întrerupe această unanimitate a falsului patriotism” / „Vocaţia lucidităţii este, în aceste ocazii festive, mai degrabă suspectă”

Profesorul și analistul politic Ioan Stanomir scrie, într-un editorial publicat pe contributors.ro, despre cum a ajuns Ziua Națională a României mai ales un prilej de etalare a mediocrității politice, un pretext de parade, festivism și demagogie contagioasă a celor care „nu mai au nimic în comun cu înaintașii omagiați”. Promisiunile neîmplinite ale lui decembrie 1918, traumele anilor 1940, totalitarismul, crimele, complicitățile, tăcerile de după sunt evitate cu regularitate și abilitate de zeci de ani pentru a „nu întrerupe această unanimitate a falsului patriotism”.

„Rezoluţia de la Alba Iulia este semnul îndepărtat al unei speranţe care nu s-a întrupat niciodată: libertatea politică şi egalitatea în faţa legii au rămas înrămate în acest document, fără ca anii României Mari să le ofere şansa de a exista cu adevărat”, mai scrie Ioan Stanomir în comentariul domniei sale pe care îl redăm integral mai jos. Sursa: contributors.ro

Ioan Stanomir, „1 decembrie şi vocaţia lucidităţii”

„Ziua naţională este în România ocazia de a etala pioasele locuri comune ale mediocrităţii politice. Memoria anului 1918 şi a miracolului de atunci este invocată, ritualic, de cei care nu mai au nimic în comun cu înaintaşii omagiaţi. Beţia de cuvinte este forma în  care se manifestă ataşamentul faţă de naţiune.

Vocaţia lucidităţii este, în aceste ocazii festive, mai degrabă suspectă. Elanul flatării demagogice descurajează privirea care se  întoarce spre sine. Celebrarea  României Mari acoperă, oportun, îndoielile, eşecurile, neliniştile colective. 1 decembrie 1918, golit de sens şi redus la un clişeu oarecare, încetează să mai fie altceva decât un pretext pentru parade militare şi şedinţe festive ale camerelor. Tonul emoţionat şi înlăcrimat este imaginea însăşi a demagogiei  contagioase.

Despre  promisiunile neîmplinite ale lui decembrie 1918, despre ipoteca dezvoltării malformate a centralizării, despre  trauma lui 1940 şi despre coborârea în totalitarism ce  îi urmează, despre crime, complicitate şi tăcere vinovată, alegem să  tăcem, spre a nu întrerupe această unanimitate a falsului patriotism. Rezoluţia de la Alba Iulia este semnul îndepărtat al unei speranţe care nu s-a întrupat niciodată: libertatea politică şi egalitatea în faţa legii au rămas înrămate în acest document, fără ca anii României Mari să le ofere şansa de a exista cu adevărat. Timbrul părinţilor fondatori de atunci are tonalitatea vizionară a celor care au ales demnitatea, în locul supunerii oarbe.

Cât despre România de după decembrie 1989, ea este, deja, mai intinsă cronologic decât intervalul României Mari. Cele trei decenii care ne separă de căderea comunismului se apropie, ca anvergură istorică, de evul comunist.  Şi poate că ziua de 1 decembrie ne obligă să aşeză, în cele din urmă, în faţa noastră, acea oglindă  în care să ne privim, colectiv.

Căci paradoxul  României de astăzi ţine de un regim al contrastelor. Pe de o parte, certitudinea încadrării euro- atlantice, ancorare care ne  conferă siguranţa  de sine niciodată atinse în anii interbelici. Pe de altă parte,  ,marasmul  politic care transcrie reţeau de  complicităţi subminând ,  implacabil, statul nostru.

Aceste contraste sunt imaginea unei Românii care trăieşte, adesea, în timpuri diferite, diversă şi fragilă, complicată şi fragmentată. O Românie scindată între energia  iniţiativei individuale şi letargia etatismului, o Românie în care stau alături  asumarea libertăţii şi mediocritatea carierelor  publice, o Românie ce  juxtapune prosperitate şi mizerie atroce, o Românie în care instinctul  cetăţenesc este anesteziat de oboseală şi de anxietate.

Despre trecutul României Mari şi despre prezentul României noastre  avem datoria de a vorbi, în  ampla conversaţie ce înseamnă patriotismul lucidităţii. Dincolo de frică, dincolo de demagogie, dincolo de nelinişte,  putem  să imaginăm, treptat şi tenace, un drum al libertăţii şi al demnităţii.   Privirea în oglinda lui 1 decembrie  poate fi  gestul modest  de întemeiere  al acestui posibil viitor”.

Ioan Stanomir (n. 1973) este un critic literar, publicist și politolog român contemporan. Este profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. A studiat dreptul şi literele la Universitatea din Bucureşti. Este doctor în drept al Universităţii din Bucureşti.

Printre volumele publicate se numără Conştiinţa conservatoare: Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator: De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete şi memorie: Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938–1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală (Humanitas, 2011), Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Sfinxul rus: Idei, identităţi şi obsesii (2015), Comunism inc. (alături de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2016), Rusia, 1917: Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și autoritarism (Humanitas, 2017), La Centenar: Recitind secolul României Mari (Humanitas, 2018), Așteptând revoluția: Pașoptismul și vocile sale (Humanitas, 2019). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul Umbra Rusiei, în volumul colectiv „Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase”.