Haiducul anti-sovietic Ion Gălescu lupta cu crucea la gât (altfel despre Independență)

Ne alăturăm și noi felicitărilor la adresa celor care au apropiat și au proclamat Independența R.Moldova, ca primă fază a tranziției spre marea perspectivă națională.

Dar să nu uităm și de cei care și-au consacrat viața și tinerețea în luptă cu marele colos imperial, pentru Reîntregirea pe care o jinduiau ei cu arma în mâini.

De aceea, pornim rubrica în serial „Altfel despre independență”.

---

Astăzi, 27 august 2026, Ion Gălescu ar fi împlinit 100 de ani. 

A murit acum 9 ani, la casa sa din Gălești, în uitare și nepăsare din partea autorităților. Doar o cruce largă aflăm astăzi înfiptă de urmași, la asfințitul său.

A fost ultimul luptător al Rezistenței Armate Antisovietice, care a putut fi găsit în viață, în timpul investigațiilor mele despre acea Mișcare.

Nu demult, în adânci arhive securiste, am găsit un set de poze (un album structurat), întitulat rusește „Antisovietskie bandî v Moldove” (ro: Bandele antisovietice din Moldova) din anii 40-50 ai secolului XX. Printre toate grupările de rezistență din Basarabia anilor aceia, aflăm și gruparea lui Ion Gălescu.

”Armata din Pădure”. O scurtă introducere în subiect 

Atrocitățile regimului sovietic de ocupație în anii postbelici ai secolului trecut în Basarabia, i-au determinat pe mai mulți neînfricați ai vremii să se opună cu arma împotriva statului criminal. 

La îngemănarea codrilor Străşenilor, Orheiului şi Călăraşilor, s-a constituit Organizația clandestină de rezistență ”Armata din Pădure”, din care făceau parte zeci de persoane. Partizanii activau în zona satelor Recea, Zubrești, Găleşti, Tătărăști, Greblești, Cobâlca (astăzi: Codreanca) Ţigăneşti, Chirianca, Voinova etc. 

„Armata” a activat simțitor timp de 10 ani, din momentul reintrării trupelor sovietice, până în anul 1954. Iar unii luptători rămași în libertate după desființarea organizației au ținut Securitatea în șah prin zona cu pricina, până pe la începutul anilor 60. Un grup de 10-15 luptători activau permanent, direct din pădurile denumite Larga, Lopatna, Hudoc, Lunca etc. Securitatea confirmă mai multe ciocniri armate cu această grupare. Între altele, amintește și de ciocnirea din august 1953, în zona Voinova, în care a murit un securist și a fost rănit la picior Ion Gălescu, comandant al unui grup de luptă. 

Printre luptătorii activi din pădure se numărau Gavril Andronache și Sergiu Voinovan din Zubrești, Fănase Magari, Spiridon Magari, Filip Magari, Nicolae Cheptene din Recea, Mina Cogan, soții Gavril și Efimia Botnari din Greblești, Mihai Ninica din Teleșeu, soții Gheorghe și Olga Focșa din Tătărești etc. 

Mai mulți dintre aceștia au căzut pe câmpul de bătălie, în încăierări fierbinți cu trupele regulate ale Securității. Alți zeci de membri ai organizației au fost capturați și condamnați la moarte sau trimiși pentru ani foarte mulți în pușcăriile sovietice. 

Îl căutasem vreo câțiva ani, iar el m-a găsit într-o zi

Spre marele meu regret, după vreo câțiva ani de muncă activă prin dosare, n-am bănuit că ar mai putea fi în viață cineva dintre combatanți. Dar imediat după apariția articolului subsemnatului, ”Eroi falși, eroi adevărați”, din ziarul Jurnal de Chișinău, la redacție au intrat doi cetățeni. Neașteptat, ei au declarat în fața redactorului-șef al ziarului, Rodica Mahu: 

– Dumneavoastră scrieți că tatăl nostru este erou, dar să știți că el n-a murit, trăiește! Are 90 de ani. 

