Religia lui Georgescu (despre riscurile creștinismului)

Am primit o „botă-n gard” foarte bună de la un amic care, pretinde el (dar nu-l cred, la cum îl știu), n-a mers la Untold și l-a ratat mai ales pe Sadguru. Observația lui este simplă și, tocmai de aceea, serioasă: amestecarea sacrului cu religiosul și acestea cu creștinismul. Are dreptate. Diferența dintre religie și creștinism, de la teologia rusă până la Yannaras, nu este deloc una de vocabular. Creștinismul nu este religie plus Hristos. Este tocmai ieșirea din definiția religiei ca sistem de relaționare a omului cu sacrul. Numai că, într-o postare, nu puteam pune pe masă toată antropologia religioasă, istoria religiilor și teologia Întrupării. Aș fi ajuns să scriu o carte pentru a explica o postare. Așa că, mulțumindu-i pentru bota creativă, încerc acum o banală sinteză de uz larg.

Să pornim de la un risc. Când religia intră în politică, avem ceea ce Berdiaev, Voegelin și alții au analizat drept religie politică. Când religia devine limbaj al comunității politice fără să mai pretindă explicit că este religie, putem vorbi despre religie civilă. Când, mai departe, religiosul nu mai este nici doctrină, nici instituție, nici ritual, ci o atmosferă în care ne recunoaștem unii pe alții — „noi, oamenii credincioși”, „noi, cei cu rădăcini”, „noi, cei care știm adevărul”, "pământul nostru sfânt" — intrăm deja într-o zonă mai greu de prins. Aici religiosul devine frecvent nu doar non- sau anti-sacramental, ci mai ales aetic și anomic. Adică, fără taina care îl depășește pe om, fără etica ce-i limitează puterea, fără norma care îl scoate din propriul capriciu autonom, cum ar fi spus Țuțea, rămâne sentimentul că ceva este „sfânt”, dar nu mai știm de ce și nici ce ne obligă acest lucru.

Aici începe Georgescu. Firește, nu omul în sine — că atunci ar fi cazul să vorbim mai curând despre religia Cristelei —, ci fenomenul: cel în și prin care, în mijlocul nostru, religia devine legitimare de uz temporar. Concret, Crucea, Biserica lui Hristos, preotul, icoana, tradiția, „poporul credincios” încetează să mai fie doar realități de credință și devin coduri de recunoaștere. Precum primii creștini, dar într-un cu totul alt sens și, mai ales, în altă direcție. Știu cine e al meu, îl recunosc după semnele pe care le poartă, după mesajele — peștele, păstorul, corabia și celelalte simboluri protocreștine — lăsate pe zidurile catacombelor și ale forumului, după cuvintele pe care le folosește, după cine îl binecuvântează, după ce icoană distribuie, după ce dușman denunță. Uite-așa trecem, dintr-un vagon în altul și în mers, de la credință la identificare în sens semiotic. Nu mai întreb: „Ce fel de om devine acesta?”, ci doar: „Este de-al nostru?”. Or, aceasta este diferența enormă: un cod de recunoaștere poate fi foarte eficient social, cu efecte politice, cum se vede, și foarte sărac creștinește. Aș spune că este de-a dreptul post-creștin.

De aici și una dintre marile probleme ale catehezei noastre, atâta cât este. Dacă ai fost învățat că religia înseamnă în primul rând să știi semnele, formulele, sărbătorile, posturile, numele sfinților și pozițiile corecte față de ceilalți, poți deveni un om foarte bine informat religios fără să fi aflat vreodată că Evanghelia schimbă felul în care îl privești pe celălalt. Să ne înțelegem: cateheza proastă nu produce neapărat atei, ci oameni religioși care pot explica foarte bine de ce au dreptate. Iar una dintre manifestările omului astfel informat religios este ceea ce vedem adesea: cu cât emoția este mai puternică, cu atât raționalizarea ei ajunge la nivelul Dunării în plină secetă. Simt, deci știu. Mă emoționează, deci este adevărat. Îmi confirmă identitatea, deci este creștin. De aici până la religia politică nu mai este întotdeauna decât un pas, de regulă făcut și el fără să fie observat la vreme de cei preocupați exclusiv de „instituția” corpului mistic divino-uman al Bisericii.

Cred că se înțelege deja că, în adâncime, creștinismul are o problemă radicală, existențială, i-aș spune, cu tot acest mecanism. Problema este aceea de a fi redus la religios tocmai pentru că este religia Întrupării. Însă tocmai de aceea, prin creștinism, Dumnezeu nu ne-a lăsat un cod de recunoaștere, nu ne-a făcut cu ochiul, ci S-a făcut om. Nu ne-a oferit doar un set de simboluri, ci o Persoană, după cum nu ne-a livrat o atmosferă, ci o viață. Consecința este pe măsura riscului: Întruparea introduce în orice discuție despre credință o rezistență formidabilă la substituție. Omul concret, celălalt concret, trupul celuilalt, foamea celuilalt, suferința celuilalt, demnitatea lui nu pot fi transformate în simple elemente de decor ale propriei mele identități religioase și politice. Omul Hristos reclamă chipul lui Dumnezeu din mine, credința fiind răspuns și solidaritate, adică, într-un cuvânt, iubire. Atenție, nu love!...

De aceea, riscul creștinismului nu este că va dispărea. Dimpotrivă, poate mai degrabă să rămână în forma de azi, să prospere chiar, sub forma unei religii care păstrează toate semnele creștinismului și pierde tocmai ceea ce îl face creștin cu adevărat. Putem avea religie politică, religie civilă, religios ca atmosferă, simboluri ca legitimare, emoție minimal raționalizată și o întreagă industrie a recunoașterii reciproce. Putem avea chiar foarte mult Dumnezeu în discurs și foarte puțină Întrupare în relația cu omul.

Aici „religia lui Georgescu” devine interesantă nu pentru că ar fi numai a lui Georgescu. Ea poate fi a oricui transformă creștinismul în cod cultural, în marcă identitară, în certificat de autenticitate sau în autorizație morală pentru propriile preferințe politice. Și poate apărea la fel de bine în stânga ca în dreapta, în progresism ca în suveranism, în administrație ca în amvon. Creștinismul poate fi folosit pentru legitimarea aproape oricărui lucru tocmai atunci când nu mai este lăsat să judece nimic, când fuge de etică — da, de teologia socială! — ca știm noi cine de tămâie. Sper că se înțelege miza demersului meu aparent secularizant: scoaterea la lumină a unei gândiri social-teologice.

Revenind la „bota-n gard” și la adevărul ei: nu întrebarea dacă mai avem religie, ci dacă mai știm ce anume este creștin în religia noastră ar trebui să ne preocupe. Pentru că un om poate fi foarte religios și foarte puțin creștin, cum poate fi foarte ortodox în vocabular și foarte puțin ortodox în felul în care există împreună cu ceilalți, la fel de bine cum poate purta crucea la vedere și să nu suporte crucea celuilalt pentru nimic în lume.

Creștinismul nu este, în cele din urmă, conservarea sacrului, iCloud-ul religios, ci, mai grav și mai puțin spectaculos, tocmai pentru că este intim: întâlnirea cu Cel care S-a făcut om. De aceea, dacă vrem să aflăm cât creștinism mai există în ceea ce numim creștinism, nu este suficient să numărăm crucile, icoanele, pelerinajele sau invocările lui Dumnezeu. Trebuie să ne uităm la om. Acolo începe examenul consecințelor Întrupării.

Doxa!