"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În ziua de 1 decembrie 1918, Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia proclama Unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș cu Regatul României. În aceeași zi, după doi ani de refugiu la Iaşi, regele Ferdinand şi regina Maria se întorceau în București în fruntea oștirii române şi a detașamentelor aliate (engleze şi franceze). Trec pe sub Arcul de Triumf, defilează pe străzi alături de armată și sunt aclamați de întreaga populație alături de care sărbătoresc împlinirea idealului național al întregirii României.
Redăm mai jos revenirea suveranilor în Capitală surprinsă de unul din principalele personaje implicate, Regina Maria, și de politicianul liberal I.G. Duca, un fin observator al scenei politice și cel mai apropiat colaborator al lui Ionel Brătianu.
Regina MARIA; „1 decembrie, București
Ne-am întors! Chiar ne-am întors, după doi ani lungi de exil. Mai mult, ne-am întors – de-abia dacă îndrăznesc să pronunț cuvântul, dar tot trebuie spus, fiindcă, orice ar urma, azi e adevărat – ne-am întors triumfători!
Se încheie o zi grandioasă, o zi extraordinară, amețitoare, de entuziasm nestăpânit. E minunat să pot spune că totul a mers întocmai cum era planul, deși n-a fost deloc ușor de organizat, fiindcă transportul e o mare problemă, iar ploile torențiale înrăutățiseră condițiile și așa șubrede.
Totuși, am sosit aproape punctual. Eram foarte nerăbdătoare. Mi-am pus uniforma – pusesem să mi se facă o tunică nouă, cu o linie oarecum englezească, forma către care tind imperceptibil toate armatele. Barbu mi-a împrumutat centironul lui și o eșarfă pe care a venit să mi-o lege cu mâna lui, ca notă de final. Pe cap aveam o căciulă cenușie de astrahan, prinsă cu o chingă sub bărbie. Îmi dădea un aer ciudat de tineresc, mă făcea să arăt durdulie și băiețoasă. Pe deasupra mi-am pus o manta lungă, dublă. Descriu toate acestea fiindcă poate într-o bună zi mă va amuza, pe mine și pe alții, să-mi amintesc în ce costum m-am întors în capitală.
Am călărit pe formidabilul Jumbo, care e enorm, înalt și solid și aproape indiferent la zgomote și agitație.
La gara Mogoșoaia ne așteptau Berthelot, Rosetti și alți ofițeri francezi, dar și Prezan, alți câțiva generali români, Catargi cu familia și toate doamnele de companie ale mele – întâlnire foarte emoționantă.
Am avut un noroc nemaipomenit. Ieri a turnat cu găleata toată ziua, la fel și noaptea, cât am fost în tren, dar azi s-a luminat, deși n-a fost soare, iar frig n-a fost deloc.
La gară am urcat pe cai, eu, Nando, Nicolae, Berthelot și toate notabilitățile. Trebuie să te înalți ca să încaleci pe Jumbo, dar odată ce ești în șa, ai o senzație fermă de de bine, de odihnă deplină. E un animal foarte solid, iar azi mi-a dat avantajul că, aflându-mă la înălțime, aveam o vedere de ansamblu splendidă.
Cât e de lungă draga și vechea noastră șosea, toți soldații erau aliniați de o parte și de alta, mai întâi francezii, apoi englezii, apoi românii – primii dintre ei erau din regimentul meu.
Nu pot descrie cum se cuvine cât m-a emoționat vederea trupelor aliate! Era o dovadă limpede că necazurile noastre au ajuns la capăt, vedeam în sfârșit prieteni – nu mai văzusem trupe aliate, în afară de ruși, iar aceia, vai, știm prea bine ce FEL de aliați ne-au fost!
La al doilea rond ne-au întâmpinat preoții și s-a ținut o slujbă scurtă, cu binecuvântarea steagului. Imediat înainte de intrarea în oraș ne-a primit primarul, cu pâinea și sarea tradiționale, împreună cu întregul corp diplomatic și actualii și foștii miniștri ai țării.
