Profesorul Ioan Stanomir: „Cinci secole de imperialism rusesc se află concentrate în războiul din Ucraina” / „Asemeni germanilor care au acceptat nazismul, ruşii de acum refuză să accepte tragedia provocată de barbaria statului lor. Orbirea este condiţia dominantă în societatea rusă”

Profesorul Ioan Stanomir analizează într-un articol pentru platforma contributors.ro „putinismul” care este doar o altă etapă a imperialismului și agresivității Rusiei, neschimbate de secole. 

„Cinci secole de imperialism rusesc se află concentrate în războiul din Ucraina”, actualul regim de la Kremlin fiind „întemeiat nu doar pe capriciul unui tiran, ci şi pe disponibilitatea unei naţiuni, cea rusă, de a accepta autocraţia ca pe un cost firesc al menţinerii grandorii imperiale”, scrie profesorul Stanomir în analiza sa care ar trebui obligatoriu coroborată, pentru cine vrea să înțeleagă mai bine solidaritatea naturală a românilor cu Ucraina, în ciuda tensiunilor și nemulțumirilor din ultimele decenii față de Kiev, cu un capitol-manual al aceluiași profesor din volumul colectiv „Vin Rușii”, apărut la editura Humanitas în 2018, unde sunt indicate cu precizie matematică motivele fobiei de secole a românilor față de Rusia.

„Umbra Rusiei este inseparabilă, în cazul românilor, de o dinamică a ideilor și de o mutație a modelelor instituționale. Rusia este, în aceste două veacuri, un actor paradoxal. Ea începe prin a fi protector în fața otomanilor, spre a devenit stăpânul care sufocă și antagonizează; trauma răpirii Basarabiei de la 1812 o anticipează pe cea de la 1940!”, scrie Ioan Stanomir în „Vin Rușii” (p.14).

„România pe care o cunoaștem se ivește din această matrice a ocupației ruse. Inventarea statului are ca efect neintenționat cristalizarea sentimentului care domină secolul al XIX-lea, reverberând în posteritate: rusofobia. (…) Modernitatea este, la români, inseparabilă de teama de Rusia”. (p. 19)

Analiza profesorului Ioan Stanomir pentru contributors.ro:

„Putinismul este staţia terminus a istoriei ruse ca istorie imperială. În sinteza de agresivitate militară, mesianism panslavist  şi represiune internă se poate citi linia unei întregi evoluţii. Cinci secole de imperialism rusesc se află concentrate în  războiul din Ucraina.

Regimul lui Putin este întemeiat nu doar pe capriciul unui tiran, ci şi pe disponibilitatea unei naţiuni, cea rusă, de a accepta autocraţia ca pe un cost firesc al menţinerii grandorii imperiale. Nu doar propaganda explică adeziunea ruşilor la putinism, ci şi nostalgia sovietică, ea însăşi crescută pe trunchiul nostalgiei ţarismului biruitor.

Putinismul manipulează, cu o iscusinţă goebbelsiană, acest strat de resentimente: statul rus, prădător şi vorace, garant al arbitrariului, îşi întemeiază violenţa, internă şi externă, pe acest mandat istoric,  al păstrării măreţiei Rusiei. Miturile putinismului  reciclează, oportunist,  imaginarul colectiv al Imperiului şi al URSS. Solidaritatea cu naţiunile slave şi ortodoxe, rolul Rusiei  de gardian al purităţii morale, frica de încercuirea Occidentului, excepţionalismul moral şi religios: iată elementele religiei politice a putinismului.

Că acest excepţionalism este alibiul ce permite edificarea unui stat mafiot, iată realitatea pe care poporul rus, sedus de ispitele sale seculare, alege să o ignore. Asemeni germanilor care au acceptat  nazismul, ruşii de acum refuză să accepte tragedia provocată de barbaria statului lor. Orbirea este condiţia dominantă în societatea rusă, iar frica de teroarea difuză acţionează spre a descuraja rezistenţa.

Putinismul nu reprezintă o excepţie în linia de dezvoltare a Rusiei ca stat, ci  ilustrează continuitatea autocraţiei ca mod de administrare al puterii. În afara unui scurt interval de experiment revoluţionar, la 1905 şi la 1917, statul rus nu a încetat să practice acest stil al  arbitrariului  despotic. Epoca de după 1991 a marcat eşecul speranţelor, naive, de reîntemeiere. Reîntărit, statul rus a redevenit o autocraţie.

Putinismul nu se reduce, aşadar, la  natura malefică a unui dictator capricios.  Acest regim se hrăneşte din solul unei istorii imperiale. Ţarismul, dincolo de aura sa glamour, a a însemnat un drum presărat de expansiune  brutală, putere personală şi asasinate.  Moştenirea sa a modelat  comunismul sovietic. Leninismul şi stalinismul au rafinat  arta amoralismului statal rus.

Ca şi regimurile  autocratice care îl precedă, putinismul ţine ostatec naţiunea pe care pretinde că o reprezintă. Ideologia oficială maschează, inabil, lăcomia coruptă a cercului puterii. Tirania este, în Rusia, o constantă ce determină conduita statului însuşi. Iată ceea ce suntem obligaţi să admitem.

Viitorul Europei, iar nu doar al Ucrainei, este ameninţat, mortal, de statul rus imperial. Atâta vreme cât vocaţia de expansiune şi de asuprire va fi unica raţiune de a  fi a Rusiei,  un act de agresiune va putea oricând să se producă. Armistiţiul încheiat cu Rusia imperială nu este o pace durabilă, ci doar ocazia unei retrageri strategice.

În mantia sa imperială, Rusia nu se poate emancipa de destinul ei secular. Dincolo de putinism se va afla, poate, un alt avatar al aceleiaşi ambiţii de dominaţie. Istoria Rusiei ca imperiu  a  născut  regimul ce atacă Ucraina. Doar un alt stat rus poate imagina un  viitor diferit pentru naţiunea sa:  despărţirea de imperialism este rubiconul  pe care ruşii trebuie să îl treacă”. (sursa: AICI)

Ioan Stanomir (n. 1973) este un critic literar, publicist și politolog român contemporan. Este profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. A studiat dreptul şi literele la Universitatea din Bucureşti. Este doctor în drept al Universităţii din Bucureşti.

Printre volumele publicate se numără Conştiinţa conservatoare: Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator: De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete şi memorie: Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938–1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală (Humanitas, 2011), Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Sfinxul rus: Idei, identităţi şi obsesii (2015), Comunism inc. (alături de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2016), Rusia, 1917: Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și autoritarism (Humanitas, 2017), La Centenar: Recitind secolul României Mari (Humanitas, 2018), Așteptând revoluția: Pașoptismul și vocile sale (Humanitas, 2019). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul Umbra Rusiei, în volumul colectiv Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase.