Proclamarea de Bunavestire, la Cluj, a noului rugător pentru noi către Dumnezeu oferă prilejul binecuvântat de a ne opri asupra noii tipologii de Sfinți din Biserica Ortodoxă din România. Am să mă opresc cât mai pe scurt asupra câtorva caracteristici.
- Asemeni și altora, precum Ilarion Felea sau Dumitru Stăniloae, aveam în Liviu Galaction Munteanu figura preotului de mir, a bărbatului căsătorit care alege și este ales pe calea slujirii. Iată de ce aș fi avut așteptarea ca alături de ei să vedem chipurile nobile ale soțiilor lor, adică ale iubitelor, mamelor și răbdătoarelor, ale celor care au îndurat în zisa libertate soarta soților și taților căzuți, unii dintre ei, sub roțile istoriei. Poate la următoarea canonizare.
- Tot ei sunt și pilduitori prin lucrarea nu doar nemijlocit pastorală, în parohie, scriind rapoarte protopopului, dând seama de starea cimitirului sau a casei parohiale, ci mai ales prin pastorația la catedră, în pagina scrisă, în cuvântul rostit, dincolo de marginile comunității eclesiale, societății. Din acest punct de vedere, fiecare în parte și toți la un loc ilustrează în cel mai înalt grad teologia socială ortodoxă, iar asta deloc contrafactual.
- Preoți profesori, îndrumători ai preoțimii care, la firul ierbii, duce în fapt greul lucrării bisericești, ei au fost prin natura angajamentului public, dublat de feluritele însărcinări ierarhice, antene și paratrăznete deopotrivă. Au anticipat, fără excepție, pericolul ateismului bolșevic, alăturându-se astfel laicilor preocupați de turnura istoriei recente, fapt care, de la caz la caz, i-a pus în ecuații pentru care azi ar fi primit dojană privind implicarea politică.
- Pe cât de profetici în epocă, pe atât sunt ușor de criticat de către unii care azi exersează, conștient sau nu, cu sau fără interes, lectura etică decontextualizată, pură, curată, cristalină. Sigur rămâne faptul că, la scara timpului, ei au spălat în avans obrazul Bisericii acuzate, după 1989, de crima fără rest a compromisului, chiar a trădării Evangheliei. Oricât de avântați social vor fi fost, cu riscurile de rigoare, în temnițe își vor da măsura virtuții, până la capăt.
- Ei reprezintă, alături de alte zeci de mii, categoria treptat dispărută biologic a deținuților politici. Această încadrare este însă doar parțială. Asemeni iarăși altora, deloc puțini, în ciuda pretextului politic al condamnării și apoi al detenției, ei aveau să parcurgă un drum interior, parțial documentat, de convertire, de transformare a urgiei colective de afară în sacrificiu personal la picioarele crucii lui Hristos înviat, dar care, omenește, era/este perdant politic.
- Aș reveni la o caracteristică să îi spunem ardelenească: puterea cuvântului, atenția acordată predicii, amvonului. În fapt, dincolo de cele scrise, acuzele la adresa lor aveau în vedere cele spuse, atitudinile ferme, actualizarea pericopei evanghelice, maniera dezinhibată de a citi semnele vremii și astfel de a ancora veșnicia în momentul vieții. Altfel formulat, ei vor plăti pentru luciditatea de a își fi luat în serios clipa pe care Dumnezeu le-a dat-o să o trăiască.
- Paralel cu drumul fiecăruia în parte, cu durerile și umilințele îndurate – înmiite de gândul sfâșietor la cei rămași acasă, la soție și la copii –, acești bărbați ai credinței vor fi însoțiți, precum Domnul pe Golgota, de lașitatea unora din ierarhie, dintre frații de altar, a colegilor de catedră. Canonizarea lor este de aceea un îndemn la solidaritate, la umanitatea exprimată prin gesturi mici, dar infinit prețioase, ale celor care în asemenea clipe, trecute și viitoare, “scapă”.
- În fine, cum este cazul celor care au pierit la Aiud sau în alte părți, avem Sfinți contemporani fără trup. Asta înseamnă inclusiv un alt tip de evlavie, de închinare, doxologia noastră fiind îndreptată către modele, pilde, fapte. Și aceasta ar fi o virtute să o numesc ardelenească, rândurile de pelerini nefiind la Sfintele Moaște, dovezi ale lucrării vizibile a Harului, ci la icoanele unora care, fără miros năucitor, ne înmiresmează, curățându-l, cerul nădejdii.
Doxa!