Unitas (ce ține împreună o societate)

Mă uit la televiziunile norvegiene online și urmăresc, dincolo de imagini, comentariile. Între noi fie vorba, cunoscător de germană, norvegiana nu este chiar atât de complicată pe cât pare. Bine, nu este olandeza, de pildă, care este un dialect nemțesc cu acte în regulă. În orice caz, ascult cu atenție ce spun unii și alții despre rolul unui rege care, trăgând linia, a domnit relativ puțin, doar din 1991, dar care, iată, lasă în urma lui o națiune în cel mai nobil și mai curat sens al cuvântului. Un om care nu a antagonizat, nu a polarizat, nu a dezbinat. Poate că maturitatea unității se vede tocmai aici: sus de tot, dacă proiectăm ierarhic, trebuie să existe o conștiință suficient de matură, de bine educată pentru rolul său încât să nu profite de fisuri, de nervi, de spaime, de jumătățile care se urăsc. Care nu trebuie să demonstreze zilnic că există, tocmai pentru că știe foarte bine de ce există.

Și aici începe oftatul republicanului din mine. Nu după coroană, nu după dinastii și nici după vreun salvator providențial care să vină călare peste instituțiile democrației. Ci după figura aceea publică, greu de prins juridic, că nu este prevăzută în Constituție, care nu adună putere, ci oameni. Cineva care nu profită de fisurile unei societăți, nu își inventează dușmani și nu trăiește din febra celorlalți. Poate că sunt eu nițel melancolic, dar dihonia asta din sânul nostru este un cancer care roade până la os, până la belciugul sicriului. O aciditate care atacă tot ce atinge: încrederea, buna-credință, gestul simplu, bucuria celuilalt, instituțiile, până și cuvintele. Totul se corodează, totul se varsă din forma lui. Și atunci nu mai știm să stăm împreună decât împotriva cuiva.

Nici măcar antiteza romantică nu mai funcționează, cea despre care am scris în comentariile literare de la școală, pe vremuri, aceea în care Baiazid îl ajuta, fără să vrea, pe Mircea să fie Mircea sau, alt exemplu canonic, în Apus de soare, unde figura lui Ștefan cel Mare copleșește adunătura de boieri trădători precum Ioan Botezătorul jalnica familie a lui Irod. Tehnic vorbind, acolo se întâlneau două identități deja formate. La noi, identitatea se produce abia și doar prin adversar. Nu mai știm cine suntem decât după ce aflăm împotriva cui suntem. Autodefinirea prin adversitate arată și nivelul jalnic la care ne aflăm. În caz ideal, o comunitate matură se poate autodeclina pe sine fără să aibă nevoie, pentru fiecare propoziție, de cineva pe care să-l urască.

Așa putem înțelege poate mai bine și ce înseamnă Putin în societatea rusească: cel care se luptă cu Occidentul. Restul devine aproape secundar. Nu mai contează nici măcar contradicția banală că rusul care denunță Vestul este înconjurat, mai ales când își permite produse high-end, de tehnologie, standarde și obiecte venite tocmai de acolo. Adversarul nu mai descrie realitatea. Îți furnizează identitatea. Iar Biserica devine atașul acestei identități de conflict: îi furnizează limbajul sacru, memoria, martirii, binecuvântarea și sentimentul că adversitatea nu este doar politică, ci și metafizică. O nebunie care, accelerând, va face impactul cu zidul și mai mortal. Sic!

Iar tăvălugul acesta este grăbit, paradoxal, chiar de oameni ai credinței. De ierarhi care, în loc să păstorească, ajung să administreze sacramental galerii. Nu mai țin lucrurile împreună, ci le împing, uneori aproape fără să-și dea seama, spre aceeași logică de tabără. Și asta doare mai mult decât propaganda însăși, pentru că vine din locul de unde te-ai aștepta la măsură, la răbdare, la refuzul de a transforma Biserica într-o peluză cu icoane.

În orice caz, rolul acesta integrator nu îl joacă nici Patriarhul. Marele Alb este, din acest punct de vedere, Marele Absent. Îl vedem la ceremonii, în fotografii, în ordinea instituției pe care o conduce, dar aproape deloc în locul acela simbolic în care o societate rănită ar avea nevoie să audă o voce care nu cere nimic pentru sine și nu contabilizează tabere. Și, dacă mă uit bine în jur, nici nu văd pe altcineva. Poate că aici se vede, de fapt, starea clinică a unei societăți alienate: nu doar că oamenii nu mai au încredere unii în alții, ci nici nu mai există aproape nimeni capabil să ocupe, fără profit propriu, locul simbolic al unității. Președintele nu reușește, Patriarhul nu o face, elitele publice sunt fragmentate. Și atunci rămânem la cheremul jocurilor cu adevărat de putere ale partidelor, după cum sufletele noastre plutesc în globul nefermecat al unor iluzioniști religioși de tip Streza, Calistrat sau mai știu eu cine. Un banc de pești care își spun între ei bancuri despre pescar.

De aceea, privind Norvegia zilelor acestea, nu mă întreb dacă România ar avea nevoie de rege. Nu cred și nici nu văd cu cine, oricât entuziasm s-ar strânge astăzi în jurul lui Nicolae. Mă întreb însă cine ne mai poate spune, fără să ni se pară imediat că urmează o șmecherie, o campanie electorală, un sondaj, o diversiune sau o tentativă de capturare a sufletelor: bună ziua, popor! Atât. Fără „treziți-vă!”. Fără dușmani. Fără salvare. Bună ziua, popor!...

Doxa!