A urmat marșul pe Calea Victoriei frumos împodobită – nu-l pot descrie altfel decât ca pe un marș triumfal, în fruntea trupelor noastre, urmate de soldații aliați.
Orașul pur și simplu înnebunise. Mi se părea că până și casele, străzile și pietrele de pavaj strigau, aclamau, se bucurau împreună cu mulțimea. Am trecut călare printr-o mare de urale asurzitoare. Steaguri peste tot, oameni înghesuiți la fiecare fereastră, pe fiecare acoperiș, ca să nu mai vorbesc de stradă. Eu călăream la stânga lui Nando, Nicolae era de cealaltă parte a mea, iar Berthelot era în dreapta lui Nando.
Carol era în fruntea regimentului lui, fetele mele trecuseră mai înainte, într-o trăsură deschisă, cu patru cai negri rusești.
Tot orașul era în delir. Lipsiserăm doi ani, cunoscuseră toate ororile ocupației, cu tot ce aduce ea, iar acum ne întorceam victorioși, în ciuda nefericirilor, ne întorceam după ce îndepliniserăm Visul de Veacuri, Visul de Aur al României. Ne întorceam cu România Mare – ne întorceam ca regele și regina tuturor românilor! E aproape de necrezut, dar e adevărat!
Procesiunea noastră a înaintat până la piața clasică de lângă statuia lui Mihai Viteazul, unde, în fiecare an, de 10 mai, se țineau parade; acolo ne-am oprit și toate trupele au trecut prin fața noastră.
E greu de descris încântarea frenetică a întregii populații. Erau de-a dreptul înnebuniți de fericire și dădeau glas bucuriei atât de zgomotos, încât mi se făcea teamă să nu moară de efort.
După paradă am descălecat și am mers cu trăsura la Mitropolie – eu și Nando am fost într-o trăsură deschisă. La Mitropolie, în timp ce așteptam să ajungă și ceilalți, am avut zece minute la dispoziție să ies din echipamentul militar și să mă schimb într-o rochie regală, din catifea ruginie, cu broderie de aur și samur, cu o tocă mică din dantelă de aur.
Ceremonia de la biserică a fost scurtă și solemnă, în biserica cea veche și dragă, luminată slab, doar de lumânări, care, în biserici, au un efect mult mai plăcut decât electricitatea.
M-a cuprins o satisfacție ciudată în timp ce priveam biserica plină de ofițeri francezi și englezi. Era minunat, i-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii.
La sfârșitul slujbei, Grigorescu l-a rugat pe Nando, în numele armatei, să accepte rangul de feldmareșal. Nando a fost foarte mișcat și foarte bucuros.
Apoi am plecat, într-un automobil deschis, la Cotroceni! La Cotroceni! Iată clipa de care mă temeam. Într-acolo se îndreptase tot «dorul» meu în acești doi ani lungi, frământați și tragici – acolo, la bisericuța veche, unde micul mormânt de-abia fusese închis când am plecat noi.
M-am întors la tine, Mircea, micuțul meu, după doi ani – eu, care fugisem, mamă cu inima frântă și regină învinsă, m-am întors victorioasă, pare-se că, într-adevăr, SUNT dintre cei care înving! Dar tu ești mort, Mircea, micuțul meu, nici bucuria, nici durerea noastră nu te mai ating în nici un fel;în lumea întreagă au murit atâția oameni care nu se pot bucura de ceasul victoriei – dar n-au avut parte nici de suferințele pe care le-au îndurat cei vii!
Era atât de liniștită biserica cea dragă, slab luminată; preotul ne-a primit fără vorbe, dar cu lacrimi în ochi. Am îngenuncheat lângă mormântul tău, Mircea – nu știu dacă m-am rugat, dar mi-am amintit, micuțul meu, mi-am amintit totul, totul, din toată inima.
Ne-au urat bun-venit bătrânii servitori, Steinbach, Berkan, Kirilla, Pinoșanu, Fortuna etc... Servitorii germani, fiindcă în mare parte se purtaseră rușinos, s-au făcut nevăzuți.