Erau Constantin și Vitalie, feciorii lui Ion Gălescu.

Așadar, am plecat a doua zi la Gălești. L-am vizitat la gospodăria sa modestă, dar muncitoare. 

Credeam că voi găsi un moșneag strivit de cele nouă decenii ale sale, unul țintuit la pat și care nu-și mai aduce aminte de anii săi depărtați. Dar am rămas profund surprins. 

După poarta de metal a gospodăriei, mă aștepta un bătrânel plin de vigoare, cu pași siguri, chiar puțin grăbiți, care îmi strânge palma cu destulă tărie, deși afectat puțin de tremurul ”Parkinson”. 

Fără să-l întreb ceva, a dat curs vocii încă bătăioase, pe un ton de-a binelea familial: 

– Gheorghe, am citit articolul tău și vreau să-ți spun că nici astăzi n-am încetat lupta cu comunismul. Atât cât există neamul nostru românesc și cât mai trăim pe acest pământ, vom căuta să nu cedăm în fața bestiei de la Răsărit..!

Începe să povestească energic despre lupta sa din codrii neamului și din gulagul fioros de 17 ani în pușcărie specială (katorga), din care a evadat de trei(!!!) ori. 

Alături de el, povestește și soția sa Ana, cu 7 ani mai tânără, prietenă devotată, omul de legătură și bucătăreasa partizanilor. 

La un moment, au acceptat să urce în mașina noastră pentru a ne arăta locul luptelor. Acolo, au improvizat poziții de luptă după copaci, pentru interviul video (vezi în fotografia de mai jos).

Moartea vine de la Răsărit

În cele ce urmează redau, cu o ușoară adaptare lingvistică, doar o parte a dialogului nostru care a durat două zile, apoi și mai târziu. 

– Ce v-a determinat pe dumneavoastră, oameni simpli și nepregătiți pentru războaie, să puneți mâna pe arme întâmplătoare și să porniți la luptă contra colosului sovietic, pe care nici Germania nu l-a putut învinge? Dimpotrivă, Stalin ocupase o jumătate de Europa și conducea o jumătate de lume…

– Bolșevicii erau niște bandiți sovietici de care se temea lumea. Au ocupat Basarabia noastră, pământul nostru românesc. Iar eu am așa o simțire la inimă, o credința a Dreptății – să nu mă dau bătut. Și prietenii mei din pădure, zubreștenii Sergiu Voinovan și Gavril Andronache, cei din Recea, Greblești, Tătărești, Teleșeu, Drăsliceni și alții care i-am avut alături în bătălia cu lepra cea bolșevică au avut în inimile lor aceiași pornire a dreptății și libertății. 

Dar cum altfel? 

Regimul lui Stalin, prin miliție și slugoii de prin părțile locului, au luat de la casele lor copii, femei, bătrâni, gospodari de tot felul și i-au dus sub pușcă în Siberia. 

Multe suflete au rămas să zacă pe pământurile celea străine, în morminte necunoscute și fără îngropare creștină. 

Cum să te împaci cu așa ceva? Iar aici bandiții sovietici își băteau joc de oamenii din colhoz. Miliția aresta, bătea și împușca lume pe cât își dorea. 

Nu puteam noi să privim pasivi la asemenea fapte groaznice ale ucigașilor de la răsărit.

– Erați conștienți că mergeți de fapt la moarte? 

– Știam că pe fiecare dintre noi moartea ne păștea la fiecare pas. A și demonstrat-o baba cu coasa. 

Primul a căzut Nicolae Cheptene din Recea. În primăvara anului 1950, el împreună cu Scridon Magari au fost atacați de o haită de securiști, chiar în dimineața Paștelui Blajinilor. Intraseră în sat ca să-și pomenească părinții. Tatăl lui Scridon dispăruse recent în pușcăria sovietică, după ce fusese arestat pentru neplata unei părți a impozitelor. Nu l-a mai văzut nimeni de atunci... 

