Doctrinele dezamăgirii

“Creșterea libertății în formă va fi urmată de o scădere a libertății în fapt” (Individul împotriva Statului – Herbert Spencer)

Istoria ne expune prin basme vitejești și povești eroice, cum că societatea umană se dezvoltă în cicluri ascendente, marcată de evenimente sângeroase și adesea inutile. Uneori însă evoluția nu mai este decât un etalon al temporalității atunci când societatea, în dorința de schimbări miraculoase îi da calului să mănânce jăratec. De pe urma multor jăratecuri care au pârjolit lumea asta în diferite momente istorice, societatea a involuat, rostogolindu-se pe pantă descendență, în teroare, obscurantism și suferință. Idealuri mărețe au eșuat uneori în deznodăminte dramatice. A fost necesar ca știința diplomației să se rafineze și să devină mai sofisticată pentru a impune schimbările altfel decât prin război ori prin revoluții comune, astfel încât să se evite capcanele malthusiane ale controlului și selecției populației drept sacrificii necesare evoluției umanității.    

Și totuși schimbările în ordinea lucrurilor sunt necesare atunci când obișnuințele devin anacronice, retrograde ori disfuncționale. Adaptarea la schimbări sociale și la nou este un factor de supraviețuire, atât individual cât și de grup. Ingineriile sociale ale schimbării se petrec în cercuri concentrice, așa cum arunci o piatră într-o baltă, undele concentrice ajung să cuprindă în final tot lacul. Valurile schimbării pot ridica societatea pe piscuri, dar o pot și cufunda în adâncuri. Inițial ideile filosofice ale schimbărilor sociale sunt prezentate drept teorii, ca apoi ele să devină concepte, iar în final, pentru a fi puse în practică, devin constituente de doctrine. Doctrinele sunt manuale cu instrucțiuni de punere în practică a conceptelor și structurilor de idei pentru aplicarea schimbărilor sociale. Aceasta este praxiologia prin care societățile umane se transformă.

Doctrinele sunt portavoce atât ale religiilor, cât și ale politicii și, ca extensie ale ambelor, se reflectă și în doctrinele juridice, ambele domenii fiind confluente și influente în menținerea stabilității sociale prin axioma Statul și Biserica, catheismul evanghelic pentru biserică și manifestul politic în organizarea statală. Corpul axiomelor și a dogmelor cuprinse în doctrine sunt imuabile și nu pot suferi modificări sau adaptări, îndoieli ori discuții. Doctrina este legea care se aplică fără echivoc. Construcția sistemelor sociale are la baza lor doctrine fără de care Statul nu poate exista. Caracterul categoric și indestructibil al doctrinelor face ca acestea să fie mecanisme de aplicare ale totalitarismului de orice natură ar fi el. Totalitarismul cu sens de universalitate a fost și este în continuare dezideratul fiecărei doctrine ce are caracter de absolut exhaustiv, majoritatea doctrinelor având acestă caracteristică.    

Istoria doctrinelor a apărut odată cu adoptarea creștinismului de către Roma antică, moment ce a marcat apusul imperiului și creștinizarea Europei. Creștinizarea a adus odată cu ea și lunga perioadă de obscurantism și fanatism religios a evului mediu și totodată de supunere totală a maselor prin dogmele impuse de credință. Au apărut ulterior și reacții la dogma catheistă, reacții “eretice” care prin doctrine oponente în cadrul aceluiași concept religios au dus odată cu reformele lui Martin Luther, promovate prin doctrina “Theologia Germanică”, la apariția lutheranismului. Alte forme de biserici protestante s-au departajat ulterior de la dogma rigidă impusă de către biserica romano-catolică, cum ar fi biserica Anglicană sau bisericile liber-cugetătoare din țările de jos, precum și segmente sectante ca Baptismul, Calvinismul, Metodismul, Prezbiterianismul, Adventismul și altele, toate cu doctrinele lor proprii, mai mult sau mai puțin asemănătoare.  