Casa părea uriașă – n-a fost stricat nimic, deși, firește, e destulă dezordine, dar mult mai puțină decât aș fi crezut.
Întoarcerea a fost ciudată, dar, în unele privințe, întru totul naturală; acum că ne-am întors, parcă nici n-am fi fost plecați atâta timp.
Am luat prânzul cu toată «suita» noastră, în salonul nou care-mi era atât de drag și pe care-l decorasem cu atâta plăcere.
Mobilele au fost mutate de la locul lor, dar în mare parte sunt încă aici. A fost ciudat și plăcut să mâncăm din nou din farfurii elegante din porțelan, cu flori frumoase pe masă, și să bem din pahare delicate.
După prânz am plecat cu Nando în oraș cu automobilul, să vedem palatul mare. Toată suflarea era în stradă. Am vizitat-o pe bătrâna Burin, care a îndurat uimitor de bine întreaga tragedie, ba arată chiar mai tânără. Ne-am dus să vedem pregătirile pentru masa mare și am fost mulțumiți – s-au făcut eforturi mari în împrejurări grele, dar nici n-ai fi crezut că tocmai ne întorseserăm.
M-am dus acasă singură. Automobilul de-abia putea să treacă pe străzile pline de mulțimea în fierbere, mânată de un entuziasm fanatic. Oamenii mi se urcau pe automobil, înaintam cu greu, era înduioșător, comic și oarecum primejdios.
Odată ajunsă acasă, m-am odihnit puțin, luând hotărârea înțeleaptă de a nu mă apuca încă de aranjat camerele, fiindcă știam că cina festivă mă va secătui de toată energia rămasă.
M-am îmbrăcat cât mai elegant, dar, neavând nici un fel de bijuterii, nu-mi pot da acele ultime tușe care sporesc, fără îndoială, demnitatea unei ținute de regină. Toate bijuteriile mele sunt – sau nu mai sunt! – tot la Moscova, s-ar putea să nu le mai revăd.
N-am nicio veste de la Boyle. M-am gândit mult la el azi și mi-am dorit să fie împărtășit cu noi triumful zilei. S-ar fi bucurat enorm pentru mine.
M-am gândit și la Filipescu, cel căruia nu i-a fost dat să vadă această mare zi la care visase cu atâta înflăcărare.
La cină, în marea sală de bal a palatului, au participat cam 120 de oameni. Miniștrii aliați, miniștrii de acum și din trecut ai României, ofițeri străini, ofițeri români, bucovineni etc. etc. Nando a ținut un discurs foarte frumos și foarte demn. E drept că și subiectul era ușor și plăcut.
După aceea, conversații cu o mulțime de oameni, întoarcerea acasă și odihna binemeritată.
M-am culcat în scumpa mea cameră argintie, înconjurată de toate lucrurile care-mi plăceau cândva.
Ciudată lume, tare ciudată.
«Biruință», într-adevăr.”
Extrase din Regina Maria, Jurnal de război (1918), Editura Humanitas, București, 2015
I.G. Duca despre 1 decembrie și primirea suveranilor români la București în „Amintiri politice” (citat în volumul 3 al seriei „Povestea vieții mele” de Regina Maria, Editura Eminescu 1997):
„La 1 decembrie, regele și-a făcut intrarea solemnă în Capitală. S-a coborât din tren la Mogoșoaia și de acolo, călare în capul oștirii române și a detașamentelor aliate franceze și engleze, a străbătut orașul până la statuia lui Mihai Viteazul, unde a primit defilarea armatei. De-a lungul parcursului, școlile se înșiruiau alături de o mulțime imensă. Am asistat la minunatul spectacol din tribuna oficială în fața statuii. Când au apărut regele cu regina și generalul Berthelot, a fost un adevărat delir.