Scridon și Nicolae se întorceau dimineața devreme în pădurea Lopatna, unde aveam baza noastră de partizani. Lângă Greblești însă au fost atacați de vreo zece securiști înarmați. Au tras pe neașteptate, din ambuscadă, dar băieții noștri au ripostat și au reușit să se îndepărteze. 

În schimbul de focuri Nicolae a căzut sub gloanțele securiste. Scridon a fost capturat în satul Chirianca și a fost condamnat la moarte de tribunalul Moscovei. 

Acesta a fost primul semnal dinspre moartea care ne pândea. 

Până la întâmplarea povestită, prin anul 1947, în pădurea Ghirești dintre satele Recea, Zubrești și Tătărești, fusese rănit Gavril Andronache. L-a pus pe picioare, clandestin, medicul recean Sidor Dulgheru, pe cinstea căruia puteam să ne bazăm oricând.

Ulterior, și alți băieți de ai noștri au plecat la Domnul omorâți de focul sovieticilor. Însumi eu am fost rănit la picior într-o luptă ce am purtat-o în pădurea Voinovei. (Ridică pantalonul piciorului drept și îmi arată urma unei răni avute cu zeci de ani în urmă.) 

Dar lasă că le-am scurs și noi destul sânge bolșevicilor, mai adaugă luptătorul.

(Nota autorului: Arhivele Securității atestă că, în luna februarie 1950, Nicolae Cheptene și Spiridon Magari, în cadrul unui grup de răzbunători, l-au executat prin împușcare pe fostul primar sovietic din Recea, Vasile Cheptene, care a ticluit listele și a trimis lume nevinovată în Siberia. La acest subiect vom reveni cu amănunte în alt material.)

Să trăiască partizanii, până vin americanii! 

– În timp ce americanii la acel moment câștigau războiul din Coreea, speranța noastră era la un război al SUA cu URSS, continuă Ion Gălescu. 

Ne pregăteam serios de o mare bătălie cu sovieticii. În fiecare sat aveam plutoanele noastre de combatanți, pentru asigurarea cu oameni și arme. 

Armele le confiscam de la paznicii de prin colhozuri, care nu doreau să se dea cu noi, sau din alte părți. Așteptam ca America și Anglia să ajungă și pe la noi și atunci, într-o oră-două, să fim gata cu armata noastră pentru lupta finală împotriva ocupanților de la Răsărit….

– Când ați luat decizia să puneți mâna pe armă și să vă înfruntați oponentul?

– Cred că m-a ținut gândul aceasta întotdeauna. Dar prima confruntare cu soldații sovietici am avut-o chiar după așa zisa lor ”eliberare”, care a fost de fapt o altă ocupație a Basarabiei noastre române. 

Când aceștia ajunseră în sat, prin august-septembrie 1944, au și început teroarea la stânga și la dreapta, luând bărbații la front și amenințând cu împușcarea. M-au prins și pe mine. 

Au aflat că am arme, pe care le-am găsit pe locul bătăliei dintre români și ruși, pe șesul Bâcului, spre Vorniceni. M-au închis în beciul fostei primării din sat. 

M-a pârât cineva, dar eu n-am recunoscut posesia de arme, pe care apoi le-am folosit în lupta mea contra bolșevicilor. 

După mai multe zile sau poate săptămâni în beciul Securității, am observat că o piatră lângă gaura de aer stă mai slab ca altele. Am săpat în jurul ei și a cedat. Am prins momentul – auzii că santinela a cerut o țigară de la cineva, cu cuvintele ”Serioja, dai zakuriti” (ro: Serioja, dă-mi ceva de fumat). 

