Ciprian Mega (regie pe muchie)

Ciprian Mega are talentul să se joace cu nervii contemporanilor, reușind să-i isterizeze pe unii, să-i scoată din minți pe alții sau măcar să-i conducă, pașnic, la fiare vechi pe neatenți. Așa se face că omul lansează periodic informații, aluzii și zvonuri, unele foarte plauzibile, dar fără dovezi suficiente cât să închidă cercul. Prin asta țese o stare de tensiune permanentă, în care te aștepți să se spargă ceva, să explodeze, să bubuie. Personal, mie treaba asta nu-mi place și o consider păguboasă: ori e laie, ori bălaie. Zona gri a suspiciunii rezonabile, altfel legitimă în practica juridică, nu poate deveni nici sport al minții, nici exercițiu spiritual și cu atât mai puțin metodă de comunicare publică.

Am văzut și citit, ca mulți alții, despre tot felul de personaje elegant definite drept „controversate”: arhimandriți suceveni dansând la bară, stareți cu trecut languros și prezent filocalic și câte altele. Tot felul. Că pomeneam de Suceava, îmi aduc aminte că ierarhul locului, supranumit sugestiv Stalinic, a și anunțat că, pe tema homosexualității probabile a unor slujitori, Arhiepiscopia nu se va pronunța. Interesant, nu? Păi dacă este așa, cum să nu fie Mega mereu mega-actual? Dacă autoritatea bisericească refuză să lămurească lucrurile care îi privesc pe propriii slujitori, terenul rămas liber va fi ocupat inevitabil de zvon, de fotografia scoasă din sertar, de înregistrarea tăiată și de cel care spune că știe mai mult decât poate, vrea sau are voie să dovedească. Contrar oricărui calcul, tăcerea instituțională nu produce tăcere. Nu, nici vorbă! Produce piață pentru pronunțările altora.

Aici începe însă problema mai serioasă. Îl putem critica pe Mega pentru întreținerea suspiciunii, dar nu putem pretinde că suspiciunea apare prin generație spontanee. Opacitatea instituțională, regulile ca de Camorra și regia suspiciunii par să se combată, dar în realitate se hrănesc una pe alta. Una spune prea puțin, cealaltă sugerează prea mult, alții, una, unii, alta. Între ele rămâne credinciosul, care nu mai știe dacă asistă la o anchetă, la o telenovelă sau la bâlci. Și tocmai de aceea chestiunea nu mai este doar Ciprian Mega, ci ecosistemul care îl face posibil, credibil și mereu actual.

Paralela cu metoda Georgescu vine aproape de la sine: insinuarea ca al cincilea simț. Nu spui tot, nu dovedești tot, dar livrezi exact cât trebuie pentru ca publicul să continue singur ancheta, de preferință fără dosar și fără drept la replică, umflând, exagerând. Vechea tehnică a atmosferei încărcate, a informației lăsate cu coada afară, cât să te împiedici de ea, a propoziției care începe cu „se știe că” și se termină în mintea ascultătorului. Repet, nu îmi place treaba asta, ci doar constat persistența unei metode: compromiterea prin proximitate, prin jumătate de informație și mister administrat cu pipeta.

Resursele securistice, iată, nu par deloc epuizate, indiferent de vârsta protagoniștilor. Ce film!

PS Am scris cele de mai sus după ce am primit din mai multe părți reacții la nu știu ce înregistrare cu actualul patriarh, pe vremea când era mai tânăr. Cum nu am cont pe Telegram, mi-a rămas să comentez așa, principial. În orice caz, așa cum scriam și de ziua PF-ului, viitorul patriarh va avea o sarcină infinit mai anevoioasă.