Țara bolnavilor cu experiență

La Unitatea de Primiri Urgențe ajunge o ambulanță cu zgomot. Din ea coboară pe o targă un bătrân care strigă de durere. Își mișcă, de aceea, mâinile și picioarele în mod haotic, aflându-se într-o vizibilă stare de panică. Pe fondul agitației îi cade plosca și strigă. Personalul medical care îl însoțește nu găsește altceva mai bun de făcut pentru a-l liniști decât să strige la el să nu-l mai doară. Ca și cum suferința ar înceta dacă strigi la ea... Pe o bancă, la câțiva metri mai departe, o copilă privește scena și spune, ca pentru ea: “Eu o să mă internez în spital numai dacă o să fiu în comă...”

Scena se repetă cel puțin zilnic în fiecare spital din țară. Personalul medical nu are antrenamentul comunicării cu bolnavii și nici nu are timp de așa ceva, în condițiile în care sunt sute de Unități de Primiri Urgențe în România unde un singur medic duce, de unul singur, greul a zeci de ore în care trebuie să lupte cu boala, știind că minutele și secundele pot face diferența între viață și moarte. Și nici pe acela nu-l consiliază vreun psiholog la finalul turelor de câte 48 de ore, ca să-și păstreze moralul ridicat și psihicul în formă. Situația medicinei românești e una cruntă. Din toate punctele de vedere. Sunt spitale care nu au aparatură, sunt spitale care au aparatură, dar nu au medici și sunt spitale care au și aparatură, și medici, dar nu au exercițiul de a lucra împreună cu pacientul la vindecarea lui. Și atunci teoriile acelea lungi despre faptul că românii nu sunt destul de educați pentru a merge la medic în timp util, ca să nu se trezească prea târziu cu vreo tumoră de mărimea unui fetus în luna a patra încep să piardă din justificare.

Prevenția și mersul din timp la medic ar putea fi, realmente, căi importante pentru scăderea mortalității în România. Dar cine să meargă la medic pentru o verificare de rutină, în condițiile în care știi că vei fi tratat în spitalele de stat cu această lipsă teribilă de empatie? Că nimeni nu îți înțelege durerea, nimănui nu-i pasă de ea și, la o adică, ești și certat pentru faptul că te doare? România este țara în care se moare de la infecții banale și e țara în care bolnavii psihic umblă liber pe străzi fără tratament. De ce se întâmplă asta? Tocmai pe fondul unei evitări constante a contactului cu medicul, care te va certa dacă nu te simți bine sau te va trata de sus, ca un Dumnezeu căruia ar trebui să-i datorezi totul. Deși medicina e o vocație, care presupune, în esență, asumarea faptului că rolul medicului pe lume e să facă oamenii bine, indiferent de timp și costuri. Vindecarea nu e o opțiune, ci o obligație a medicului, care, teoretic, ar trebui să privească ca pe o provocare fiecare pacient care îi iese în cale.

România a devenit, astfel, țara bolnavilor cu experiență. Care știu să se trateze singuri, luând antibiotice la fiecare răceală, care se îndoapă cu tot felul de calmante, în funcție de reclamele pe care le văd la televizor și care ajung fie să moară la prima infecție mai puternică, fie să dea altora în cap pe stradă, pe fondul vreunei halucinații sau a unui episod de isterie.