"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În contextul instaurării dictaturii comuniste, Nicolae Ciurică (foto stânga sus) a devenit partizan la numai 18 ani, în 1950, când avea să primească din plin botezul focului, luptând cu arma în mână împotriva Securității genocidare, în Munții Banatului, alături de gruparea colonelului Ion Uță (foto dreapta sus), erou decorat al Armatei Regale și martir al rezistenței anticomuniste.
Viața (epopeea, și nu, chiar nu spun vorbe mari) lui Nicolae Ciurică emană cea mai curată lumină și frizează orice plăsmuire, tocmai fiindcă este vorba despre viața unui erou autentic pe care posteritatea (ingrată și comunistoidă) se încăpățânează să-l ignore cu desăvârșire, tributară larvarei banalități a răului, deși domnia sa a luptat pentru demnitatea fiecăruia dintre noi și încă respiră românește prin toți porii.
(Domnul Nicolae Ciurică, fost partizan și deținut politic, Teregova, 2021 / sursa foto: arhiva Podul.ro)
În perioada '48-'49, Nicolae Ciurică i-a aprovizionat cu alimente și haine pe curajoșii partizani ai lui Ion Uță, apoi a fost arestat, în timpul unei misiuni palpitante, în iulie 1950, a evadat spectaculos și s-a alăturat trup și suflet, până în aprilie 1954, luptătorilor supraviețuitori din gruparea Uță. Colonelul pierise în luptă cu trupele de Securitate, în apropierea satului Borlovenii Noi, în cursul nopții de 7 spre 8 februarie 1949, fiind împușcat în timp ce le acoperea retragerea ortacilor cu rafale de automat. A murit ca un martir. Partizanii îl numeau ”Mătușoniu”, ceea ce în satele din Munții Banatului înseamnă om înțelept, bun sfătuitor.
Nicolae Ciurică avea să scape teafăr din nu mai puțin de opt împresurări ale Securității (pe care le descrie ca nimeni altul, de-a dreptul cinematografic, oferind detalii prețioase, inedite), au murit partizani lângă el, a fost la un pas de suicid și a trăit deseori în intimitatea morții, dar a ales să ofere viață, chiar și călăilor săi, a iubit până la sânge și a fost trădat, arestat, torturat și întemnițat pentru un întreg deceniu, la Jilava, Oradea, Baia Sprie și în alte bolgii ale dictaturii comuniste. Nicolae Ciurică a rezistat tuturor acestor încercări și încă emană lumină prin toți porii, deși în țara orbilor prin obișnuință (reeducare) mai nimeni nu vrea să-l vadă.
În perioada de început a luptei în munți, când Ion Uță trăia și decidea strategiile partizanilor, care-l iubeau și-l respectau ca pe nimeni altul, gruparea fusese puternic militarizată. Colonelul asigurase armament de toate felurile (aveau chiar și două tipuri de grenade), erau disciplinați, depuneau jurământ, aveau reguli clare, făceau instrucție și exerciții de tragere, foloseau parole și nume conspirative în timp ce coordonau o adevărată rețea informațională împrăștiată prin satele de la poalele munților, dar și în orașele din împrejurimi.
Luptând în prima linie a unui război pe viață și pe moarte cu regimul comunist genocidar, partizanilor li se alocaseră, dacă erau prinși vii, cele mai îngrozitoare torturi și bătăi în anchetele Securității, acestea fiind urmate fie de plutonul de execuție, fie de o execuție sumară, în lipsa unei sentințe, fie de o viață petrecută în spatele gratiilor, în timp ce familiile lor erau decimate fără milă, prin teroare și crimă, așa cum s-a și întâmplat de altfel. La toate acestea se adăuga și uriașul risc ca cel prins să fie zdrobit în anchete, astfel încât, sub cea mai abominabilă tortură, să își toarne frații de arme.
Pentru a preîntâmpina prinderea lor în viață, partizanii din gruparea lui Ion Uță aveau cusute în haine fiole cu stricnină (Ciurică o purta în gulerul surtucului), fiind deciși să recurgă la otravă, dacă ar fi rămas fără gloanțe sau și-ar fi pierdut arma în luptă, fiind astfel în imposibilitatea de a se împușca. În ultimă instanță, dacă ar fi fost prinși de securiști în viață, în pofida tuturor acestor precauții, colonelul Uță îi învățase pe partizanii săi un alt tertip, o soluție ultimală, ce-i drept, dificil de pus în practică, dar realizabilă în anumite condiții, al cărei unic obiectiv era acela de a-și asigura o moarte demnă, eventual și împușcarea unor securiști, fără a fi nevoit să-și vândă ortacii din pricina chinurilor de nesuportat.
(Partizanul Nicolae Ciurică, fotografie de la arestare)
Domnul Nicolae Ciurică mi-a acordat un amplu interviu în care, printre multe altele, dezvăluie și această soluție extremă prezentată de Ion Uță partizanilor săi. Iată despre ce era vorba:
Răzvan Gheorghe: Cum vi-l amintiţi pe colonelul Ion Uţă? L-aţi cunoscut înainte de moartea survenită în '49.
Nicolae Ciurică: Am avut onoarea să-l întâlnesc de multe ori, în perioada în care mergeam la munte cu merinde, îmbrăcăminte şi informaţii. Personalitatea colonelului Ion Uţă m-a marcat profund – era un om moral cu un caracter de fier, un anticomunist desăvârşit. Îşi militarizase gruparea în aşa măsură, încât partizanii efectuau deseori antrenamente şi exerciţii de luptă. Visul său era să unifice grupările anticomuniste şi să declanşeze o contraofensivă organizată împotriva dictaturii roşii. Spera că americanii şi englezii aveau să trimită trupe eliberatoare şi că atunci, în marele război antibolşevic, partizanii ar fi avut un cuvânt greu de spus. Îmi amintesc perfect învăţăturile pe care le transmitea camarazilor de arme. Ion Uţă ne-a explicat că cel mai cumplit lucru era să cădem vii în ghearele Securităţii – asta presupunea tortură permanentă, iar primejdia era destăinuirea unor secrete şi nume.