Am țâșnit din închisoarea sovietică, ca să nu mă mai întorc la ea nici o dată. Eh-ei, după ce mai apoi i-am ”gâdilit” pe sovietici vreo câțiva ani la rând, în 1954 m-au prins și mi-au dat atâția ani de lagăr, că închisoarea din 1944 îmi părea floare la ureche. M-au ținut închis și silit la munci grele 17 ani și două luni. 

Dar să știi, Gheorghe, că și din lagărele siberiene eu am evadat de trei ori. Chiar dacă m-au prins de fiecare dată și îmi mai adăugau la termenul din sentința inițială, nu m-am lăsat nici acolo. 

– Prin dosarele Dumneavoastră din profundele arhive securiste se scrie că închisoarea cea din 1944 ar fi pentru moarte de om. Apoi, Dumneavoastră le ziceți bolșevicilor ”bandiți sovietici”, pe când dosarele lor tocmai vă numesc pe Dumneavoastră ”bandiți”, la tot pasul…

– Faptele vorbesc de la sine, deci trebuie să deschidă ochii fiecare rătăcit. 

Cine a făcut teroarea prin satele bietei noastre Basarabii române? 

Cine a smuls copii, femei, bătrâni în plină noapte din culcușurile lor calde și i-a dus în Siberii de gheață? 

Cine a despărțit bărbații de familii și i-a trimis la moarte în lagărele Gulagului? Știți bine că nu eu am făcut-o! 

Tocmai aceste crime se numesc ”banditism de stat”. Iar faptul că ei arătau cu degetul la alții, inclusiv la noi, ca în povestea cu hoțul, care strigă ”Prindeți hoțul!”, însemna ascunderea de crimele lor adevărate. 

Numai slugoii bolșevicilor au crezut în baliverne și au vehiculat povestea cu ”Gălescu, banditul”. Alții o mai poartă și astăzi, căci bolșevismul încă mai stă în mintea multora dintre cei pe care îi întâlnim. 

Zeci de ani de propagandă comunistă sovietică prin ziare, la radio, prin școli și prin alte forme de spălare a creierilor la ce crezi că au putut să aducă în capul unora, dacă nu la opinii mincinoase de tipul ”Gălescu, banditul”…

Cât privește ”moartea de om” chipurile comisă de mine, vreau să vă spun că aceasta a fost o invenție a mea, ca să scap mai ușor de cleștele sovietic, după ce le căzusem în mâini. Când m-au prins în vara lui 1954, și când mă purtau prin birourile anchetatorilor, eu le spuneam că am stat în pușcărie românească pentru omor. În acest caz securiștii au început a mă trata mai ușor ca pe alții. Să omori în regimul românesc era ceva de bine pentru sovietici. Eu le picasem în mâini pentru port de armă, deci mă aștepta pedeapsa cea mai grea.

– Și totuși, ați tras, căci altfel de ce ați pus mâna pe armă…?

– În august 1953, în pădurea Voinovei, eram vreo șapte băieți care ne întorceam dintr-o misiune din satul Vărzăreștii-Noi, unde aveam oamenii noștri. Aceștia ne-au aprovizionat cu cele necesare. 

La întoarcere, am mai trecut pe la conducerea colhozului, ca să ”stăm de vorbă”. Dar nu l-am găsit pe președintele Pavel Floca, un tiran al satului. 

Ne-am îndreptat spre baza din Lopatna. Securiștii ne-au atacat prin surprindere și a trebuit să ripostăm.

Eu purtam carabină cu țeava retezată, un pistol-automat marcă germană și un revolver ”Walter”, pe care le-am pus în aplicare, apărându-mă. De după tufari a apărut un securist gata să tragă în mine. 

Ce eram să fac? Am tras o rafală direct în capul acestuia, de l-am ciuruit la ochi să nu mai vină nepoftit pe la noi. Însă în această luptă, eu am fost rănit la picior și am pierdut pistolul, care-mi căzuse din teaca neînchisă.