În Anglia, Thomas Morus se opune categoric reformelor propuse de către Luther. Morus publică lucrarea sa “Utopia”, un protocomunism inspirat de un personaj fictiv pe numele de Raphael Hythloday. Umanistul Thomas Morus s-a opus tiraniei și corupției regalității în favoarea unei societăți imaginare, totalitar perfecte, bazată pe ordine și disciplină mai mult decât pe libertate. Un gânditor renascentist, Morus revizitează și reactualizează conceptele clasice ale societății perfecte din “Republica” lui Platon și ”Politica” lui Aristotel, cu eleganța retorică a epidictelor lui Cicero și Quintilian. Utopia va deveni o dogmă care va sta la baza altor doctrine totalitare promițătoare ale unei societăți ideale și comunități perfecte, cum ar fi republica solară a lui Tommaso Campanella și mai târziu utopia conceptelor marxiste, la care unii se mai închină și astăzi sau fac prozelitism pentru noile epifanii ale marxismului.

Dacă doctrinele teologice promit absolutul ideatic din perspectiva eshatologică a mântuirii, doctrinele politice ademenesc prin paradisul terestru cu de toate pentru toți. În ambele cazuri biletul de acces în arena plăcerilor și a îndestulării constă în supunere și adeziune la dogmă. Modelele de conduită a supunerii impuse de către religie și de către politicile sociale reglementează controlul asupra minților supușilor. Profesorul de doctrinologie politică, Anton Carpinschi, structurează formele de îndoctrinare pe nivele ontologice, epistemice, axiologice și praxiologice. Doctrinele politice extremiste și ideologiile idolatriste, precum doctrina fascistă, nazistă, franchistă, marxistă, maoistă ori stalinistă, cât și alte forme de totalitarism ideologic, sunt aplicate prin teroarea dictaturii. Societățile democratice nu apelează la doctrine ci la principii ideologice. Într-o societate democrată dialogul este deschis, astfel în cadrul unei societăți liberale coexistă diferite orientări ce conviețuiesc fără ca tensiunile sociale să tulbure ordinea socială.  

În antipodul doctrinelor totalitare se află anarhismul. Anarhismul este o doctrină aparte în contextul politicilor sociale. Pentru unii anarhismul pare a fi soluția eliberatoare de opresiuni și opreliști de tot felul. O negare totală a autorității statale și anularea oricărei forme de control asupra individului și a responsabilizării sale civice. Individualismul pragmatic și suveranitatea personală a individului sunt elementele ce caracterizează doctrina anarhiștilor. Doctrina anarhistă își dorește abolirea statului, armatei, a poliției și a bisericii, desființarea proprietății private și a principiului redistribuirii de capital, egalitarismul în defavoarea concurenței oneste, eradicarea supremației omului alb, abolirea valorilor tradițional conservatoare, a culturii și a umanismului. Anarhismul îmbracă mai multe forme pe un spectru larg de culori și se poziționează atât în extrema dreaptă, cât și în cea stângă. Anarhismul se manifestă revoluționar și vindicativ, ca o îmbufnare furibundă cu acțiuni rebele de respingere și distrugere. Îl putem identifica în forme precum: anarhism comunist sau colectivist, libertarianism de stânga sau de dreapta, anarhism insurecțional, anarho-transumanism, anarhism ecologist sau ”verde”, activismul libertăților amorale, feminismul dus la extrem, ca și toate celelalte forme de activism manifest împotriva rasismului, homofobiei și a xenofobiei.  

Vă par familiare elementele caracteristice ale acestei succinte descrieri a doctrinelor anarhismului? Vedeți asemănări izbitoare ale acestor atitudini rebele și reacționare cu tendințele promovate de către activiștii progresiști ai vremurilor noastre? Nu despre asta este vorba în mișcările sociale BLM, ANTIFA, LGBT…QIA+++, “Cancel Culture”, Renew Europe și Reset America? Nu se aseamănă flagrant anihilarea oponenților cu ostracizarea prin cenzură online și “safety-ismul” din social media, impunerea limbajului corect politic și anularea dreptului la liberă opinie și exprimare? Oare nu este evident că intimidarea, amenințarea și discreditarea clasei oponente se regăsesc în retorica incriminării celor cu opinii și apartenențe diferite? Cum se face că îngenuncherea clasei albe dominante (White Collars) se poate identifica cu impunerea asumării unui păcat colonial de către cei care nu au avut nimic în comun cu această oroare a umanității? Militantismul etnic nu se colează pe militantismul sionist, cât și cel pro-islamist? “Fraternitatea Internațională Revoluționară”, teza lui Mihail Bakunin, întemeietorul anarhismului modern, nu este cam același lucru cu politica actuală a globalizării? Doctrina diversității prin uniformizare nu se aseamănă oare cu doctrina anarhistă a segregării? Sunt toate acestea doar simple coincidențe? Suntem îndreptățiți prin urmare să vorbim de un anarhism progresist sau că acest progresism este curată anarhie?  