Dacă ne-am fi aflat într-o situaţie fără scăpare, soluţia era una singură: sinuciderea prin împuşcare sau otrăvire.
– Dar... ce-i de făcut, de pildă, dacă adormiţi şi vă treziţi cu un securist călare pe voi? Închipuiţi-vă că nu vă puteţi împuşca... şi că nici nu aveţi posibilitatea să vă beţi otrava. Cădeţi vii în mâna lor, nu-i aşa? Ce faceţi atunci?, întreba Ion Uţă, luând în calcul toate situaţiile.
– Da, Mătuşoniule, aşa-i, există şi riscul ăsta... Daꞌ tot nu spunem nimic. Îndurăm până la moarte, răspundeau partizanii.
Apoi, colonelul îl lua pe unul dintre ei şi-l învăţa:
– Dacă te-au prins viu, nu poţi să taci! N-ai cum. Te vor bate, te vor schingiui şi te vor interoga zi şi noapte. Trebuie să spui ceva, dar niciodată să nu le dai vreun om de-al nostru. Le zici că ai legătură cu oameni de-ai lor, trădători şi turnători, doar ştii destule lepre. Nu vei spune decât două nume – trei sunt prea multe! – şi pe astea le vei <scăpa> cu greu, după interogatorii şi cafteală, fiindcă ei te vor ancheta în permanență. Dar tu să o ţii pe a ta: oamenii lor ţi-au dat mâncare, haine, informaţii şi adăpost. Povestea trebuie să fie extrem de simplă şi de credibilă. Să nu vorbeşti mult şi să nu le spui nimic complicat, fiindcă te vor prinde cu minciuna şi o vor lua de la capăt! E de ajuns să dai un singur om de-al nostru şi se alege praful de întreaga organizaţie: ajungem în faţa plutonului de execuţie sau înfundăm puşcăriile pe viaţă, și asta înseamnă tot moarte.
Vedeţi dumneavoastră, noi ştiam că dacă dădeam numele unor colaboratori ai autorităţilor, Securitatea, care nu avea încredere în propriii turnători şi trădători, i-ar fi umflat şi pe aceştia şi i-ar fi supus anchetelor. Măcar am fi reuşit să mai scoatem din joc nişte pioni inamici.
Tot colonelul Uţă ne-a învăţat ca în cea de-a zecea, a unsprezecea sau a doisprezecea zi după capturare, să cădem „la învoială” cu Securitatea şi să minţim că suntem gata să divulgăm locaţia exactă a grupului. În perioada indicată, atât pe timp de zi cât şi de noapte, restul partizanilor urmau să aştepte, într-un loc propice unei lupte purtate în minoritate numerică, trupele călăuzite de „trădător”. Prin organizarea unei astfel de ambuscade, scopul nostru principal nu era eliberarea ortacului, aşa ceva ar fi fost aproape imposibil, ci tocmai împuşcarea fratelui nostru de arme, pentru a-l izbăvi de torturile Securităţii şi de primejdia de a turna!
– Fiecare dintre voi trebuie să-şi aleagă un loc strategic în munţi. Veniţi şi ne spuneţi: <Ăsta-i locul unde vreau să mor>. Atenţie: punctul acela trebuie astfel ales, încât să nu existe nici măcar 1% şanse să scapi cu viaţă! Acolo trebuie să existe o unică posibilitate: anume ca doi sau trei prieteni să te poată împuşca fără probleme şi să se poată retrage într-o deplină siguranţă – ne îndruma Ion Uţă.
Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră v-aţi ales o astfel de locaţie?
Nicolae Ciurică: Da, iar rigorile stabilite de colonel au fost păstrate cu sfinţenie şi după moartea acestuia. Dragul meu, eu cred că alesesem cel mai bun loc în care să mor de mâna prietenilor – se afla pe Cheile Corcoaiei, la aproximativ 70 de kilometri de Herculane. Undeva sus, sprijinit de stânci, exista un podeţ cu o lungime de trei-patru metri, pe sub care se buluceau puhoaiele Cernei. Acolo, spune o legendă, viteazul Iovan Iorgovan ar fi ucis un balaur. Și acum zona a rămas aproape la fel de sălbatică, deşi podul a fost înnoit şi dotat cu balustradă. Însă la începutul anilor '50 bârnele erau paradite iar puntea avea o lăţime de cel mult doi metri. Dedesubt, apa era într-atât de adâncă, încât nu puteai desluşi bolovanii de pe fund.
Am ales acest loc încă din '48, pe când colaboram intens cu grupul, şi i l-am indicat colonelului Ion Uță.
– Bravo, mă Niculae. Ai găsit cel mai bun loc!, m-a felicitat.
Ca să răzbată până la podeţ, securiştii ar fi fost nevoiţi să se deplaseze nu mai puţin de un kilometru şi jumătate pe o porţiune foarte îngustă – într-o parte se înălţau stânci şi mărăcinişuri, în cealaltă se revărsau apele Cernei. Pe acolo putea înainta doar un singur om cu un cal ținut de dârlog, dar un grup trebuia să se răsfire şi să meargă în şir indian, ceea ce ne şi doream. Unul sau doi trăgători m-ar fi lichidat fără nici cea mai mică problemă, reuşind să provoace pierderi semnificative trupelor de Securitate. Asta ar fi fost ideal.
Citește AICI întregul interviu.