(Notă: Din dosare, aflăm că acest împușcat de către Ion Gălescu era cetățeanul Stepan Culinca din Voinova, unul dintre ajutorii poliției sovietice, care în cadrul unui grup de securiști i-a atacat pe partizani. În birourile anchetei, Ion Gălescu n-a recunoscut că el ar fi autorul lichidării securistului și asta l-a salvat de la pedeapsa capitală.)

Codrul, pușca și nevasta

În timpul următoarei întrebări, intră în vorbă soția eroului, Ana Gălescu, luptătoare și ea, prietena de viață a eroului. Răspunde dânsa.

– O armată de bărbați înarmați trebuia cumva hrănită. Cum vă alimentați de la o luptă la alta?

– Făceam câte o oală mare de mâncare, din ce aveam. Ion și prietenii săi veneau, când exista toată siguranța că în sat nu se află securiști la pândă. 

Toți erau înarmați, dar niciunul nu ținea pușca la umăr, ci stau cu armele în mâini, gata de luptă. 

Dacă nu ajungea mâncare, haiducii erau primiți la alte case în satul nostru, sau în cele învecinate. 

De multe ori însă ei nu puteau ieși din pădure, din cauza multor ochi țintiți încolo. 

Atunci eu pregăteam mâncarea, o puneam în vreo legătură și plecam cu ea spre pădure, deși Securitatea mă urmărea și pe mine. O agățam în coroana unui copac știut doar de noi, după care ei veneau și luau mâncarea. 

(După ce am plecat la locurile din pădure, Ion și Ana ne-au arătat copacii care erau puncte intermediare pentru alimentarea partizanilor.)

Vorbește din nou Ion Gălescu:

– Dacă am fi trăit noi doar din plăcintele și borșul Anicăi mele, mult n-o duceam, căci Armata noastră era destul de mare. 

Mai aveam oamenii noștri printre lucrătorii și paznicii de la fermele colhozurilor, care ne dădeau ba un miel, ba un porc și chiar câte un vițel. 

La Gălești paznic la fermă era prietenul meu Vasile Gălescu. La Voinova ne primea Ștefan Barbă, la Vărzăreștii-Noi – Ion Amariei, iar la Tătărești ne aștepta Ionel Strugariu cu Vasile Voloc. 

Oameni asemănători aveam și la Recea, Cobâlca etc. 

Alteori înscenam câte un furt de magazine ale statului, unde oamenii noștri lucrau în calitate de paznici. 

Ne duceam noaptea la ei, beam pe loc câte o votcă, apoi luam ce ne trebuie. 

Ca să nu-i bănuiască nimeni pe cei rămași ”la post”, ne înțelegeam ca la urmă să-i legăm la mâini, de parcă i-ar fi atacat cineva. 

Apoi ieșeam afară, trăgeam o rafală de automat în sus, lângă magazine, ca să se audă în sat, și plecam. 

Așa am făcut la Vâprova, la Voinova, la Zubrești, la Vărzăreștii-Noi și încă pe undeva. 

Ulterior, justiția sovietică ne-a pus în cârcă toate episoadele acestea, denumindu-le ”furt din averea socialistă”.

Discuția cu Ion și Ana Gălescu, la care a aderat și feciorul lor, Vitalie, a durat destul de mult. 

O avem pe toată, dar n-o putem publica aici, în spațiu limitat. O vom reda-o în curând într-o carte, cu toate amănuntele ei.

Între timp, cele povestite le-am găsit și în versiunea instituțiilor de stat de atunci, Securitatea, Miliția, Justiția etc. 

Foarte interesante documente!

Activitatea acestor „stăpâni ai codrilor din părțile Strășenilor” figurează și în romanul meu actual „Veacul din constelație”, în curs de apariție.

Vă vom ține la curent.

Pentru că astăzi avem un prilej festiv, nu putem încheia această modestă relatare decât cu următoarele cuvinte:

Glorie eternă eroilor luptători contra ocupației sovietice!