Pandemia de… ticăloșie (în pragul valului X)

Acum peste un an în urmă, nu mai știu exact, am răspuns întrebărilor unui jurnalist. Am dat azi peste interviu: ce să zic? Doar că, în linii mari, suntem consecvenți în lipsa de consecvență. Așadar: 

1. Credeți că Biserica trebuie să se implice în campania provaccinare? Nu ar fi menirea ei să ajute astfel oamenii? 

Nu cred că trebuie să se implice deloc. Nici pro și cu atât mai puțin contra. Cum am formulat deja într-o postare: nu putem transfera autoritatea religioasă într-un domeniu unde chiar oamenii de știință nu sunt unanimi. În plus, nu este rostul nostru. Da, putem încuraja oamenii să se spele pe mâini, să asculte și să urmeze recomandările autorităților. Nu facem urechea surdă, așa cum s-a și văzut: Patriarhia, episcopiile, parohiile, mânăstirile, fundațiile și asociațiile ortodoxe au donat, s-au mobilizat, au venit în întâmpinare. Pe scurt, am făcut ceea ce a depins de noi. Chestiunea aceasta cu vaccinurile este însă la alt nivel. Nu încurajăm și nici nu denigrăm. Până la urma urmelor rămâne, ca act terapeutic preventiv, o problemă de alegere personală. Exact ca și votul, la alegeri. Așa cum nu ar trebui să ne amestecăm în opțiunile politice, tot astfel nu putem să ne amestecăm în deciziile medicale. Mai cu seamă că, repet, nici nu ne pricepem. Cei care, din laicat sau cler, îți dau cu părerea despre totul – de la cipuri la tehnologia 5G și de la pașapoarte la vaccinuri –, ar trebui, după mine, să facă diferența esențială între opinia personală și învățătura Bisericii. Or, concepția social-teologică a Bisericii nu se pronunță asupra unor domenii aflate în plină dinamică. Da, putem emite principii și formula grile de înțelegere, cât se poate de folositoare, dar nu da noi, comunitate de credință, soluții tehnice. Am fi caraghioși. Pur și simplu. 

2. Dar premierul a amintit de rolul pe care îl poate avea Biserica majoritară…

Poate spune primul-ministru ce dorește. Inclusiv cu intenție bună. Ca cetățean și apoi ca profesor de teologie, preot și paroh, ceea ce mă intrigă este dubla măsură. Acum câteva luni eram suspectați cu voce tare că am fi sursă de infectare. S-au închis, drept măsură preventivă, spațiile de cult și, în toamna anului trecut, au fost limitate, după ce inițial erau “suspendate”, pelerinajele. Nu a contat că totul se desfășura în aer liber, iar nu ca alegerile politice în spațiile închise ale secțiilor de votare. Nu a contat că lumea a stat disciplinată la distanță, cu mască. Mulți sunt acum mari admiratori ai scenei de la Miercurea Ciuc, dar nu altfel a fost la Iași, de Cuvioasa Parascheva. Aceeași imagine o regăsim, multiplicată, în mai toate parohiile: oamenii sunt în rânduială, nu se îmbulzesc și ascultă de glasul rațiunii. 

3. Dar riscurile sunt reale, mai ales în cazul adunărilor mari de oameni.

Desigur. Epidemiologic, dacă ești teafăr, nu poți ignora riscul concret, nemijlocit. Ar fi un act de nebunie! Problema este, aparent simplu formulat, alta: gestionarea. Or, ce am văzut și vedem noi încă după mai bine de un an? Asta: un stat care s-a refugiat în măsuri militare, cu blindate la intersecții, care a dat ordine alandala, care nu a deschis, după știința mea, nicio anchetă penală privind achizițiile din perioada aceasta, care a terorizat populația prin măsuri absurde, care nu a impus, dacă tot este un regim la vedere civilo-militar, o abordare mediatică calmă, televizoarele transformându-se în factori agravanți ai pandemiei prin alarmismul afișat, care, la nivel european, nu a semnalizat că, de pildă, un eventual pașaport Covid ar încălca drepturile și libertățile fundamentale. Intern, am militarizat. Extern, ne-am aliniat. Unde mai este, în aceste condiții, gândirea politică, inițiativa de a salva structura democratică a societății? În schimb, s-au vărsat saci de bani peste o media oricum ticăloasă care ne-a bătut la cap să stăm acasă, să nu ieșim decât între anumite ore, să îi evităm pe părinți (grupă de risc), să muncim din bucătărie, online, și să ne creștem copiii pe balcon, florile neamului de mâine. Accept că nimeni nu a fost pregătit pentru o asemenea criză, nu acuz pe nimeni și nici nu caut țapi ispășitori. Totuși. Leadershipul se probează tocmai în crize și nu prin fugă, ambiguitate sau pasare a problemei pe umerii specialiștilor, reali sau imaginari. Comunicarea politică pe tema pandemiei, în aceste luni, a fost catastrofală: nu tu explicații logice, nu tu date relevante, nu tu empatie. Nimic. Doar ordine date unei populații considerată din start rebelă și tembelă. Sunt și unii compatrioți așa, dar nu suntem cu toții. 

4. Recentele demonstrații par să arate că sunt mai mulți…

Da și nu. Este exact decontul lipsei de inteligență politică despre care vorbeam. Se întâmplă și la case mai mari, precum în Germania, acolo unde, recent, au ieșit cu miile pe stradă. Trebuie să vedem imaginea mare, das Gesammtbild, cum ar spune neamțul: inteligența politică are senzori care îi indică în timp real până unde poate întinde coarda. Dacă senzorii sunt kaputt sau titularul puterii tâmp, atunci riscul anarhiei, al contestației și în cele din urmă al răscoalei crește în consecință. Plătești firmele, ții oamenii în Kurzarbeit, dar lipsa unei perspective și incoerența măsurilor, curând fac ca temperatura socială să ajungă la temperaturi periculoase. Dacă mai ai pe scena politică și partide extremiste și în mentalul colectiv tot felul de teorii ale conspirației, ei bine, să te ții! Niciun serviciu secret din lume nu te mai scapă. Iată de ce, zic, avem nevoie de o abordare inteligentă care rezidă, precum în pedagogie, într-o mare măsură în ceva aparent simplu: prevenție și dialog. Or, când ești confruntat cu măsuri radicale și cu o comunicare marțială, să nu ne mirăm că unii o iau razna. 

5. Oare cum o să fie de acum înainte? Când scăpăm de pandemie?

Îmi place: vreți de la mine răspunsuri pe care nu le pot da nici președintele american și nici Organizația Mondială a Sănătății! Totuși, din umila mea perspectivă, sper ca bula aceasta să se fâsâie treptat, dar nu cred că va fi de azi pe mâine. Mă întorc la gestionarea politică a crizei: după ce ai luat măsuri drastice, băgând economia în faliment (la nivelul micilor jucători) și retezând exercițiul democratic (neimplicarea parlamentelor, pe motiv de grabă, în decizii), după ce ai zăpăcit o generație de elevi și ai zădărnicit orice planuri de viață, nu poți, spontan, să spui: gata, am scăpat! Nu poți juca rolul principal din filmul lui Zeffirelli și să aduci lumii mântuirea. Dacă tot ai strâns, compulsiv, robinetul, redeschiderea lui trebuie făcută calm, pe etape. Altminteri, nu doar că se sparg țevile, dar oamenii ar putea, pe final, să priceapă că am fost, real sau imaginar, într-o cacealma. Cu victime însă cât se poate de reale.