Mulți analiști politici identifică mișcările sociale actuale, promovate de organizații non statale, dar partizan susținute și impuse de către structurile statale, că ar fi o formă de neomarxism. În perioada mea de studii la “The New School For Social Research” din New York, cunoscută astăzi drept instituția universitară lider promotoare a filosofiei critice și a progresismului socialist, mi-a căzut în mâna cartea lui Antonio Negri, “Marx beyond Marx – Lessons on the Grundrisse” sau tălmăcit, “Marx după Marx – Temelia fisurilor”. Negri, un marxist spinozian, este în sine un teoretician, dar și activist totodată, al anarhismului de extremă stângă, partener în discuții filosofic revoluționare cu Derrida, Foucault și Deleuze în crâșmele subversive pariziene din suburbia Malakoff. Filosofia radicală a lui Antonio Negri propune ca soluție sigură pentru victorie insurecția prin infiltrarea gradual sistemică a conceptelor revoluționare în chiar inima sistemului statal, al mass-mediei, cât și în campusurile universitare. Planul său teoretic pus în practică se pare că a dat roadele pe care le vedem astăzi.    

Trăim fără îndoială o epocă furtunoasă, în care apele sunt tulburate de schimbări și modificări de paradigme ale căror efecte pe timp lung cu greu le putem preconiza. Postmodernismul se dezlănțuie în forme dominate de radicalism și extremism. Se produce reactivarea luptei de clasă, așa cum a mai fost făcută și în trecut, cu suportul celor lipsiți de clasă, de discernământ al propriei identități, de microcefali simpatizanți ai turbulențelor sociale doar fiindcă așa e în “trend”, o masă amorfă, preponderent naivă și idealistă, a unei minorități imaginar frustrate și văduvite de drepturi imaginare. Teoriile au devenit ideologii și acum sunt puse în practică de, aparent, o nouă doctrină, o doctrină mai utopică și mai ipocrită decât toate doctrinele cunoscute de până acum: Doctrina totalitarismului minoritar, o diversiune prin diversitate și care, dacă va fi lăsată să-și facă mendrele, va duce spre o dictatură a mutanților.    

O abordare ontologică a doctrinelor, fie ele religioase, politice ori sociale, poate lesne evidenția eșuarea acestora pe malurile nisipurilor mișcătoare ale incertitudinilor și, mai ales, ale dezamăgirilor.  

Pictor, grafician și ilustrator, Daniel Ionescu - Dion, stabilit în Statele Unite, a obținut numeroase premii internaționale, a deschis 15 expoziții personale internaționale și a participat la 15 expoziții internaționale. Din 1987, Daniel Ionescu - Dion s-a stabilit la New York, unde a început o susținută colaborare cu "The New York Times", "Time Magazine", "Newsday", "Village Voice", "New Observations" și alte publicații americane. În publicistică a debutat în 1983 cu articole în revista “Viața Studențească”. În America, pentru o scurtă perioadă (1989), a fost redactor colaborator la Europa Liberă (Washington DC), pregătind o rubrică săptămânală de artă. A scris articole pentru presa emigrației române:  “Lumea Liberă”, “Zig Zag” și “Universul”. De asemenea, a publicat articole de critică muzicală și de artă vizuală în revistele: “Musical Report”, Art&Roll”, “Cotidianul”, Dilema veche” și “Sunete”. Pentru mai multe detalii, accesați acest LINK.