Două amănunte m-au izbit cu acest prilej, Berthlot care prea vădit se punea pe același plan cu regele, ținând parcă să accentueze cu burgheză ineleganță că datorăm Franței această triumfală reîntoarcere, precum și prezența ostentativă, imediat după suveran a lui Barbu Știrbei în uniformă de colonel. Nu încape îndoială, pentru cei în măsură să cunoască realitatea lucrurilor și adevărul istoric, că ceea ce făcuse pentru patria lui îi dădea dreptul să se arate astfel, dar în alte privințe mă întreb și azi dacă această exhibiție, care nu putea să fie comentată precum a fost, nu era de prisos.
Principele Carol nu a apărut la paradă alături de părinții lui, ci a defilat cu oștirea călare pe un cal roib în fruntea Vânătorilor de Munte. Avea o înfățișare încruntată și posomorâtă, iar mulțimea îi arăta o vădită răceală. Ea la mijlocul lichidării aventurii cu Zizi Lambrino, furios că i se impunea să rupă cu această femeie și incapabil să se arate măcar în acea zi istorică mai presus de frământările sau nemulțumirile intime.
Cât privește pe Brătianu, el a ieșit înaintea regelui în Piața Victoriei, unde primarul îi aștepta pe suverani cu tradiționala pâine și sare. Lăsând pe generalul Coandă să prezideze oficial o ceremonie la care cea mai elementară dreptate îi dădea dreptul să o facă el, a dat, desigur, cea mai strălucită dovadă a abnegațiunii lui, cea mai convingătoare mărturie că prețuia fondul, iar nu forma lucrurilor.
Seara a avut loc în sala tronurilor un mic banchet în prezența oficialităților civile și militare, a miniștrilor aliați, a misiunilor militare aliate și a bucovinenilor ce veniseră să remită regelui actul Unirii. Știam că la Alba Iulia, în același ceas, trebuia să se proclame și Unirea Ardealului și așteptam dintr-un minut într-altul telegrama din partea fraților noștri ardeleni”.
Ion Gheorghe Duca (n. 20 decembrie 1879, Bucureşti - d. 29 decembrie 1933, Sinaia), jurist, om politic, ucenic al „şcolii politice” a lui Ionel Brătianu, a devenit treptat cel mai apropiat colaborator al acestuia, fruntaşul liberal pregătindu-l din vreme să preia frâiele partidului liberal. Duca a avut o ascensiune politică fulminantă, devenind deputat, ministru, preşedinte al PNL şi preşedinte al Consiliului de Miniştri. A fost unul dintre teoreticienii de elită ai liberalismului românesc, sintetizând în numeroase lucrări şi discursuri principiile doctrinei liberale în perioada interbelică.
Şi-a menţinut atitudinea consecventă împotriva restauraţiei carliste, însă situaţia grea electorală în care se afla partidul său, l-a determinat pe Duca să facă numeroase concesii şi să accepte colaborarea cu şeful statului. Concepţia sa politică l-a îndemnat să lupte împotriva mişcărilor extremiste şi anarhice, iar înalta moralitate l-a îndemnat să critice vehement derapajul politic al regelui spre autoritarism. Acest fapt i-a adus, în cele din urmă, sfârşitul tragic, fiind ucis de un comando legionar pe peronul gării din Sinaia.
În vremea însemnărilor de mai sus, I.G. Duca se afla la conducerea Ministerului Agriculturii și Domeniilor. Între 19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926 a fost numit Ministrul Afacerilor Străine. Opiniile sale cu privire la politica externă a României îmbrăţişa principii care aşezau ţara într-o postură demnă în relaţiile cu celelalte state. El era de părere că diplomaţia României trebuie să fie „o politică de alianţe, chiar de alianţe intime şi credincioase, dar nu o politică de supunere oarbă şi de abdicare a oricărei individualităţi şi a oricărui spirit de iniţiativă, o politică în care trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decât pe alţii”. După moartea regelui Ferdinand, I. G. Duca se pronunţă împotriva revenirii în ţară a lui Carol, declarând că „preferă să i se taie o mână decât s-o întindă aventurierului”. (Sursa: enciclopediaromaniei.ro)
